Mişcarea Populară Portocalie

Ar fi trebuit să-i spună, nu „Mişcarea Populară”, ci Mişcarea Portocalie… Ba, mai abitir, formațiunea ar fi trebuit înregistrată drept „Partidul Poporului Traian Băsescu”. Ori „P. P. Elena Udrea”! Căci, acesta este scopul final… Şi chiar dacă apariţia partidului… mişcării (!) pare o acţiune hazardată, putând duce la fărâmiţarea electoratului de dreapta, nu reprezentarea votanților îi interesează pe „iniţiatori”. De aceea, chiar dacă racolează şi captează, inclusiv sub sceptrul şantajului, mare parte din PDL, Mişcarea Populară portocalie nu va obţine mai mult de câteva procente la europarlamentare. Asta prin „sacrificarea” PDL-ului care va mai „ceda” din tot mai puținele sale procente.

Şi totuşi, nu europarlamentarele reprezintă marea miză a strategilor „de dreapta”! Căci, în fapt, asistăm, la croirea unui scenariu prin care PDL, dar şi restul formaţiunilor „de dreapta”, să fie spoliate de procente doar pentru a le determina să recunoască, după europarlamentare, şi în perspectiva prezidenţialelor, necesitatea unificării dincolo de orice orgolii şi frustări.

E drept, la prima vedere pare că Mişcarea Populară riscă să repete scenariul infiltrării formaţiunilor maghiare „alternative” la UDMR care au dus la fragmentarea electoratului. Numai că, perspectiva unificării reprezintă, în acest caz, cheia descuierii porţii de la Cotroceni. În acest fel, după europarlamentare, după dezastrul pe care îl vor suferi TOATE formaţiunile de dreapta, UNIFICAREA acestor structuri (PDL, PMP, Forţa Civică, PNŢCD) într-un pol al dreptei va veni de la sine. Fără condiţii „a priori”, fără drept de replică la revendicarea poziţiei de „reprezentant”.

Or, cel mai îndreptăţit în a-şi aroga poziţia de lider al dreptei după europarlamentare va fi formaţiunea cea mai bine plasată dintre toate aceste mişcări și partide. Şi nu atât ca procent final, cât mai ales în funcţie de rata de creştere. Şi nu va fi PDL, care va atinge un scor modest faţă de aşteptările votanţilor de dreapta, şi va avea oricum o descreştere, nu va fi nici „Forța” lui MRU (aproape scoasă din joc după ce a uitat să actualizeze listele de membri la tribunal) ci tocmai Mişcarea Populară. Care nu va face poate un scor atât de izbitor (practic, nu mai are timp să „crească”), dar care, fie şi prin faptul că va realiza câteva procente, îşi va putea aroga rolul de aglutinare a fărâmiţatelor mişcări de dreapta. Şi care nu va reprezenta doar eticheta sub care să se constituie „polul” dreptei, dar va fi cea mai îndreptăţită să furnizeze şi candidatul pentru prezidenţiale. Adică, tocmai acel candidat dorit de Traian Băsescu…

De aceea, indiferent de „scorul” pe care îl va obţine la europarlamentare, în raport cu ceilalţi reprezentanţi ai dreptei (inclusiv cu formaţiunile maghiare, care vor asigura, prin PPMT, de exemplu, o verigă esenţială pentru o viitoare coaliţie a formaţiunilor de dreapta), fiecare parte de procent va îndreptăţi Mişcarea Populară să solicite rolul de reprezentare a dreptei. Asta în timp ce, oricare ar fi suma procentelor pe care le va obţine, PDL va fi oricum un perdant, nu doar al eşichierului, cât mai ales al dreptei. Şi va pierde dreptul de a nominaliza, după eventuala unificare a dreptei, candidatul unic la prezidenţiale. Iar în aceeaşi situaţie se vor găsi şi celelate formaţiuni de dreapta care, chiar dacă ar face un procent mai bun decât Mişcarea Populară, tot vor părea că au obţinut prea puţin.

Şi nu este puţin probabil ca Vasile Blaga, nu doar să fie conştient de un asemenea  scenariu, dar să accepte „hemoragia” dinspre PDL spre Mişcarea Populară tocmai ca o şansă de a mai conta ca poziţie într-o eventuală unificare a dreptei. Mai ales în condiţiile în care, indiferent de ce scor ar obţine la europarlamentare, ar fi oricum mult prea puţin şi prea dezamăgitor pentru a mai conta ca reprezentant al dreptei şi a mai avea dreptul să nominalizeze acel candidat unic la prezidenţiale.

Este poate și motivul pentru care preşedintele PDL este destul de discret faţă de „dezertările” din partid şi nu reacţionează aşa cum ar trebui să o facă un șef de partid când este pus în faţa dezagregării propriei formaţiuni. Căci, spre deosebire de Partidul Poporului D.D., hemoragia PDL poate fi privită ca o supapă la colacul de salvare al dreptei româneşti (ceea ce ar explica ezitarea lui Vasile Blaga de a o fi dat afară din PDL, la momentul potrivit, pe Elena Udrea).

În acest fel, actuala supărare pe care o afişează Vasile Blaga seamănă, de fapt, cu „iritarea” de acum câţiva ani a lui Marko Bela în faţa constituirii unor formaţiuni maghiare „alternative” la UDMR.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*