– dialog de suflet cu scriitorul Ion Proca –
– Un agricultor și o femeie casnică au dat naștere unui scriitor, publicist, ziarist. Cine avea să bănuiască că veți fi un stăpân al condeiului?
– Mai întâi aș vrea să-ți spun, dragă Nicoleta, că părinții mei, în mod normal, nu s-au hazardat în a se deosebi de ceilalți săteni. Au avut o casă modestă cumpărată de la unchiul Vasile Graur. Mai apoi în vara anului 1962 au demolat-o și au clădit alta. O casă pentru sărbători. Au mai zidit o căsoaie cu bucătărie și dormitor în care se mutau, de obicei, iarna. Mai la cald. Ambii știau a scrie și a citi. Mama era bisericoasă. Tata mai puțin. Dar la insistența mamei frecventa și el sfântul locaș… Zici de stăpân al condeiului. Până la desăvârșire mai este. Am a lua aminte de la bunii gazetari, că mari pretind a fi toți, cum ar fi chiar colegii mei de la GLASUL: regretații Leonida Lari, Anatol Ciocanu, Petru Poiată., Gheorghe Vodă. M-am scăldat, ca într-o apă tămăduitoare, în publicistica lui Tudor Arghezi din ”Bilete de papagal”, în cea a lui Geo Bogza și Mihail Sadoveanu și alți corifei ai scrisului pe care îi țin la loc de cinste în biblioteca mea. Balastul l-am mutat în garaj. Să-l citească șoricarii.
– Ați avut vreodată gândul că v-ați născut cu arta de a scrie, așa cum v-au zis criticii literari?
– Fiecare se naște cu steaua lui călăuzitoare. Am și eu undeva o stea, care va răsări după plecarea mea. Abia atunci se va vedea de s-a ales ceva din scrisul meu. Mă bucur că am avut înțelepciunea să nu-mi afișez mofturile, să nu-mi iau nasul la purtare, dacă a ieșit și de sub pana mea vreun opușor. Mi-a plăcut ca în multele colindări prin satele noastre să tăifăsuiesc cu bătrânii mai dezghețați, mai limpezi la minte. Nu pot să tac un catren extraordinar, pe care l-am desprins dintr-un caiet de al meu. Îmi pare rău că nu am consemnat la acea oră numele marelui anonim: Să trăiești cu drag și dor,/ Să măriți și să însori, /Dară când o fi să mori, Să nu ajungi la ușa lor…
– Mai multe cărți vă poartă semnătura, spuneți-ne, care este prețul cuvântului și a gândului, a sentimentului și a frământului?
– Dacă pui în cuvânt gând şi sentiment, neapărat apare şi frământul. Freamătul sufletului. Dacă nu este, lasă-te de scris. Vor veni alţii mai cu har.
– Ați creat portretele multor nume notorii de-a lungul anilor, dar ce emoții vă încearcă atunci când Ion Proca apare ca și protagonist în textele altora?
– Fireşte, mă bucur. Dar nu prea dau buzna să se intereseze ce am făcut zece ani la revista „Femeia Moldovei”, douăzeci de ani la Glasul.
– Ați dedicat două decenii din viață revistei „Glasul”. Ce-a însemnat pentru Dumneavoastră acea perioadă?
– Încerc să înşir acea perioadă într-un documentar „Glasul inimii bate”. Ce păcat că nu am avut inspiraţia să imprim la dictafon poeziile zise instantaneu de către Gheorghe Vodă, acolo lângă un pervaz, unde îşi muşca cu jind luleaua cu tutun trimis expres de Fidel Castro pentru Moş Pasăre. Glasul este oaza de lumină în care încerc să-mi adun gândurile .
– Prin textele pe care le scrieți cu iscusință, faceți unirea statelor despărțite de râul Prut. Cum reacționează publicul – cititor din Republica Moldova, dar și din România la „scrierile de leac” ale lui Ion Proca?
– Am scris vreo 25 de cărți. Încă vreo șapte stau cuminți în sertare, printre care CEAHLĂUL BASARABIEI (despre Andrei Lupan), FRAȚII MUSTEA, VÂNĂTORUL DE UMBRE VORBITOARE (despre Victor Bucătaru), TESTAMENTE PENTRU MAI APOI (de neamul colonițenilor), DINCOLO DE JERTFĂ ȘI IUBIRE (despre războiul ruso-moldovenesc), STRUGURAȘ DE DINCOLO DE NISTRU (despre marii transnistreni din triunghiul Coșnița, Cocieri, Molovata), DOLIU ALB (poezii) și VIOARA CA DEZLEGARE LA PEȘTE ȘI VÂNĂTOARE (despre marele violonist Serghei Lunchevici). Am mai editat despre Grigore Grigoriu, Emil Loteanu, Nicolae Sulac, Ion Zaharia. Recent mi-a apărut cartea ”Un veac de dor matern”.
– Generația tânără de jurnaliști trebuie să știe că ați opus rezistență cenzurii comuniste pentru a vă publica materialele, că ați fost concediat pentru că ați optat pentru editarea unui ziar local din Criuleni în limba română. La vârsta când puteți calcula succesul profesional, spuneți-ne vă rog, cum trebuie să fie un jurnalist cu adevărat echidistant și să nu fie brute partinice?
– M-am ferit și mă feresc de breslașii noștri care mai continuă să se creadă martiri, să dovedească nu știu cui că au stat în plină statură în fața tancurilor sovietice. Românismul pentru mulți dintre ei a devenit o sinecură. Mi-l amintesc pe Anatol Ciocanu. Zece ani a scris reportaje, interviuri, tablete, fiind corespondent special de Bucureşti. A fost omul care a înălţat poduri de carte şi de cultură. Nu cunosc un ziarist mai onest şi mai mo0dest ca acest mare om al Glasului. Tot corespondent de București pentru GLASUL a fost și Ion Gonța. O habă de vreme fusese angajat și la VREMEA lui Adrian Păunescu. A fost perioada lui de înflorire gazetărească și civică. Ziariștii buni și echidistanți, până la urmă, sunt vânați de boșii de partid. Au și ei familie. Copiii vor să mănânce. Soțiile vor să fie înțolite cu straie de import. Nu-i aplaud și nici nu-i laud, vorba poetului nepereche.
– Vă mulțumim.
Lasă un răspuns