Ce a fost știm cu toții (unii am suferit întreaga grozăvie a evenimentelor ante și postdecembriste, alții nu, căci lichelele și oportuniștii, aidoma gunoaielor, întotdeauna ies la suprafață, ceea ce înseamnă că știu să se descurce), ce este simțim din plin pe pielea noastră, ce va fi, căutăm să întrevedem într-un viitor tulbure pentru grosul trăitorilor pe aceste meleaguri.
Dar căutările noastre în cartea viitorului nu sunt deloc liniștitoare, atâta timp cât prezentul, conform nefericitei tradiții postdecembriste, trudește în cadrul unei interminabile reforme la demolarea a tot ce este românesc (de la folclor și până la marile combinate, de la limbaj și până la agonia simțămintelor ferecate în inimi), iar mai apoi, cu bizara mândrie a unei democrații neștirbit antipatriotică, românii (sau, mă rog, hahalerele acestora cu numele de guvernanți și/sau aleși) așteaptă să vină umanismul apusean (sic!) pentru a reclădi orice pe ruinele acuzatoare ale României de azi, căci acest „orice” este în ochii lor mai bun decât cel mai avansat bun autohton. Iar apusenii vin, se minunează de reușitele megadezastrului românesc și, prin jovialii lor roboți supranumiți comisari (o sinistră prelungire în conținut a epocii comisarilor sovietici), ei recomandă noi și noi experimente, deoarece – nu-i așa? – românii au sarcina istorică de-a servi drept cobai pentru acel tip rafinat de democrație pe care n-o vor gusta nici măcar urmașii urmașilor lor după ce testul obligatoriu cu Codex Alimentarius va fi finalizat, iar moartea îi va secera pe capete, cu sprijinul neiertător al formidabilei industrii farmaceutice. Dar comisarii occidentali nu-și permit să-și irosească prețiosul lor timp pe aceste dezolante tărâmuri, ci ei se grăbesc la afacerile lor transcontinentale și transplanetare, neuitând să promită/amenințe că vor veni din nou pentru a lua probe convingătoare din evoluția dezastrului românesc, probe din care de îndată pot fi turnate recomandările pentru lumea de apoi, eventual via Moscova.
Unii, de pildă grecii, mai găsesc câte ceva românesc vrednic să fie înșfăcat (cum ar fi suferindul Romtelecom), numai că grecii nu sunt nici pe departe occidentali (turcii nici pe-atât), ei sunt balcanici de cea mai pură sorginte ortodoxă, dar de la comandamentul Nord-Atlantic s-a ordonat ca structurile oceanului și ale Uniunii Europene să nu se lase vrăjite și moleșite de sirenele din Mediterana, ci să avanseze politico-economic și strategico-militar până la Cornul de Aur. Iar el, mititelul de Atlantic, a tăcut mâlc și s-a supus acestor imperative ale umanismului democratic de tip neoimperialist, adică, vorba poetului, a înghițit „tot Fanarul, toți iloții”.
…Așa stând lucrurile, care ar fi forma de guvernământ cea mai potrivită pentru România de azi? După cum vedem, democrația nu merge, pentru că tot căutându-se forme originale ale democrației, adică o medie suportabilă între tiranie și anarhie, în cei 24 de ani ai epocii postdecembriste, românii au avansat binișor pe calea libertinajului, nemuncii și corupției, altfel spus pe calea largă a disoluției morale! Cine îi mai poate convinge că este o cale greșită și că, dimpotrivă, veritabila democrație presupune niște componente pe care ei încet-încet le dau uitării: muncă, disciplină, ordine, cumpătare, respectul Creatorului și semenilor? Dacă nici măcar fundătura în care a ajuns România de azi nu este un argument îndestulător întru schimbarea grabnică a năravurilor moștenite sau dobândite, atunci toată vorbăria este de prisos, iar suferința grosului populației reprezintă o binemeritată răsplată.
Tot astfel, românii au parte de conducătorii pe care-i merită. Dacă se dovedesc incapabili atât de-o grevă electorală generalizată, protest prin care ar arunca în derizoriu și ridicol politica și pe nedemnii ei făcători, precum și de-o grevă fiscală generalizată (refuzul românilor de a-și achita taxele și impozitele tot mai împovărătoare, în condițiile în care sănătatea, cultura și învățământul se duc de râpă), atunci ar fi de dorit ca măcar să nu se lase cu regularitate păcăliți de promisiunile mincinoase ale unor formațiuni politice care gem de nelegiuiți, ci, după o informare corectă asupra candidaților, votul să fie dat cu deplină responsabilitate și îndreptățită speranță omului, adică să fie cu adevărat dorit și aplicat votul uninominal.
Recent încheiatele alegeri parlamentare ne arată că degeaba implorăm prin imnul național ca românul să se deștepte. S-a constituit un parlament monstruos de usl-ist și supraponderal (de la 470, numărul aleșilor a crescut la 588, încât un calcul elementar ne arată că la populația sa de peste 300 de milioane de locuitori, SUA ar trebui, conform acestui algoritm mioritic, să aibă vreo 10.000 de congresmeni, nicidecum 535: 435 în Camera Reprezentanților și 100 în Senat!), iar hilarele străduințe ale mincinosului de Ponta și a aliaților săi (în principal Antonescu-Căcărău) de a încropi un hidos guvern cu vreo 25 de miniștri (cred că nici cele mai mari imperii ale lumii nu aveau atâția mâncători de rahat), astfel încât să fie respectate cu strictețe protocoalele secrete ale coaliției și să fie răsplătit devotamentul dus până la șantaj, toate astea demonstrează cu claritate că în România zilelor noastre există un plan al politrucilor, unde aceștia își fac făcutele, pretinzând că se jertfesc pentru țară și alegători, și un plan al celor mulți și săraci, care se dau de ceasul morții să supraviețuiască, unii dintre aceștia încă mai sperând că aleșii se gândesc din când în când și la ei…
Tot mai insistent se vorbește de necesitatea instaurării în România a unei dictaturi, eventual a unei dictaturi militare, după unii singura modalitate prin care s-ar putea curma corupția generalizată și s-ar face oarece ordine. Ca și cum România n-ar fi cunoscut o suită de dictaturi, una mai odioasă ca alta – carlistă, legionară, antonesciană, totul culminând cu sinistra dictatură comunisto-bolșevică. Regretatul gânditor Petre Țuțea opina că există dictaturi benefice și dictaturi malefice. În rândul dictaturilor benefice, el așeza dictaturile lui Mussolini, Franco și Salazar. Prin primitivismul ei sterilizant-nivelator, dictatura comunisto-bolșevică era considerată de Țuțea cea mai atroce formă de dictatură malefică.
De subliniat că un fragment consistent de guvernare antonesciană a fost de un autoritarism imperios necesar pentru acele vremuri tulburi și agitate, cu certe tentații înspre o dictatură benefică. Din păcate prea scurtă…
Indiscutabil că efectele a circa 45 de ani de înjosire umană în cadrele planificate ale dictaturii bolșevice și în prelungirile sale ideologice postdecembriste, se constată încă în distorsiunile moral-spirituale ale românilor, în relațiile înveninate dintre ei, în patima și ardoarea cu care-și susțin jalnicele lor ambiții, chiar în dauna intereselor naționale. Dar acum când România se zbate din răsputeri să intre cu ambele picioare în Uniunea Europeană, obiectiv care poate fi atins doar prin continuarea reformelor deformante și prin instaurarea unei democrații la standardele impuse de comisarii europeni (din nou comisarii, bată-i vina!), în asemenea condiții este complet absurdă până și ideea unei eventuale dictaturi, fie ea oricât de benefică.
Cât privește dictatura militară, pentru instaurarea ei nu ajunge să fie coapte condițiile (nemulțumirea generală și planul loviturii de stat), ci în primul rând trebuie să existe instrumentul operațional de înfăptuire, adică armata. Ori România nu mai posedă la ora asta forțele militare necesare și loiale pentru o asemenea acțiune, care negreșit că de îndată ar fi dezavuată de politicienii responsabili din întreaga lume. Prin urmare, românii sunt condamnați în continuare, pentru un timp imposibil de precizat, la o libertate și mai ales la o democrație cu ochii închiși. Cine-i va ajuta să-și deschidă ochii?!…
N.B.: Cu toate astea, salvarea României de la dezastrul spre care o îndreaptă coaliția lichelelor interne și externe, tot de la militari trebuie să vină. Pentru că ei (atâția câți mai sunt bravi și activi, plus rezerviștii în plină putere), nu numai că au în sânge toate componentele absolut trebuincioase pentru o acțiune de-o asemenea amploare și cu o atare miză (disciplină, curaj, tactică, strategie), dar în plus ei reprezintă însăși chintesența devotamentului și jertfei de care au dat dovadă românii de-a lungul agitatei lor istorii pe aceste meleaguri. Căci armata, chiar slăbită și împuținată prin loviturile mișelești primite pe la spate din partea decidenților politici, tot a poporului este și va fi, nicidecum a politrucilor conjuncturali! Prin urmare, în vremuri de restriște precum cele prin care trece acuma România, armata și generalii ei nu trebuie să fie surzi la glasul sângelui și la gemetele fraților lor crunt batjocoriți. Nici o armată națională din lume nu procedează și n-a procedat altminteri. Dovada cea mai concludentă în acest sens ne-o oferă comploturile puse la cale împotriva lui Hitler și mulțimea ofițerilor superiori care participau la ele din dorința de a-și salva țara de la catastrofă, chiar dacă știau că prețul complotului eșuat este însăși viața lor. Cum, de altminteri, s-a întâmplat de mai multe ori…
Lasă un răspuns