Romantismul nu se mai plăteşte

Am mai vorbit despre romantismul industrial, sintagmă care, pentru mine, înseamnă o stare de spirit, plus o colecţie impresionantă de poveşti, spuse de către meseriaşii de stirpe veche, în timpul pauzei pentru gustarea din fabrică, la un rom cu bere, la birt, sau la o degustare, la colţ de stradă. Poate că nu ştiaţi, dar, pe vremuri, cea mai utilizată formă de plată pentru fuşeraiele făcute în fabrică, era litrul de ţuică. Dacă nu era timp să fie consumat în timpul schimbului, şi de cele mai multe ori nu era, meseriaşul care încasase plata în natură, îşi chema colegii pe o stradă lăturalnică, unde sticla era pasată în cerc, de la unul la altul, şi fiecare trăgea câte o înghiţitură, două. În acest timp se spuneau poveşti.

Să nu vă miraţi dacă aceste poveşti nu erau numai despre fotbal şi femei. Nu. Multe dintre amintiri erau despre lucrul în fabrică, despre muncitori şi şefi legendari, despre cât de apreciată era fabrica noastră şi, mai ales, despre „o epocă de aur”, în care muncitorii erau meseriaşi, iar şefii erau corecţi.

Poate, unora li se pare astăzi stupid, dar exista o mândrie nedisimulată privind apartenenţa la o fabrică şi un ataşament, care uneori se apropia de sentimentul de dragoste. Se povestea de câte un muncitor care scăpase dincolo de cortina de fier, să zicem în Germania, şi când a zis că lucrează la UCM Reşiţa sau la CSR, primul patron pe care l-a întâlnit, a vrut să-l angajeze pe loc, numai pentru prestigiul firmei în care era angajat. Se mai povestea despre legendara societate UDR (Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa), care era ca o mamă pentru toţi, pentru că şi angajaţii erau ca nişte fii harnici, disciplinaţi, conştiincioşi. Şi, mai ales, meseriaşi.

Era epoca romantismului industrial, romantism al cărui valoare au vrut să-l folosească şi comuniştii, stimulând ataşamentul emoţional al angajatului faţă de fabrică. Într-o măsură au şi reuşit, pentru că el s-a prelungit câteva decenii după război şi după instaurarea comunismului, dar, s-a deteriorat odată cu instalarea crizei din anii ’ 80, când s-a instalat neîncrederea şi toate acestea au fost luate în râs, ba au devenit subiect de bancuri şi băşcălie.

Au fost vremuri în care firmele odată înfiinţate, durau sute de ani, iar meseriaşii îşi transmiteau priceperea şi valorile în familie, peste generaţii. Toate acestea s-au dus. Astăzi, firmele apar şi dispar de la o zi la alta, totul este fluid sau de-a dreptul prăpăstios. Dsigur, nu mă refer doar la CSR-ul, care nu mai există, ce a mai rămas din fabrică fiind o componentă a unei mari companii ruseşti, nu mă refer numai la UCMR, care, vorba cântecului, nu moare ci se transformă şi devine o secţie a unei societăţi naţionale. Mă refer şi la magazine, la farmacii, la bănci etc. Se înnoiesc, se transformă, fuzionează, dispar, apar altele. Cine mai are chef de nostalgii, de ataşament, de romantism! Totul se rezumă la goana după bani, la competiţie, la înfruntare. Cum să te descurci mai rapid, cum să treci cu viteză într-o poziţie mai bună.

Aflu că nici măcar protestul împotriva deschiderii exploatării de la Roşia Montană nu are nimic din componenta romantică, în care unii au vrut să-l coloreze. Este vorba de bani şi interese. Pe de o parte o companie plăteşte oameni influenţi şi presa (o anumită parte), ca să vorbească proiectul de bine, pe de altă parte, o altă companie plăteşte ONG-urile ca să scoată oamenii în stradă. Sigur, prin mulţime sunt şi oameni care cred sincer în ceea ce fac. Dar, mişcările mari, mutările esenţiale, sunt determinate de bani şi interese.

De fapt, să recunoaştem, şi romantismul a fost o valoare în interesul celor care conduceau un anumit tip de societate. Pe vremuri, romantismul se plătea mai bine.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*