Mișcarea Legionară în Basarabia – un capitol glorios al istoriei noastre (3)

Un student la filozofie, care era legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment erau închişi în temniţă – era noiembrie 1938) să se oprească, să nu implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000 de ani de curăţenie sufletească“… Cert este că eliminarea lui Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada 1930-1938.”

Mai este şi cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii. Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton. În ziua cînd cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor, aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai poporului român. Mişcarea Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite – trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la asasinări), coruperea, defăimarea masivă.

Acest fapt demonstra că metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român, pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie tratat ca duşman. De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor, erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor.

De aceea sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi, ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot fi oricare, inclusiv genocidul făţiş.

Această teză o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război [al Doilea Mondial – n.n.] nu este împotriva naţional-socialismului [a nazismului, a hitlerismului – n.n.], ci împotriva puterii poporului german care trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se află această putere – a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.” Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare, deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze. În altă parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui Schiller ca acest spirit să nu renască.”

 Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi înfăptuit, în final). [Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci, să-l lăsăm unde este.] Prin urmare, democraţia occidentală avea drept scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele acestui regim totalitar) ?

În aceeaşi scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit finanţa mondială de profituri.” Deci aflăm pe cine şi cu ce concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime) ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar, precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, ONU.) Aceasta nu înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana sistemului lui politic.

Faptul că legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu – o comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o formulează astfel: „Eu sînt pentru JUSTIŢIE, fără TOLERANŢĂ. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [- s.n.].

 Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc, vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi conducere a ţării, cu străinii.” Această atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ – s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze ?

O constatare atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme. Deci, pentru eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia: „Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ – s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.” Căpitanul înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său, poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. … El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”

Calea Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C. Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”:

„Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă [ – s.n.] a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.” Evident, această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale totalitarismului.

Această abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului, a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „… am înţeles toată prăpastia înfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].”

O asemenea stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi, repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit sau implicit membrii Mişcării.Apelul la acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi.”

Din această conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”

Prăpastia la care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui. Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea, prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la populaţie.Mişcarea Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii, care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic – informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor. Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul propriei vieţi, oligarhia financiară.

„Pentru ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru energiile naţionale – îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.” Această metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care, inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte,

la asprele precepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ – s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.” Atmosfera din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii se roagă pentru întreaga naţiune.” Unul dintre scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară – n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă [- s.n.], şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire – pe scurt: ea trebuie să-i dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta, naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste. – [- s.n.]”

Scopul principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic, fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa, evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare, cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie „impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.”

Să nu ne imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi să constate că „ele [taberele – n-n-] au fost un soi de colonii de vacanţă gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru în care veritabili intelectuali sau dandy din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.” Legionarii organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”,

întîlniri şi discuţii cu localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în discuţii.Astfel, marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor, deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor.

Editarea, publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau destul de numeroase. Toate aceste metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar.

Preotul Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului [ – s.n.] conform învăţăturii Bisericii.”

Ceea ce este simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în înţelesul clasic al termenului […]. „Toate discuţiile politice, filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare – cel mai bun mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.”

În comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului, şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor.

Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie în favoarea „partenerilor străini”. Rezultă univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z. Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii, liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi aceştia. Statul democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism. Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859 împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a membrilor înşişi ai Mişcării. Atît documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei, sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot reacţiona altfel decît cum au reacţionat.

În ceea ce priveşte raportarea Mişcării la Ortodoxie ea se reducea la participarea legionarilor la slujbe, la apelarea în discursul public şi cel particular la valorile moralei creştine, dar şi aplicarea acestora în practică. Comportamentul legionarilor a devenit proverbial sub aspectul corectitudinii morale. După cum remarcă contemporanii, corupţia, desfrîul, înşelăciunea, hîtria, încălcarea cuvîntului dat, goana după onoruri şi avuţii le erau cu totul străine. Legionarii, în masa lor, constituiau, într-adevăr, elita morală a neamului românesc. Erau oameni care şi-au asumat morala şi dragostea de neam, pe care le concepeau ca pe un tot indivizibil, drept crez al vieţii lor, drept rost al vieţii întru neam, dar nu întotdeauna şi pentru Dumnezeu Iisus Hristos, deşi în permanenţă afirmau credinţa lor în Dumnezeu.

În ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat (stăpînire), despre neam, despre destinele omului şi a omenirii, doctrinarii legionarismului fie că le treceau cu vederea, fie că le aplicau prea „creativ”, adică se abăteau, uneori destul de grav, de la Ortodoxie. Dragostea de neam era exaltată de unii doctrinari legionari pînă la idolatrie. Şi Căpitanul instituise cultul morţilor, pe lîngă cultul Sfinţilor, numai acesta din urmă fiind firesc în Ortodoxie.

 Dar cultul tuturor morţilor români pentru a primi ajutorul lor energetic în lupta cu duşmanii reprezintă o abatere gravă de la Ortodoxie. Tratarea neamului ca o „Biserică” în Biserică şi pe eroii neamului ca pe martiri iarăşi reprezintă o consecinţă a idolatrizării neamului. Dar nu asemenea abateri au constituit cauza ostilităţii vehemente a Patriarhiei Române faţă de Mişcarea Legionară. Din momentul instaurării dictaturii oligarhice asupra românilor, din 1859, Biserica, ca principală instituţie a poporului românesc, a fost treptat încorporată în sistemul politic al statului român modern. Instituţia bisericească s-a supus cu totul clasei politice anticreştine. Legea cultelor din 1925 punea orice acţiune a Patriarhiei Române sub controlul unor persoane politice necreştine care formau peste 67 la sută din toate forurile decizionale ale Patriarhiei. Şi este firesc că atitudinea acestei Patriarhii era dictată de interesele oligarhiei.

Nu este deloc întîmplător faptul că patriarhul Miron Cristea a fost prim-ministru al guvernului care a luat hotărîrea de a extermina fizic Mişcarea Legionară, asasinarea lui C. Z. Codreanu şi a altor tineri legionari, întemniţarea a zeci de preoţi şi tineri legionari, maltratarea acestora pînă la schilodire şi moarte. Patriarhia Română niciodată nu a protestat contra violenţelor fără seamăn dezlănţuite de oligarhie în persoana guvernului prezidat de Cristea împotriva copiilor acestui popor. Dimpotrivă, patriarhul şi alţi arhierei au sprijinit aceste violenţe, le îndreptăţeau şi îi îndemnau pe toţi credincioşii să condamne Mişcarea şi să sprijine regimul totalitar instaurat în 1938 de către camarila regelui formată din reprezentanţii oligarhiei străine ca credinţă, ca neam. Biserica Ortodoxă Română, în loc să combată abaterile unor doctrinari legionari de la unele învăţături ale Bisericii, în loc să se implice în catehizarea tinerilor, ierarhii ei au făcut bloc comun cu oligarhia străină, punîndu-se la dispoziţia acesteia în prigonirea fiilor neamului românesc. Această atitudine a patriarhiei este perfect explicabilă. Ce putea oare să spună Patriarhia în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat, despre stăpînirea politică ? Dacă ar fi spus adevărul, atunci ar fi devenit limpede pentru toţi că statul român modern se încadrează în această învăţătură cu calificativul de stăpînire tiranicească, antihristică. Şi atunci ce comun poate să aibă creştinii cu această stăpînire ? Dar Patriarhia ce comun să aibă ? Iar dacă s-ar fi referit la învăţătura Bisericii despre neam, atunci Patriarhia ar fi trebuit să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1923 care pe toţi necreştinii îi declara „români de diferite origini”. De aceea este firească şi explicabilă poziţia ocupată de Patriarhia Română faţă de Mişcarea Legionară şi, personal faţă de Corneliu Codreanu. *

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*