Uitându-mă pe fereastra şcolii la muntele Apiţca, îmi trecu prin minte că cel mai frumos cadou pentru copiii mei în noaptea de Crăciun ar fi un brad coborât de la înălțime. Urmărit de acest gând, în dimineaţa zilei următoare, am luat-o împreună cu pădurarul spre creierul înzâpezit al muntelui din zare. După mai multe suişuri pe cărările vacilor ne-am oprit să ne odihnim pe un grui golaş. Cât vedeai cu ochii numai lemne dezgolite. Gonite de grijile iernii, pe lângă noi zburau sărci zgribulite de frig. Ca un con de pin, în mijlocul satului de la poale se înălța bisericuța de lemn. Înconjurată cu căpițe de fân răsucit pe pari ascuțiti, dincolo de biserică se vedea școala acoperită cu draniță.
Pădurea de brazi ne-a întâmpinat cu un miros copleşitor de cetină şi răşină. Pe culmea din faţă, am dat cu ochii peste un brad de toată frumusețea. Înălțându-se dintr-o spărtură de stâncă, părea un prinț ce străjuia priveliștea măreață a munților. La semnul meu, pădurarul scoase toporul de la brâu și începu să taie tulpina ascunsă în omătul de la rădăcină. După fiecare lovitură, se auzea un geamăt de durere. Se vede că bradul avea un suflet ascuns, care îşi lua rămas bun de la munții Carpați. Coborând înapoi, în cele din urmă am ajuns, cu bradul în spate, la şcoală. Intrând în cancelarie, mi-am încălzit palmele de peretele înfocat al sobei. O greutate pe suflet, însă, nu-mi da pace. Apropiindu-mă de fereastră, am aruncat o privire la drumul pe care abia coborâsem. În căderea sclipitoare a ninsorii ce începuse, muntele Apițca era nemaipomenit de frumos. Şi totuşi, Carpații pierduseră ceva din măreția lor. Ce anume, ştiam numai eu.
Au trecut mulţi ani de atunci. Viaţa m-a despărţit pentru totdeauna de sătucul de sub munte. Amintirea sa, însă, trăiește mereu în sufletul meu. Iarna, îmi iau o vacanţă de câteva zile şi revin pe locurile în care am lucrat cândva învățător.
Când ajung în fața şcolii, o putere nevăzută mă oprește locului. Ridic privirea spre vârful înzăpezit al muntelui din zare. Și mi se năzare o frumusețe de brad, tânăr și visător, zbătându-se sub loviturile nemiloase ale toporului. Din adâncurile bradului răzbate un geamăt, pe care îl aud numai eu. Un geamăt care îmi umple sufletul cu păreri de rău pentru un păcat săvârşit cândva cu bună ştiinţă.
De atunci, sărbătorim Crăciunul numai cu brazi sintetici. Îi împodobim cu ghirlande de lumini şi podoabe alese. După care, bucuroși că undeva pe culmile înzăpezite ale munților Carpați a rămas un brad viu, cântăm împreună cu toată familia cel mai bun colind al sfintei nopți:
„O, brad frumos, o, brad frumos
Cu cetina tot verde
Tu ești copacul credincios
Ce frunza nu și-o pierde”.
Lasă un răspuns