Sistemul politic construit în România începînd cu 1859 nu a fost schimbat în esenţă nici după adoptarea noii Constituţii din 1923. Clasa politică a ajustat mecanismul de formare a puterii de stat la noile realităţi. Sistemul a fost construit astfel încît să fie controlabil de către finanţa internaţională. Controlul se efectua prin oligarhia comercială şi industrială a statului român modern. Capitalismul industrial şi cel comercial nu pot funcţiona în principiu fără suportul capitalismului financiar internaţional. Acest suport, de fapt, dictat, este pîrghia principală care determină comportamentul oligarhiei industriale şi a celei comerciale, precum şi activitatea guvernelor formate prin mecanisme electorale.
Prin aceste pîrghii sînt controlate economiile „naţionale” ale statelor care nu au puterea militară suficientă să se opună dictatului capitalismului financiar. De unde se desprinde, de altfel, şi geneza „Marilor Puteri”: cei care au puterea să se opună – în ultimă instanţă cu mijloace militare – dictatului oligarhiei financiare sau au puterea să impună acest dictat se numesc „Mari Puteri”. Interesele oligarhiei localizate în România Mare erau reprezentate fidel de către camarila regală şi cele două partide care se rînduiau la cîrma aparatului de stat: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc (ca în orice democraţie clasică – Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, Japonia, Italia, Spania, Suedia etc.). Bineînţeles, oligarhia dispunea şi de alte partide, cum ar fi Partidul Poporului (general A. Averescu) sau Partidul Naţional Democrat (prof. Nicolae Iorga), care erau mereu gata să preia frîiele puterii în cazul în care cele două eşuau simultan să menţină încrederea alegătorilor. În cadrul acestui sistem politic regele (de fapt, camarila care îl înconjura pe rege, cu acordul lui, şi filtra informaţiile către el şi de la el, determinînd deciziile lui) avea rolul de „frînă de siguranţă” care oricînd să poată opri evoluţia evenimentelor în vreo direcţie nedorită de oligarhie. În acest scop regele era dotat cu dreptul de veto asupra oricărei legi sau hotărîri de guvern, cu dreptul de a dizolva oricînd parlamentul şi a numi noi alegeri, a desemna un nou guvern etc. Ca în orice monarhie constituţională, democratică. Administrarea curentă a activităţii aparatului de stat (a mecanismului de exercitare a puterii), precum şi administrarea procesului legislativ era încredinţat partidului care se afla la guvernare care, în perioada interbelică, era, practic, unul dintre cele două.
Atît conducerea acestor partide, cît şi componenţa camarilei era formată din reprezentanţi ai oligarhiei, unii membri ai oligarhiei fiind uneori chiar membri ai guvernului (cum era cazul liberalului Constantin Angelescu, dar şi alţii). Unica diferenţă dintre cele două partide se reducea la vechimea în statul român modern a grupului oligarhic care stătea în spatele partidului respectiv. Esenţial este că oligarhia „românească”, in corpore, era conectată la capitalul financiar străin fără de care ea nu putea activa. Partidul Liberal era sprijinit în special de vechii oligarhi care s-au dinastizat în perioada de afirmare a statului român modern, adică în deceniile de după 1859. Partidul Naţional Ţărănesc era sprijinit mai mult de către oligarhii proveniţi din noile teritorii încorporate în statul modern. Aceştia pretindeau şi ei, sub aspect politic, adică al participării la înfruptarea din fondurile şi privilegiile de stat, la prerogativele oligarhiei provenite din Vechiul Regat.
Tocmai de aceea oligarhia proaspăt încorporată în stat era interesată în atragerea capitalului industrial şi comercial străin ca acesta să coopereze cu ea, făcîndu-o prin aceasta mai puternică în relaţiile cu vechea oligarhie a Vechiului Regat. În acest scop Partidul Naţional Ţărănesc promova „revizuirea legislaţiei economice pentru a se introduce „egalitatea de tratament” a capitalurilor străine cu cele româneşti. Unele măsuri, prin aplicarea politicii „porţilor deschise”, exprimau hotărîrea de a lovi marea burghezie liberală.”.
Oricare ar fi fost fricţiunile în jurul împărţirii produsului naţional dintre cele două partide ale oligarhiei locale, ele erau obligate să păstreze categoric rolul geopolitic fixat de către oligarhia internaţională pentru statul român modern. Şi partidele înţelegeau perfect aceasta: „În domeniul politicii externe se afirma hotărîrea de a continua politica tradiţională, întrucît aceasta „nu aparţine partidelor, ci ţării”. Prin „ţară” se înţelege, fireşte, statul român modern. Şi nu lui, de fapt, ci oligarhiei financiare internaţionale îi aparţine politica externă a statului român modern. Astfel, sistemul politic confecţionat pentru români era axat, ca orice sistem democratic, pe oligarhia locală care acţiona, la rîndul ei, prin două pîrghii care alcătuiau clasa politică: camarila şi partidele, precum şi mass-media reprezentată în epocă în special prin ziare şi reviste. Deşi activitatea camarilei nu era reglementată şi nici existenţa ei nu era fixată prin legi, ea acţiona prin rege şi prin partide. Oricum, ea făcea parte din sistem ca o componentă neformală şi implicită. După cum am remarcat mai sus, nici un partid nu putea fi acceptat în sistem fără a avea acordul tacit sau expres al oligarhiei locale şi al celei străine. Sistemul politic fiind astfel construit, el asigura o deplină stabilitate pentru satisfacerea intereselor proprietarilor săi – oligarhia financiară internaţională, – precum şi pentru vechilii ei în persoana oligarhiei locale „naţional-liberale” şi „naţional-ţărăneşti”.
Mai mult decît atît. Acest sistem putea foarte rapid, ca şi orice democraţie autentică, în decurs de cîteva ore să se comuteze în funcţionarea sa de la regimul democrat („electoralist”-pluripartidist) la regimul totalitar (monopartidist). Exact aşa s-a întîmplat în noaptea de 10 februarie 1938 cînd regele a anunţat că parlamentul este dizolvat, activitatea partidelor se suspendă pe termen nelimitat (pînă în 1990, de fapt), el formează guvernul şi un singur partid pentru toţi – Frontul Renaşterii Naţionale.
În noul guvern şi partid au intrat aproape toţi liderii celor două partide mari ale oligarhiei şi unii reprezentanţi ai partidelor mai mici ale ei. Adică, clasa politică „românească” s-a restructurat într-o noapte din pluripartidism în monopartidism, din politicieni „aleşi” prin scrutin în politicieni numiţi prin decret regal. Nu a fost nevoie de nici o luptă de stradă, de nici o lovitură de stat, de nici o demonstraţie de protest. A fost nevoie numai de anunţul făcut de rege la sugestia camarilei. Mai jos vom vedea cauzele comutării sistemului politic român de la democraţie la totalitarism (de fapt, în esenţă, e una şi aceeaşi, mediul înconjurător al sistemului diferind).
Îndată după încheierea războiului şi încorporarea noilor teritorii în sistemul politic al statului român modern pentru majoritatea românilor s-a pus problema refacerii vieţii sociale şi economice. Dar refacerea nu urma să constituie o revenire la situaţia de dinainte de război, ci la o nouă ordine care să elimine abuzurile şi nedreptăţile pe care războiul le-a exacerbat. Corupţia pe seama aprovizionării armatei în timpul operaţilor militare a generat o întreagă pătură de parveniţi. Oamenii doreau dreptate: pedepsirea acestor tîlhari din clasa politică. Ţăranii care, în calitate de ostaşi, de grosul armatei, au dus greul războiului, aşteptau împroprietărirea cu pămînt, mai ales că regele Ferdinand le-o promisese personal în tranşee înainte de bătăliile victorioase de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Problemele pe care le resimte populaţia, Ţara, sînt formulate cel mai bine de către vînătorii de voturi, adică de partidele care pretind să guverneze. E un specific definitoriu al democraţiei: formularea problemelor în programele electorale ale partidelor. Doar prin aceste programe partidele urmăresc colectarea a cît mai multe voturi. De aceea ele caută să surprindă cît mai exact nevoile celor mulţi (ale celor care votează masiv) ca să le exprime în limbajul potenţialilor votanţi majoritari. Deja un cu totul alt aspect este faptul că partidele, mai exact finanţatorii lor, oligarhii, văd problemele foarte diferit decît populaţia şi le formulează pentru ei înşişi şi mai diferit decît pentru alegători. Cel mai important este ca alegătorii să nu afle cumva ce probleme şi ale cui au de gînd să rezolve într-adevăr partidele cînd vin la putere.
Că dacă alegătorii ar afla, nu că nu ar vota nici un patrtid, ci le-ar lua pe fugă cu furci şi cu ţepoaie, ar porni un război al întregului popor de eliberare naţională. Şi o cu totul altceva decît cele pe care doresc să le rezolve partidele şi decît cele resimţite de către alegătorii majoritari sînt problemele reale ale poporului, ale Ţării, nu ale populaţiei sau ale statului superpus.
În anul 1919, adică, practic, îndată după Unire, majoritatea populaţiei Ţării vedea problemele astfel (după cum le-a surprins guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasei politice): „garantarea unui regim democratic naţional prin reforma agrară, reforma administrativă, desfiinţarea jandarmeriei şi înlocuirea ei cu o miliţie de stat la dispoziţia organelor administrative, unificarea monetară, introducerea impozitului progresiv pe venit, revizuirea averilor şi confiscarea celor făcute prin fraudă în timpul războiului, iar pentru muncitori dreptul la asociere, salariu egal la muncă egală, opt ore de muncă, contract colectiv etc.” Prezenţa neproporţional de mare a neromânilor în clasele avute, printre profesiile libere (avocaţi, ziarişti, oameni de artă, profesori universitari) şi printre studenţi creau românilor impresia de parcă ţara lor s-ar afla sub ocupaţie. Şi aceasta cînd chiar şi populaţia Vechiului Regat cunoscuse ce este cotropirea în anii de ocupaţie germană a Regatului.
Concepţia eminesciană de pătură superpusă îşi găsea confirmarea practic la fiecare pas. Bunăoară, numărul studenţilor români la univeristăţile din ţară era, la cele mai importante facultăţi, cum erau cele de drept, medicină, farmaceutică, inginerie, comerţ, ştiinţe exacte, mult inferior, sub aspect proporţional, cu cel al minorităţilor. Astfel, la Universitatea din Iaşi, la facultatea de medicină 67 la sută de studenţi erau evrei, iar la cea de farmaceutică peste 70 la sută. La Universitatea din Cernăuţi, din 1300 de studenţi numai 300 erau români şi 150 de alte naţionalităţi, studenţii evrei constituind 850 la număr. În vreme ce procentul populaţiei evreieşti per total în România Mare era de 4,2 la sută. Sau în domeniul industriei. De exemplu, în Basarabia circa 70 la sută din toate întreprinderile şi atelierele erau deţinute de proprietari evrei. Procentul lor în populaţia ţinutului fiind de 7,2 la sută., iar în populaţia orăşenească de circa 35 la sută. Unii călători din epocă remarcau cu uimire că, bunăoară, la Chişinău, majoritatea firmelor de prăvălii, de ateliere erau scrise numai în limba idiş fără vreo traducereîn română sau rusă. Pe fundalul propagandei patriotice care a precedat Unirea şi a continuat cu o şi mai mare intensitate pentru a o justifica, în încercarea de a determina populaţia să rabde lipsurile de dragul Unirii înfăptuite, o asemenea situaţie etno-socială devenea izbitoare pentru băştinaşi. De aceea, căutătorii de voturi erau nevoiţi să abordeze şi aceste nedumeriri ale românilor, să le promită schimbarea în acest sens.
În asemenea condiţii, ca protest la situaţia existentă se intensifică demersurile etno-sensibile, bazate pe dezamăgiri de ordin etno-social şi moral. Iniţial aceste demersuri aveau un caracter izolat, spontan. Dar, dat fiind că ele reflectau o stare de spirit generală, mai ales printre tineri, printre studenţi, aceste demersuri capătă îndată ecou în toată ţara şi, destul de rapid, se constituie în diferite forme organizatorice. Astfel, la 4 martie 1923 la Iaşi se înfiinţează Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC) în frunte cu profesorul de drept A. C. Cuza care, în perioada antebelică, a condus împreună cu Nicolae Iorga Partidul Naţional Democrat.Mesajul virulent antisemit şi incisiv faţă de guvernare le-a făcut pe cele două partide guvernante – PNL şi PNŢ – să accepte, în forme mai moderate, acelaşi mesaj. Bineînţeles, nu era vorba de rezolvarea problemelor semnalate de LANC, ci de nevoia de a prelua mesajul unui potenţial concurent electoral. Această preluare îl dezarmează pe concurent şi, prin urmare, nu îi permite să se conecteze la alegător. Astfel, sistemul politic se protejează de un intrus.
Problemele semnalate de LANC şi soluţiile propuse de aceasta găseau înţelegere şi sprijin în pături destul de largi ale populaţiei. Polemicile pe marginea acestor probleme erau tirajate în numeroase publicaţii. Faptul că mesajul LANC a fost receptat destul de călduros aceasta nu înseamnă deloc că cei care resimţeau aceste probleme aveau aceeaşi înţelegere a lor sau a soluţionării lor. În cadrul LANC responsabil pentru organizarea studenţilor în toată ţara a devenit Corneliu Zelea Codreanu, un student de al prof. A. C. Cuza. În decurs de 3 ani LANC, sub aspect electoral, a bătut, practic pasul pe loc. Această stagnare a generat nevoia de noi abordări a problemelor existenţiale ale poporului român ceea ce a condus, inevitabil, la disocierea de LANC a unui grup de tineri în frunte cu C. Z. Codreanu care în iunie 1927 au anunţat formarea unei Mişcări – Legiunea „Arhanghelul Mihail”.
După cum a declarat în repetate rînduri fondatorul ei, Legiunea nu este un partid, ci o mişcare de înnoire a poporului român, de „înviere” cum se exprima C. Codreanu. Nu vom reproduce aici evenimentele biografiei Căpitanului Mişcării Legionare şi nici etapele evoluţiei legionarismului ca forţă politică. Important este să constatăm că în decurs de 10 ani Mişcarea a crescut de la 5 membri şi simpatizanţi la multe sute de mii şi, conform unor studii, la peste 1 milion 100 mii din cei circa 3,8 milioane de alegători cîţi erau la un moment dat în România Mare. Deşi Mişcarea se declarase a nu fi un partid, ea participa la alegeri prin propriile partide pe care le înregistra consecutiv cu ocazia diferitelor campanii electorale: Garda de Fier şi partidul „Totul pentru Ţară”. Nici un partid în întreaga istorie a României moderne nu a înregistrat performanţe asemănătoare.
Asemenea performanţe se datorează originalităţii extraordinare a acestei Mişcări. La un studiu atent şi imparţial al acestei Mişcări se constată că ea nu se înscrie în nici un fel de clasificări proprii oricăror partide şi formaţiuni social-politice: stînga-dreapta-centru, moderat-extremist, conservator-progresist, democrat-autoritar-totalitar, etc. Fondatorul acestei Mişcări, C. Z. Codreanu, a construit-o pe principii absolut inedite pentru orice formaţiune politică. Dacă toate partidele pornesc de la un program de prefaceri economice, sociale, politice, Căpitanul a pornit de la om, nu de la program: „Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. […] Dar nu ne-am legat împreuna cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească. […] Dacă nu aveam, aşadar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită a credinţei. Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire de argumente, ci o „trăire”. După cum cineva nu este creştin dacă „cunoaşte” şi „înţelege” Evanghelia, ci numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de ea, dacă o „trăieşte”. În aceste puţine cuvinte rezidă aproape întrega originalitate a Mişcării. Ea se bazează pe cei care simt la fel, adică pe cei care împărtăşesc aceleaşi valori morale. În al doilea rînd, legionarii pornesc nu de la program, ci de la trăirea unor valori, a unor idealuri. Da, după cum vom vedea, Mişcarea este şi un sistem logic, şi o înlănţuire de argumente cum nici un alt partid nu le-a avut. Dar ea se bazează înainte de toate pe trăire, pe autenticitate, pe sinceritate, căci orice trăire porneşte de la sinceritate. Chiar numai aceste trăsături sînt suficiente pentru a se deosebi de orice componentă a sistemului politic al statului român modern sau al oricărui alt stat modern.
Dar ea mai avea încă o calitate absolută: ea nu era finanţată de nici un oligarh, nici local, nici străin. Au existat o mulţime de insinuări în presa aservită oligarhiei, precum că Legiunea ar fi fost finanţată de Germania hitleristă. Nu există nici un document în acest sens, nici o „înlănţuire de argumente”, ci numai insinuări. Dimpotrivă, există o înlănţuire de argumente-fapte care exclud această ipoteză, dar, din lipsă de spaţiu în acest volum argumentele sînt expuse în volumul doi al documentelor.
Trăsătura cea mai scandaloasă pentru sistemul politic era axarea Mişcării pe Ortodoxie ca valoare supremă a poporului român, ceea ce era în absolută incompatibilitate cu sistemul politic al statului român modern, cu statul însuşi, cu menirea lui preprogramată de artizanii lui. Raportarea doctrinei Mişcării la Ortodoxie şi, totodată, ca urmare firească, abordarea problemelor existenţiale ale poporului român poziţiona Mişcarea în coordonate improprii pentru o formaţiune social-politică, dar deplin adecvate unei mişcări de eliberare naţională şi de refacere moral-spirituală.
Eliberarea ţinea, fireşte, de desfiinţarea sistemului politic al statului român modern şi înlocuirea acestuia cu un sistem politic românesc, al poporului român şi pentru poporul român, cuprinzînd, bineînţeles, şi toate persoanele de alt neam care acceptă să conlocuiască cu românii după legile morale ale băştinaşilor. Astfel, Mişcarea Legionară se poziţiona între coordonatele următoare. Biserică- Neam-Stat. Fără o considerare a Mişcării în asemenea coordonate conceptuale nu este posibilă categorisirea ei. Orice formaţiune social-politică de tip democrat (sau totalitar, căci, în esenţă, între democraţie şi totalitarism nu este deosebire de esenţă, ci numai de metode) se defineşte exhaustiv în coordonatele conceptuale de „populaţie/electorat-partide controlate oligarhic-Stat”. Mişcarea nu înţelegea reducerea fenomenului identitar şi moral de neam la un concept statistic de populaţie, la o entitate care se manifestă strict biologic şi social-economic, fără valori identitare, fără conştientizarea rostului său de a fi, fără raportarea la memoria istorică, la morală, cultură, spiritualitate.
Unul dintre conceptele fundamentale ale legionarismului este cel de neam pe care C. Codreanu l-a definit în termeni civilizaţionişti anticipînd astfel cu cîteva decenii teoria civilizaţiilor. Astfel, Căpitanul vedea neamul în felul următor: „Cînd zicem Neamul Românesc, înţelegem toţi Românii vii şi morţi, cari au trăit de la începutul istoriei pe acest pămînt şi cari vor mai trăi şi în viitor.”
Şi în continuare: „„Neamul are:
- Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi single.
- Un patrimoniu material: pămîntul ţării şi bogăţiile.
- Un patrimoniu spiritual care cuprinde:
a) Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală.
b) Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorîte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
c) Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gîndirii şi artei.
[…] Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebue să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.”
Impresionează conceptele în care C. Codreanu defineşte neamul. Este semnificativ că el exclude, în definiţia neamului, tehnologicul, economicul, socialul şi politicul din însuşirile fundamentale, elementare, primare ale neamului, Codreanu le trece, implicit, în însuşiri derivate, secundare, care îşi capătă sensul doar fiind raportate la demografie, teritoriu naţional şi, capital !, la spiritualitatea identitară, dătătoare de rost şi exprimătoare, în cazul Ortodoxiei, a Adevărului. Altfel zis, aceste însuşiri derivate de la cele primare nu pot în principiu să le contrazică, să se opună acelora, ci, cel mult, să le exprime în conceptele şi instituţiile specifice lor.
Populaţia se reduce numai la generaţiile pentru moment în viaţă, pe cînd neamul cuprinde toate generaţiile – şi cele care au fost, şi cele care urmează să fie. Generaţiile pe moment în viaţă nu sînt privite ca un tot în sine, ci ca un fragment dintr-un tot. De aceea acţiunile faţă de acest fragment, deciziile faţă de acest fragment trebuie să ia în considerare întregul, nu numai fragmentul. Iar întregul este caracterizat, înainte de toate, prin însuşirile sale identitare care este Credinţa, morala, cultura. Astfel, neamul este un concept calitativ, iar populaţia este unul cantitativ. Populaţia se măsoară în parametri statistici, iar poporul, neamul nu se măsoară deloc, ci se înţelege sau nu, se acceptă sau nu, se simte sau nu. Spre deosebire de doctrina legionară, statul democratic sau cel totalitar percepe exclusiv populaţia, dar nu este în stare să perceapă poporul, neamul. De aceea statul operează cu parametri numerici care exprimă parametrii biosociali ai populaţiei, ca la o fermă de animale. Şi atitudinea statului democratic sau totalitar faţă de populaţia subordonată este ca faţă de un şeptel care trebuie muls sau sacrificat pentru mezeluri spre folosul proprietarilor fermei.
De aceea tratarea poporului ca o populaţie conduce inevitabil la genocid (totalitarismul), fie şi unul latent (democraţia), poate chiar involuntar, dar sigur. De aceea, în mod logic şi firesc, Mişcarea a elaborat şi o atitudine pe potrivă faţă de democraţie: „1. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunîndu-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un greu moment al istoriei sale. Numai acest argument este atît de grav pentru existenţa noastră, încît ar fi suficient ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci Viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.” Este limpede că pentru gîndirea legionară democraţia excludea supravieţuirea şi, prin urmare, dăinuirea poporului român. Mai exact, democraţia punea poporul român în imposibilitatea de a se mobiliza în vederea respingerii ameninţărilor de moarte la care era expus, cel puţin, în acea vreme. Adică, în viziunea legionarismului, democraţia şi poporul român sînt incompatibile ontologic, democraţia înseamnă moartea poporului, iar existenţa poporului înseamnă excluderea democraţiei (şi a totalitarismului ca cealaltă faţă a aceleiaşi monede).
Această viziune este concretizată în următorul raţionament: „2. Democraţia transformă milioanele de străini în cetăţeni români. Făcîndu-i egali cu Românii. Dîndu-le aceleaşi drepturi în Stat. Egalitate ? Pe ce bază ? Noi sîntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sîngele nostru. De unde egalitate cu cei de abia de 100, de 10 sau de cinci ani, aici ? Privind trecutul: Noi am creat statul acesta. Privind viitorul: Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea străinii în faţa istoriei pentru dispariţia Statului Român?”
Deci, statul cu adevărat românesc, al românilor, nu unul superpus, impus de către străini, era conceput ca un instrument de rezolvare a problemelor poporului, nu ale populaţiei. Orice decizie a statului urma să ţină seama nu numai de problemele pornite de rezolvat de către generaţiile trecute, dar şi de problemele generaţiilor viitoare ca pe acestea să le uşureze, să le reducă la minim. Sarcina centrală a statului românesc, deci a unui stat nedemocratic şi netotalitar, este de a chezăşui existenţa neamului românesc ca atare, ca neam, adică ca purtător de cultură, spiritualitate, de capacitate demografică. Iar democraţia, identic cu totalitarismul, împiedică existenţa însăşi a neamului, a poporului, a oricărui popor. O asemenea viziune asupra poporului şi, ca urmare, asupra sistemului politic, este în totală contradicţie cu concepţia pe care s-a zidit statul român modern – să fie unealtă docilă şi eficientă a oligarhiei străine. De aceea sistemul politic a încercat de la începutul existenţei Mişcării Legionare să o marginalizeze, iar apoi să o integreze în sine, adică să o corupă (după cum a procedat reuşit cu LANC-ul şi cu descendentul acestuia – Partidul Naţional-Creştin). Eşuînd în toate acestea, statul democrat român a exterminat fizic Mişcarea Legionară, recurgînd la asasinarea Căpitanului şi a întregii conduceri pe ţară a Mişcării, asasinînd fără judecată aproape 300 de conducători legionari şi izolînd în închisori şi lagăre de concentrare circa 18 mii de activişti legionari. Deţinuţii legionari au fost moşteniţi de regimul comunist care i-a exterminat aproape pe toţi, excepţiile fiind cu totul rare.
Mişcării i se imputează acţiuni de violenţă, de terorizare şi în calitate de exemplu sînt reproduse cîteva cazuri, în ordine cronologică: asasinarea prim-ministrului I. G. Duca (1933), a fostului legionar Mihai Stelescu (1936), a prim-ministrului Armand Călinescu (1939) şi a istoricului Nicolae Iorga (1940), precum şi tentativa de asasinat a rectorului universităţii din Cluj Ştefănescu-Goangă. Mişcarea Legionară a fost o mişcare de eliberare naţională, angajată într-un război moral şi politic cu sistemul etnocidal al statului român modern. Metodele de luptă politică a legionarilor nu presupun violenţa, ci metode de convingere prin discuţii, cîntece, seminare, tabere de muncă voluntară. De unde apar violenţele? Pînă la momentul asasinării lui Duca, în decursul lunilor noiembrie şi decembrie 1933, sistemul politic a asasinat, fără judecată, circa 10 legionari şi a schilodit alte zeci. Aşa înţelegea democraţia să intimideze pe cei care s-au ridicat în apărarea poporului român. Şi la toate aceste asasinate, schilodiri, bătăi, întemniţări fără nici un temei legal Mişcarea, timp de cinci ani – 1928-1933, – nu a răspuns cu nici o violenţă. În decembrie 1933, cu 2 săptămîni pînă la ziua alegerilor, prim-ministrul Duca, la comanda şefului său pe altă linie decît cea guvernamentală, ministrul de externe N. Titulescu, exclude partidul „Garda de Fier” din lista partidelor admise la alegeri. Fără nici o sentinţă de judecată, fără vreun temei, fără vreo explicaţie. Aşa a zvîcnit muşchiul sistemului. Îndată după această interzicere a Gărzii de Fier încep arestările şi maltratările în masă a legionarilor, devastarea sediilor lor şi, deseori, a locuinţelor lor. Circa 12 mii de legionari sînt închişi în temniţe şi lagăre de concentrare. Abia acum, după cinci ani de teroare de stat, trei prieteni legionari, din propria iniţiativă, îl împuşcă pe Duca, ca pe un exponent fidel al duşmanilor de moarte ai neamului românesc, şi îndată se predau poliţiei.
Într-un document de arhivămai găsim o confirmare extrem de grăitoare: „Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în dizolvarea GĂRZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să dizolve Garda de Fier, obiectînd că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, pînă nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale.” Acest citat este prezentat într-un document numit „Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu”.
Cazul lui Stelescu este diferit. Acesta a fost adjunctul lui Codreanu şi, înrudindu-se cu cineva din camarilă, a fost convins să-l ucidă pe Codreanu şi să-i ia locul de şef al Mişcării, astfel Mişcarea fiind luată sub controlul oligarhiei. Complotul este descoperit din întîmplare. Se constituie judecata legionară care, la insistenţele lui Codreanu, numai îl exclude pe Stelescu din Mişcare cu dreptul de a redeveni membru al Mişcării după ce demonstrează că a revenit la valorile morale ale Mişcării. E violenţă aceasta ? Dar Stelescu, fiind finanţat de camarilă, porneşte o vastă campanie în presă, înfiinţează o proprie publicaţie
„Cruciada românismului” şi porneşte organizarea unei mişcări pe aceleaşi baze ca şi Legiunea. Adică, acest proiect al camarilei urmărea să confişte în folosul său mesajul şi valorile Legiunii, falsificîndu-le. Iarăşi, 10 legionari, din proprie iniţiativă, îl pîndesc pe Stelescu şi îl împuşcă, apoi se predau îndată poliţiei. Este o acţiune în legitimă apărare înfăptuită de ostaşii neamului în războiul de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor aducători de moarte pentru popor.
După comutarea sistemului politic român de la democraţie la totalitarism, Căpitanul este arestat împreună cu alte mii de legionari. Peste cîteva luni Căpitanul este asasinat, iarăşi, fără judecată, fără vreun temei legal, împreună cu legionarii arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru Duca şi Stelescu. Peste 10 luni o echipă de legionari îl împuşcă pe prim-ministrul regimului totalitar democratul naţional-ţărănist Armand Călinescu care a iniţiat şi a organizat asasinarea lui C. Codreanu cu ceilalţi legionari şi a schilodit prin închisori alte sute. Au fost devastate toate sediile legionare şi percheziţionate în mod brutal circa 30 de mii de locuinţe ale legionarilor. Şi aceşti legionari se predau poliţiei. Ca pedeapsă pentru împuşcarea executantului fidel al intereselor oligarhiei, regele Carol al II-lea, marioneta oligarhiei, ordonă executarea în decurs de cîteva zile după asasinarea lui Călinescu a tuturor conducătorilor legionari din fiecare judeţ şi întemniţarea tuturor legionarilor care vor fi găsiţi. A fi legionar era o crimă. A simţi durere pentru poporul român şi a acţiona în consecinţă era o crimă. Clasa politică s-a dedat la torturi fără precedent, fetele fiind violate, cu sînii tăiaţi, arse de vii în cuptoare, cum a fost cazul, de exemplu, al Nicoletei Nicolescu, şefa organizaţiei de fete a Mişcării Legionare. Prin metodele sale, cînd este vorba de păstrarea puterii sau de pedepsire a celor care nu acceptă puterea, democraţia nu se deosebeşte de totalitarism, fiind, de fapt, acelaşi instrument al oligarhiei financiare.
Cazul lui Iorga este atribuit legionarilor. Ceea ce s-a izbutit să se afle în decurs de 70 de ani de la asasinarea lui Iorga este faptul că în asasinarea lui Iorga a fost implicat NKVD-ul lui Stalin. Acel Traian Boeriu care cu echipa sa de nelegionari, în pofida ordinelor primite de a nu asasina pe Iorga, a făcut-o şi nu a fost pedepsit de regimul Antonescu. Traian Boeriu a emigrat în SUA unde a şi trăit în linişte pînă la moartea sa. Dacă Boeriu ar fi fost legionar, el ar fi urmat soarta legionarilor: ar fi fost ucis, schilodit sau maltratat în temniţe sau lagăre de concentrare, în România sau Germania nazistă, iar după terminarea războiului ar fi făcut parte din vreo grupare de legionari care se constituiră prin Europa şi cele două Americi. Dar cu el nu s-a întîmplat nimic din acestea. Tentativa de asasinare a rectorului Ştefănescu-Goangă nu este una politică. Acest funcţionar se deda la violuri de studente şi, fiind activist politic al oligarhiei, era scutit de orice pedeapsă din partea organelor de drept ale statului oligarhic român.
(va urma)
Lasă un răspuns