În timp au existat adesea interferenţe şi/sau suprapuneri între instituţia Bisericii şi cea a Statului, între autoritatea religioasă şi cea civilă. Esenţial însă statul, administraţia politică şi-a delimitat în cele din urmă funcţionalitatea faţă de latura religioasă. Fiecare dintre ele se preocupa de o anumită dimensiune a dezvoltării omului. Tradiţia bizantină, pe care s-a dezvoltat societatea medievală românească impune acea separaţie a puterilor în Stat. Astfel putem spune că în vreme ce administraţia civilă, laică, politică, prevede şi se preocupă de relaţionalitatea imanentă, orizontală, a persoanei umane cu semenii săi, administraţia şi organizarea şi în ultimă instanţă instituţia religioasă adică Biserica, are în preocupările sale perspectiva transcendentă a omului, relaţia lui personală şi comunitară cu Dumnezeu. Aici nu e loc de interpretări confesionale sau de deosebiri în ceea ce priveşte religia la care ne referim. Asimilăm unei instituţii de tip eclesial şi manifestările religioase ale altor credinţe religioase: musulmanii şi moscheea, evreii şi sinagoga.
Spaţiul românesc oferă o imagine cu totul deosebită căci istoria Bisericii şi istoria statelor româneşti, mai ales a celor feudale, se întrepătrund adânc. De la existenţa clandestină din primele trei secole creştine până la conducerea bicefală a Evului Mediu, de la atitudinea servilă a începuturilor moderne ale României şi intervenţiile brutale – ca în vremea lui Cuza – până la vicleana rezistenţă, aparent împăciuitoare ori adânc împotrivitoare din perioada comunistă toate pot fi normative sau, dacă dorim, normale în anumite epoci istorice. După anul 1989 s-a conturat o discuţie, în care s-au exprimat opinii diverse asupra raporturilor pe care Biserica Ortodoxă Română le-a avut, prin intermediul reprezentanţilor săi legitimi, ierarhi şi slujitori, dar şi simpli credincioşi mireni, cu Statul comunist. Dintru început se cuvine amintit că un astfel de demers trebuie detaşat de anumite şabloane. Se disting aici cel puţin trei direcţii diferite, pe care ne vom feri a le urma exclusiv:
- Cei ce consideră Biserica Ortodoxă Română total obedientă, chiar colaboraţionistă cu regimul comunist, după modelul oficial al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, (ştiut fiind că în Uniunea Sovietică a funcţionat în paralel şi o Biserică Ortodoxă „subterană”, clandestină);
- Cei ce consideră Biserica Ortodoxă o martiră totală a comunismului, caz în care doar cu anumite excepţii ,,Biserica a luptat total prin toate mijloacele ce i-au stat la dispoziţie împotriva molimei roşii a comunismului”;
- Cei cărora deşi le indiferent aparent ce s-a întâmplat, emit păreri de cele mai multe ori împotrivitoare Bisericii pe care o consideră în mare parte o instituţie total depăşită de realităţile lumii moderne contemporane, un „dinozaur încă viu” dar oricum pe cale de dispariţie şi care în cel mai bun caz va deveni în societatea post-modernă şi „post-creştină” un fel de instituţie caritabilă, un „institut de psihologie” sau un refugiu ultim al unor marginalizaţi ai societăţii;
Nici una din cele trei direcţii amintite nu are o desfăşurare pură, ci în sânul fiecăreia dintre ele se manifestă diverse personaje ce emit adesea aşa-zise „judecăţi de valoare” sau se vor a fi „formatori de opinie” fără însă a aprofunda fenomenul în esenţa sa, dincolo de nişte şabloane care poate nu sunt străine unor anumite interese al diverselor grupuri ori persoane. Departe gândul de a denunţa pe cineva sau de a jigni, de a apăra sau de a acuza, devine neapărat necesar ca un fenomen precum comunismul şi implicaţiile sale în domeniul religios să fie cercetate cu atenţie, comentate, tălmăcite şi judecate prin prisma istoriei reale a acelor timpuri. Lecţiile istoriei trebuie învăţate, fiindcă altfel, aceleaşi greşeli se pot repeta, dar cu repercusiuni mult mai grave. Civilizaţia contemporană confirmă că reactivarea unor mişcări politice precum neo-comunismul sau neo-nazismul aduc cu ele dezechilibre profunde la nivel social, tulburări majore, răsturnări spectaculoase de valori şi norme confirmate anterior ca autentice şi viabile.
Pentru o privire retrospectivă şi o analiză cât mai corectă a fenomenului de interacţiune dintre administraţia şi statul de tip comunist şi Biserică, în general, s-a identificat o sumă întreagă de posibilităţi de informare. Sursele primare ale lucrării se constituie în arhivele CNSAS, ale Ministerului Justiţiei, şi a altor instituţii religioase ori laice. Acestea, prin conţinutul lor oferă cercetătorului posibilitatea de a-şi forma o imagine cuprinzătoare asupra atmosferei epocii dar şi asupra unor evenimente şi momente speciale. Începuturile s-au făcut prin aprofundarea unor materiale deja cercetate provenind din Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, din fondurile dedicate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, CC al PCR cu unităţile sale specifice structurale: Cancelarie, Secţia Economică şi Secţia Relaţii Externe, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcţia Generala a Poliţiei, Ministerul de Interne – Direcţia Administraţiei de Stat.
Un rol cu totul deosebit îl poate juca cercetarea directă a documentelor, aflate în momentul de faţă în custodia CNSAS. Fiindcă am vorbit de documente, de un nesperat şi real folos pot fi colecţiile de documente publicate sub egida unor instituţii prestigioase precum Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului şi chiar CNSAS. O categorie cu totul aparte o alcătuiesc Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al PMR, publicate de Arhivele Naţionale ale României, pentru anii 1948 şi 1949.
Una din sursele cele mai importante se poate dovedi oricare dintre filialele judeţene ale Arhivelor Statului deoarece aici se pot regăsi documente inedite sau chiar acte şi documente ce au „dispărut” de-a lungul timpului din Arhivele Centrale. Mai mult acestea vorbesc adesea despre situaţii locale despre care documentele de la nivel central fie nu amintesc nimic, fie le includ în norme, statistici, ordine şi dispoziţii generale. Se poate extrage aşadar material documentar cu totul inedit şi de un real folos prin priceperea realităţilor existente în teren şi nu doar din ceea ce s-a raportat la nivelurile superioare ale administraţiei. În categoria izvoarelor poate fi inclusă asemenea şi colecţia multora dintre actele legislative deoarece prin aprofundarea studiului lor se pot identifica atât motivaţiile cât şi urmările pe care aceste acte le-au avut asupra unor grupuri mai mari sau mai mici de persoane, dar şi asupra societăţii româneşti în genere. Parfumul specific epocii poate avea nuanţe suave prin lectura unor publicaţii ale timpului respectiv, în special referindu-ne aici la oficioasele PCR, binecunoscutele cotidiene „Scânteia” sau „România Liberă”. Dintre publicaţiile mai recente putem aminti revista „Arhivele Totalitarismului” editată de INST, „Dosarele istoriei”, „Magazin istoric”, „Historia”, „Rost”, „Memoria. Revista gândirii arestate”, „Analele Sighet” sau revistele centrale sau locale ale BOR dar şi ale altor culte religioase recunoscute din România. Literatura memorialistică, deosebit de densă şi bogată după anul 1989, se constituie într-o altă modalitate de culegere de informaţii. Evident că se impune o cenzurare laborioasă şi atentă a informaţiilor provenite de aici pentru că se face simţită adesea subiectivitatea şi chiar patima împotriva regimului comunist.
Există, de asemenea, pe piaţa de carte din România un bogat segment memorialistic al celor care, în timpul dictaturii comuniste au ocupat funcţii diverse, mai importante sau mai obscure, în aparatul administrativ al statului ori al PCR. La fel trebuiesc amintite şi răsfoite diferite materiale publicate iniţial în afara României, traduse şi editate ulterior şi la noi. Acestea au făcut critica regimului comunist ori a unora dintre conducători. Studiile realizate şi publicate în tară şi străinătate de istorici şi cercetători reputaţi precum Adrian Gabor, Gheorghe Onişoru, Dumitru Şandru, Mihai Iacobescu, Cristian Troncotă, Cristina Păiuşan, Octavian Roske, Ioan Chiper ori mai tinerii Adrian Petcu, George Enache, Claudiu Târziu sau Sorin Clipa ne pot fi oricând de un real folos celor aflaţi mai la început de drum. Evident că sursele şi izvoarele amintite până acum sunt doar o mică parte din ceea ce poate constitui fundamentul unui demers istoric şi de cercetare a fenomenului totalitarismului comunist din România dar nu numai de aici. Oricând poate fi identificată o sursă nouă sau insuficient valorificată, o mărturie a ceea ce s-a petrecut cândva. Un excurs sintetic poate aduce laolaltă mai multe aspecte ale interacţiunii dintre instituţiile religioase şi statul comunist. În fapt la orice studiere a fenomenului religios din epoca postbelică se are în vedere nu doar Biserica Ortodoxă Română, deşi aceasta ocupă evident cel mai mare spaţiu în cercetările actuale, ci toate instituţiile religioase, toate cultele şi bisericile, recunoscute prin noile acte normative promulgate după anul 1949.
Arhivele se dovedesc întotdeauna neapărat necesare, deoarece ele conţin informaţii preţioase direct din epocile pe care le avem în vedere şi ascund de foarte multe ori adevărate „comori”. De obicei un act de arhivă este privit în mod diferit, funcţie de momentul în care este folosit. Mai întâi el consemnează o situaţie de fapt, la zi, o realitate imediată. Apoi el cade oarecum în uitare un timp, se estompează şi îşi pierde din actualitate şi se diluează între multe alte informaţi care vin peste el. Redevine important când se cercetează, repus în relaţie cu evenimente pe care le-a consemnat, de data aceasta corelat cu urmările reale pe care le-a consemnat şi capătă intrinsec o valoare specială. În plus, aşa cum aminteam anterior, astăzi putem să avem o privire retrospectivă judicioasă asupra unor evenimente care au influenţat destinul unor oameni, unor colectivităţi şi unor instituţii.
Istoria orală este un segment care scapă de multe ori enunţurilor oficiale şi consemnează fapte strict resimţite de protagonişti implicaţi direct, cu sentimente, cu fapte cât se poate de reale, tălmăcite nu prin prisme oficiale ci prin oglinda simţămintelor şi faptelor întâmplate atunci, acolo, într-un loc anume.
Legislaţia vremurilor acelora şi nu numai, pusă în contextul faptelor istorice întregeşte şi nuanţează tabloul prin tuşe pronunţate şi conferă temeinicie afirmaţiilor din izvoarele amintite anterior, făcând ca lucrurile şi faptele să capete consistenţa necesară şi creând legăturile neapărat necesare cu adevărul istoric. Actele de cancelarie ne plasează palpabil în firul aparent pierdut al faptelor şi ne readuc pragmatic în rolul de cercetători autentici în care nu mai suntem doar observatori ci beneficiari direcţi, pozitiv sau negativ ai faptelor consumate cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Cancelariile şi birourile sunt la momentul însemnării tributare concepţiei în uz la momentul redactării. După o vreme se judecă mai degrabă prin consecinţe. Însăşi volumele de studii ne refac fragmentar imaginile, în etape succesive. Unele din izvoarele şi lucrările azi la îndemână s-au scris în faze temporal-istorice în care adevărul istoric nu putea fi spus cu claritate. Totuşi ele ilustrează modul de evoluţie mereu crescând al limpezirii ideilor.
Atât Constituţia României din anul 2003, cât şi cea din anul 1991, definesc relaţia Stat – Biserică sau mai exact relaţia Stat – Culte (art. 29), folosind termenii următori: “Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” (art. 29, alin. 5).
Autonomia Bisericii faţă de Stat şi sprijinul din partea acestuia sintetizează, de fapt, tradiţia coexistenţei Statului şi a Bisericii încă de la începutul primelor state româneşti medievale din secolul al XIV–lea. Bineînţeles, atât forma autonomiei Bisericii faţă de Stat, cât şi intensitatea sau dinamica sprijinului acordat de către Stat Bisericii au variat de la un principe – domnitor la altul şi de la o epocă la alta, astfel încât existau mari diferenţe între modul de abordare şi de tratare a Bisericii de către domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (sec. XV) de pildă, care a înmulţit averile mănăstirilor, în comparaţie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat sau etatizat averile mănăstireşti (sec. XIX), asigurând totuşi salarizarea clerului. Tradiţia autonomiei Bisericii faţă de Stat şi a sprijinului Statului faţă de Biserică a fost menţinută într-o formă foarte redusă, minimală chiar şi în timpul regimului comunist, deoarece Constituţia Republicii Populare Române sau a Republicii Socialiste România nu prevedea expres o separaţie între Stat şi Biserică, iar Statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preoţilor. Desigur, autonomia cultelor în regimul comunist era foarte limitată, iar controlul Statului asupra lor era foarte sever, opresiv, fiindcă ateismul era o ideologie oficială de Stat. Studii recente arată că Biserica n-a fost niciodată deplin autonomă faţă de Stat şi nu a dispus de o situaţie materială suficient de consistentă şi stabilă pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român. Această situaţie o mai întâlnim şi astăzi, mai cu seamă din cauza crizei economice şi materiale a ţării. Astfel, sprijinul Statului faţă de cultele religioase, stipulat în cele două constituţii ale României de după anul 1989, nu se datorează numai tradiţiei, ci şi realităţilor actuale, concrete. Totuşi, ponderea tradiţiei contează mai mult decât situaţia economică.
În acest sens, există ţări europene occidentale cu o economie consolidată cum ar fi Italia, Germania, Belgia dar cu toate acestea sprijinul Statului faţă de Biserică sau faţă de unele culte religioase tradiţionale în ţările respective se practică în baza tradiţiei multiseculare!… Însă tradiţia aceasta de susţinere a Bisericii de către Stat însemnează şi o recunoaştere constantă de către Autoritatea statală a rolului pe care Instituţia eclezială l-a jucat de-a lungul timpului în viaţa acestui popor, în promovarea limbii, culturii şi identităţii naţionale, în viaţa spirituală şi socială a acestei ţări.
Ca urmare, în România, noua Lege, nr. 489/2006, privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor pleacă de la premisa de bază a recunoaşterii de către Stat a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti contemporane: “Statul Român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social – caritativ, cultural şi de parteneri sociali, precum şi statutul acestora de factori ai păcii sociale” (art. 7, alin. 1).
Statul roman recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte Biserici şi Culte recunoscute, în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti (art. 7, alin. 2).
Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1).
Ca urmare an acestei atitudini, o notă deosebită în noua Lege a Cultelor se concretizează prin aceea că există posibilitatea parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat şi Biserică sau Culte (art. 9, alin. 5). În acest sens, se trece de la simpla respectare a libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor la cooperarea – parteneriat social dintre Stat şi Biserică în viaţa societăţii româneşti. Tot în această privinţă se menţionează şi faptul că Statul sprijină activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale (art. 10, alin. 6).
Aceste relatări noi privind cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se explică nu numai prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile populaţiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase ale Europei, ci şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social: sărăcia, sănătatea precară a populaţiei, migraţia, şomajul, ajutorarea bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate sau a celor cu disabilităţi. Cu siguranţă, toate aceste probleme ale societăţii româneşti nu sunt numai probleme sociale ale Statului ci şi probleme pastorale ale Bisericii sau ale cultelor religioase. Cu alte cuvinte, libertatea – autonomia şi egalitatea cultelor religioase faţă de Stat nu exclude coresponsabilitatea şi cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea problemelor majore şi urgente ale societăţii româneşti actuale. În acest sens, tradiţia trebuie înţeleasă ca fiind un proces dinamic al fidelităţii creatoare faţă de principiul de bază, iar nu simpla copiere a unor modele din trecut.
Pluralismul social şi religios cere un efort sporit pentru o convieţuire paşnică între culte şi chiar o cooperare a lor în acţiuni de interes comun. Dacă în constituţia României se precizează că “în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4), în noua Lege a cultelor acelaşi principiu Este completat cu formularea: “Raporturile dintre culte se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc (art. 13, alin. 1).
Noua Lege a Cultelor precizează, de asemenea, că libertatea cultelor religioase Este asociată cu obligaţia acestora “să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5, alin. 3). O importanţă deosebită Este acordată în noua Lege a Cultelor şi învăţământului religios şi teologic organizat de culte şi sprijinit de Stat (art. 32 – 35). În plus, Este menţionată şi posibilitatea organizării unui învăţământ confesional de toate gradele şi formele, în condiţiile legii învăţământului naţional (art. 39). Prin aceasta, se accentuează, de fapt, recunoaşterea rolului pozitiv al cultelor în domeniul educaţiei. Şi aici se vede legătura dintre tradiţie şi actualitate, dintre experienţa pozitivă din trecut şi necesitatea unor forme noi de aplicare an acesteia.
Este de remarcat că noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experienţa românească, ci a avut în vedere şi contextual internaţional European în care trăim, ţinând seama şi de necesitatea concordanţei noii Legi cu tratatele internaţionale la care România este parte (art. 1, alin. 1). Faptul că acest proiect a fost elaborat în consultare cu cultele recunoscute din ţara noastră, cu experţi internaţionali în domeniu, precum şi cu diferite instituţii (ministere) ale Statului a constituit un proces, deodată complex, necesar, eficient şi benefic.
În baza noii Legi a Cultelor relaţiile dintre Stat şi culte sunt, mai bine definite şi cu rezultate practice multiple, favorabile societăţii româneşti actuale. Aceasta presupune însă un dialog sistematic şi bine articulat între Stat şi instituţia Bisericii referitor la posibilităţile şi domeniile de colaborare şi cooperare Stat – Biserică.
Din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”
În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.
În încheiere voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…
Cu alte cuvinte aşadar, pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească cre ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia cea Sfântă a Cerurilor!…
Lasă un răspuns