De la Udrea citire…

La aproape un sfert de veac de la vorbele rostite de Nicuşor Ceauşescu, convins că noua putere ce se instala la Bucureşti nu va fi în stare nici măcar să zugrăvească blocurile construite sub conducerea lu’ ăl bătrân, darămite să înalţe altele pentru clasa muncitoare, iată că vine Elena Udrea cu un mesaj asemănător: „USL nu este în stare nu să văruiască, ci să taie panglicile la toate proiectele începute de PDL“.

Unii ar spune despre ea că este o femeie deşteaptă. Alţii, însă – şi nu doar cei din USL -, sunt convinşi că numai gura e de ea şi că, dacă nu ar fi fost Traian Băsescu, Elena Udrea nu ar fi existat. Poate că au dreptate şi unii, şi alţii, dar vă asigur că mai există o categorie însemnată convinsă de faptul că Elena Udrea este „femeia dracului“, ca o recunoaştere a meritelor, dar mai ales a calităţilor pe care puţini politicieni de pe la noi le au. Dincolo de inteligenţă, de simţul practic şi concis, ea întruchipează mitul femeii ce poartă numele de Elena. Fie că e vorba de prinţesa din Troia, de Lupeasca, amanta lui Carol al II-lea, de Ceauşeasca, savanta de renume mondial, toate aceste Elene au lăsat amprente adânci pe unde au trecut, în istoria mai îndepărtată sau mai recentă a lumii ori a neamului românesc.

Dincolo de această paranteză, să observăm că taberele existente în PDL în acest moment, cel puţin trei, se contrează mai ceva ca în campania pentru alegerile generale. Nu mai contează că, până nu demult, erau colegi în acelaşi guvern, că se adunau la Cotroceni la convocările lui Băsescu sau că toţi aveau o strategie comună în multe privinţe. Dintr-o dată au devenit rivali. Îţi dai seama de asta din turneele electorale pe care Blaga, Udrea şi Macovei le fac în aceste zile. Insinuări sau atacuri directe, ironii ori vorbe grele rostite în faţa susţinătorilor, toate acestea denotă că lupta pentru putere este accerbă, chiar dacă PDL nu mai este partidul de altădată.

Cândva, în acest partid exista rigoare, dar mai ales disciplină. Respect mai puţin, şi doar la modul declarativ. De la o vreme, nu mai există nici una, nici alta. Până şi versurile lui Verde Înrorurat „Vântul bate, apa trece, pietrele rămân“ par desprinse dintr-un basm spus seara la gura sobei!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*