Fata care a prins peştişorul de aur

Casa lor de la Cernoleuca  era în imediată apropiere de cea a pictorului Igor Vieru. Ala şi cu ceilalţi copii din mahala se apropiau cu pioşenie de acest templu al frumuseţii. Casa pictorului era ca un palat din basme. În primul rând, te cucerea prin poarta monumentală, încrustată cu figuri din mitologia populară. Iar în casă era un adevărat muzeu al satului. Deşi erau multe, lucrurile erau aşezate cu gust, într-o ordine perfectă şi bucurau ochiul oricui.

Doamna  profesoară îşi aminteşte că Igor Vieru îi lăsa să se furişeze în atelierul lui, dar să nu facă gălăgie, să privească atent cum culorile învie pe pânză. Ceea ce-i frapa pe micii admiratori ai artei era şirul de oale şi ulcioare. În centru trona o amforă imensă, în care ar fi încăput grămăjoară toţi copii din mahala. Amfora sau gavanosul enorm era ca un uriaş pe lângă micuţa oală de ceramică neagră, proţăpită şi ea pe un mic support din lemn de acaju, adus din dendrariul satului.

Deşi subiectul nostru e despre o consăteancă de a lui Igor Vieru, considerăm că nu ar strica şi câteva fraze despre acest minunat meşter al penelului…

Igor Vieru (1923 – 1988) a fost o personalitate marcantă printre artiştii plasticieni din Moldova. Impreună cu Mihai Grecu si Valentina Rusu – Ciobanu, Eleonora Romanescu au stat la baza şcolii naţionale de pictură. Creaţia sa s-a impus printr-o expresivă concepţie originală, o legatură profundă cu tradiţii populare, precum şi printr-o viziune proprie asupra categoriilor fundamentale ale  existenţei umane. Opera sa însumeaza circa 70 de picturi şi 12 culegeri de ilustraţii de carte. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se remarcă: “Primăvara”, “În satul natal”, “Balada despre pământ”, “Toamna”, “Sarbatoare la Cernoleuca”, “Meşterul Manole”, ilustraţiile la cărţile cu poveşti “Păcală si Tândală”, “Harap Alb”, “Capra cu trei iezi”, “Gugută”, “Făt Frumos şi soarele”, etc.

În tinereţe a fost ucenic în atelierul de icoane „Nicolae Grigorescu” din Slobozia-Argeş, România, apoi a studiat la Şcoala de Arte Plastice „Ilia Repin” din Chişinău, a debutat în 1954 cu tabloul „Ion Creangă ascultând poveştile lui Moş Bodrângă”. Pictorul şi-a construit opera într-o comuniune sacră cu cerul şi cu pământul natal, cu valorile naţionale şi europene pe care nu a încetat să le admire şi să le exploreze cu ochiul său clarvăzător, modernizându-şi propriile mijloace expresive.

Marele pictor îi molipsise pe toţi sătenii din Cernoleuca să se apropie de miracolul artei populare. Unii meştereau sculpturi  în lemn, alţii se îngrijeau de olărit.

Ala Mititiuc, copila inginerului Petru şi a educatoarei Lidia, deprinsese şi ea o pasiune, de care nu se lasă nici astăzi. Aşa se face că bunelul ei Ion Gruşco a săpat în fundul grădinii un iaz, pe care l-a împrejmuit cu sălcii pletoase, care mai apoi au devenit un bun refugiu pentru a citi în voie romane, dar şi pentru a se pregăti de examene. Prin mijlocul iazului trecea o punte, unde Ala venea cu bunica Fevronia ca să clătească rufele.

Într-o zi a luat undiţa şi s-a dus din capul ei să prindă peşte. Să fi avut vreo şase anişori, pentru că încă nu frecventa şcoala. După ce a pus momeala, aşa cum o făcea bunelul, a stat cu ochii pe luciul apei. La un moment dat simţi că ceva o trage de pe malul priporos. A crezut că o fi vreo ondatră. A început să strige. Mama Lidia veni într-un suflet. Când trase undiţa se ivi un peşte cam de înălţimea pescăriţei.

– Alinuţa mamei, să nu-mi mai faci una ca asta! M-am speriat de moarte, mamei!

– Mi-ai spus că sunt peştişori de aur şi eu am vrut să-mi îndeplinească trei dorinţe.

– Poţi să-i spui şi istui peşte, nu vezi cum luceşte…

– Prima: să avem o poartă ca a lui nenea Igor Vieru. A doua: voi să nu îmbătrâniţi niciodată. Şi a treia: eu să fiu ca şi mata educatoare la casa de copii…

În bună parte peştele cel mare i-a dat ascultare şi Ala Mititiuc , peste ani, a devenit profesoară de limba şi literatura română la Gimnaziul din Costeşti, Ialoveni. Dar despre asta vă vom povesti ceva mai târziu. I s-a dat pe gust pescuitul. Când se sătura de descâlcit ghemuşoarele cu lână pentru stativele bunicuţei Fevronia, ea se apuca de ţesut la microstativele ei, improvizate de inginerul Petru Mititiuc. Ea şi cu soră-sa se întreceau la ţesut. Dar pescuitul era boală rea. Se ducea la câte un vecin şi ordona: “Puneţi apă pentru mămăligă, că eu vă aduc peşte…” Şi aducea până la 50 de peştişori. Numai buni de o friptură.

Conacul boieresc şi casa de copii

Ala şi-a îndulcit copilăria mai mult pe lângă mama Lidia care era educatoare la casa de copii din localitate. Internatul acesta era în incinta unui conac cu o arhitectură deosebită. Se presupune că ar fi opera renumitului architect Bernardazzi. Ceea ce-l făcea şi mai maiestos era livada de meri şi dendrariul cu specii foarte rare de copaci. După diversitate şi frumuseţe ar putea concura cu parcul din Ţaul.

Pentru Ala conacul avea o atracţie deosebită. Era fascinată nu numai de priveliştea din jur, ci şi de legendele ce bântuiau printer săteni. Mai erau şi copiii orfani pentru care ea avea un respect aparte, pentru că se deosebeau de semenii lor prin hărnicie, prin felul de a se comporta şi prin râvna de a studia. Chiar şi după ce atingeau vârsta de 18 ani şi părăseau Casa de Copii, mulţi reveneau să-şi vadă cuibul unde au avut o copilărie fericită, pe care le-a dăruit-o şi Lidia Mititiuc, mama eroinei noastre.

Chişinăul –terra incognito

Deşi împreună cu elevii de la Şcoala de Copii din Cernoleuca a avut prilejul să plece în excursii la Moscova, Odessa, Leningrad, Ala nu fusese niciodată la Chişinău. Când a venit vremea să-şi urmeze studiile la Universitate, ea a fost însoţită de taica Petru. Dar şi în compania lui a avut parte de multe peripeţii. Chiar de la gară a început să dea bineţe tuturor trecătorilor, ca la ea în sat. Coborând din troleibuz a călcat într-o gură de canalizare şi şi-a zdrelit picioarele. A fost nevoită să-şi spele rănile într-un havuz din preajma palatului “Octombrie”. Venise  să susţină examenele de admitere la istorie, dar cei din comisie au avertizat-o că şansele sunt puţine, pentru că sunt admişi mai întâi cei cu stagiu de muncă de cel puţin doi ani. A revenit la baştină cu gândul să-şi facă şi ea un stagiu de muncă, dar maică-sa a îndrumat-o să-şi aleagă Facultatea de Litere, pe care o absolvise şi ea.

Toate drumurile duc spre Costeşti

După absolvire a venit la Direcţia Educaţie din Ialoveni ca să-şi  ridice repartizarea pentru şcoala din Puhoi. Cum stătea în anticameră a dat cu ochii de ea un bărbat în etate, cu pletele înspicate şi a întrebat-o ce aşteaptă.

– Sunt repartizată la Puhoi.

– De ce anume la Puhoi?

– Pentru că-i mai aproape de capitală.

– Greşeşti amarnic, domnişoară. Cea mai apropiată localitate de central rational şi de Chişinău este satul Costeşti. Sat mare. Cu trei şcoli. Şi la una dintre ele avem nevoie de un filolog.

Acesta se dovedi Timofei Bivol, directorul şcolii nr.1. El a intrat la şeful Direcţiei Educaţie şi până în seară Ala Mititiuc se prezenta la şcoala de opt clase din mahalaua Gârle. Edificiul într-un cat, cu perdeluţe albe la geamuri, semăna mai mult a spital provincial decât a  şcoală. Şcoala lor din Cernoleuca era cea mai somptuoasă din tot nordul, sudul şi central Basarabiei. Şi într-un moment îi păru rău că nu s-a dus la baştină. Dar cu timpul s-a acomodat. Pentru că omul sfinţeşte locul. De atunci 21 de promoţii îşi amintesc de buna lor profesoară. De locurile premiante de la olimpiadele rationale şi republicane la limba şi literature română.

Din păcate, zice Ala Mititiuc, mai avem şi elevi care îşi cunosc prea bine drepturile, dar nu şi obligaţiunile. În acest fel, apelăm la ajutorul poliţistului de sector, care întocmeşte nişte amenzi pentru părinţi. Aceştia în loc să-şi educe odraslele le mută la alte şcoli din localitate, crezând că astfel ne sancţionează pe noi, pedagogii…

O altă problemă stringentă este şi iresponsabilitatea tinerilor specialişti. Ei vin la ţară doar ca să primească suma de 30 de mii de lei, care li se oferă pentru început. Şi după ce-şi fac termenul prevăzut de lege, părăsesc şcoala fără de nicio remuşcare.

Într-un bloc cu nouă etaje din central oraşului Ialoveni locuieşte de ani buni profesoara Ala Mititiuc. De plouă, de ninge, ea zi de zi porneşte spre limanul tinereţii sale, la gimnaziul din Gârle, pe care i l-a adus plocon bătrunul director Timofei Bivol. Ar putea foarte lesne să-şi găsească  o funcţie şi în Ialoveni. Dar de mică nu suferă trădarea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*