Arhiva zilnică: 13 martie 2013

Fragmente de prezență…

Data: 31 ianuarie 2026 by Redacția

Expoziția colectivă ,,Fragmente de prezență’’ ce reunește pe simezele Galeriei Brăteanu o suită de douazeci și șase de lucrări realizate în diferite tehnici de artiști vizuali din România, Polonia, Lituania, Kosovo, Republica Moldova, Bulgaria, Slovacia, Germania și Serbia. „Fragmente de prezență” prezintă o selecție de lucrări dintr-o colecție personală, reunite într-un demers expozițional care explorează actul colecționării ca proces subiectiv, relațional și deschis. Expoziția propune publicului o experiență construită din întâlniri, afinități și tensiuni vizuale, dincolo de criterii cronologice sau clasificări rigide.

Lucrările expuse au fost realizate în mare parte, dar nu numai, pe parcursul unor tabere și simpozioane de creație organizate de Costin Brăteanu, în calitate de curator, contexte care au favorizat dialogul artistic, schimbul de idei și experimentul. Aceste cadre de lucru colectiv au contribuit esențial la formarea colecției, conferindu-i un caracter procesual și relațional.

Selecția lucrărilor nu urmărește o ierarhizare sau o reprezentare exhaustivă a practicilor artistice incluse, ci pune accent pe dialogul dintre obiecte și pe relațiile care se nasc prin coexistența lor în același spațiu. Colecția este prezentată ca un organism viu, format în timp prin alegeri motivate de intuiție, proximitate afectivă și recunoaștere sensibilă. În contextul expoziției, fiecare lucrare își păstrează autonomia, dar se deschide către sensuri noi prin asociere și juxtapunere.

Expoziția funcționează ca un cadru de relaționare între artiști, lucrări și privirea publicului, invitând la o lectură neierarhică și deschisă, în care sensul se construiește gradual, prin experiența directă a vizitatorului.

„Fragmente de prezență” propune, astfel, o reflecție asupra colecției nu ca acumulare de obiecte, ci ca spațiu al întâlnirii, al memoriei și al relațiilor subtile care se construiesc între lucruri, priviri și timp.

Artiști participanți: Zoran Suvajac Zograf, Eshref Qahili, Jūraté Račinskaité, Vladislava Čolić, Anastasia Racovcena, Maria Balea, Sorin Nicodim, Aurel Bulacu, Maja Obradović, Alexander Vecerinović, Nora Blaj, Doru Brăteanu, Magdalena Deput, Sarah Raluca Miulescu, Maria Gliga, Jaroslav Čech, Alexander Telalim, Horia Bojin, Ileana Oancea, Janos Török Csaba, Valeriu Sepi, Amalka Ľudmila Valenčiková, Jens Lawrenz și Costin Brăteanu.

A consemnat Costin Brăteanu

Muzeul Tradițiilor Codlene (jud. Brașov)

Data: 31 ianuarie 2026 by Redacția

Apariția unui nou muzeu în România a devenit o „rara avis”, ce solicită oameni pasionați și dedicați acestui domeniu care ne amintește cine suntem și de unde venim. Apărut în panoplia muzeelor naționale ce s-au organizat după anul 1989, Muzeul Tradițiilor Codlene a fost dorit de comunitatea locală și s-a înființat în anul 2016, având o tematică multiplă ce cuprinde etnografie, istorie, numismatică, artă plastică, arheologie, documente, carte veche și elemente de industrie comunistă. Muzeul funcționează într-o clădire monument istoric de secol XVIII, unde pe vremuri, își avea sediul primăria localității. Acesta este organizat pe trei niveluri, demisol, parter și etaj, unde sunt găzduite șase expoziții permanente și un spațiu destinat expozițiilor temporare.

La intrare, în partea dreaptă, se poate vizita expoziția din demisol, cu care s-a inaugurat muzeul, denumită „Expoziția Donațiilor”, ce adună laolaltă diverse obiecte relevante pentru istoria localității, cum ar fi macheta Cetății Negre, cetate construită de cavalerii teutoni în sec. al XIII-lea la 980 metri pe muntele Măgura Codlei (poate ar trebui căutate ruinele și restaurate, spre a fi vizitate), piese de mobilier și imagini vechi din Codlea. Tot aici se regăsesc și costume – porturile tradiționale românești, săsești și secuiești, un document de la 1852 păstrat într-o capsulă de sticlă cu sigiliu și cutia milei din anul 1707, aparținând Bisericii Evanghelice Fortificate din imediata apropiere a muzeului – un superb monument de secol XIII.

La parter spre stânga, în prima dintre cele trei camere, se află expoziția „De prin Codlea adunate…”, ce dezvăluie obiecte dintre cele mai diverse donate de locuitori, printre cele mai deosebite amintind un model de conductă de apă din lemn, aparținând primelor instalații din zonă și o călimară din fontă, din perioada „La belle époque”. Următoarele două încăperi redau în mod fidel imaginea camerelor tradiționale românești și săsești, în care găsim elemente specifice precum războiul de țesut și mobilierul săsesc, pictat manual în culori vii, cu vopsele obținute în mod natural din plante și minerale. La etaj, regăsim alte două expoziții permanente, prima fiind dedicată lui Aurel Bordenache, pictor al Casei Regale, stabilit la Codlea, iar cealaltă, intitulată „Tezaurul Codlei”, ne prezintă elementele arhitecturale ale clădirii originale, respectiv bolta în stil neoclasic din 1828 și un perete despărțitor original, realizat prin vechea tehnică de construcție cu lemn și var nestins.

Tot aici, se regăsesc obiecte de cult de la cea mai veche biserică ortodoxă românesacă din localitate și de la biserica evanghelică, de la aceasta din urma muzeul deținând cel mai vechi obiect din patrimoniul său, respectiv o cană de cositor din anul 1647, pentru păstrarea vinului bisericesc, ce amintește de legenda lui Thomas Göbble, pe care o veți afla în muzeu. În cea de-a treia cameră de la etaj, cea destinată expozițiilor cu caracter temporar, se organizează periodic expoziții cu tematici diferite, având totodată expuse și câteva elemente permanente din domeniul numismatică, arheologie și carte veche. Este de precizat faptul că muzeul beneficiază de tehnică modernă, ce implică reprezentarea istoriei și tradițiilor locale prin realitatea augmentată și virtuală. De asemenea, este bine de știut că pe lângă etichetarea detaliată a tuturor obiectelor de patrimoniu, vizitatorii se pot bucura și de un ghidaj profesionist, oferit de muzeografi. (G.V.G.)

De la spiralele neolitice la o proiecție a eternității…

Data: 31 ianuarie 2026 by Redacția

Acest eseu poate e ceva mai laborios dar aș spune că merită efortul lecturii prin prisma faptului că la căutarea Google, din multitudinea de site-uri și bloguri din lume, AI-ul Google îl consideră suficient de relevant pentru a-l returna nu doar în prima pagină ci chiar pe prima poziția la căutări după „immortality spirals” sau după „afterlife spirals”. Evident, rezultatele aduc versiuni în limba engleză a articolului care cuprinde referiri la Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu precum și la spiralele culturilor neolitice de pa actualele meleaguri ale României. Iată, așadar, articolul în limba română: Dr. Sigmund Freud este creditat cu afirmația: „în inconștient, fiecare dintre noi este convins de propria nemurire”. Dr. Carl Jung nu credea în nemurirea literală, ci a susținut că psihicul uman și experiențele sale trăiesc într-o conștiință mai mare după moarte, considerând moartea un scop natural și final al vieții. El a văzut indicii ale stării atemporale și neextinse a psihicului în viața conștientă, sugerând că ceva din sufletul uman rămâne după ce corpul fizic moare. Jung a sugerat că, la moarte, individul se detașează treptat de corp, iar experiențele eului continuă să evolueze într-o conștiință colectivă. În studiul său „Psihologia vieții de după moarte”, Dr. Ronald K. Siegel rezumă următoarele: „Jung a adoptat poziția conform căreia conceptul de nemurire, prezent universal în inconștientul individului, joacă un rol important în «igiena psihică»”. Așadar, pentru cei care nu cred în nicio formă religioasă de viață de apoi, singura posibilitate de a atinge această „igienă psihică”, cu armonie între conștient și inconștient, rămâne credința într-un fel de conștiință supraviețuitoare, cu respect pentru legile evoluției lui Charles Darwin.

„Dumnezeu este mort” al lui Friederich Nietzsche semnifică declinul credinței religioase ca fundament al moralității și sensului occidental, nu un eveniment literal, afirmând: „este mort! rămâne mort! Și l-am ucis!”. Această declarație, făcută în, reflectă progresul științific al Iluminismului care subminează credința, creând o criză de nihilism în care umanitatea trebuie să găsească noi valori, potențial prin intermediul lor, pentru a înlocui autoritatea divină și a-și crea propriul scop, în loc să se bazeze pe vechile conforturi sau să se prăbușească în lipsa de sens. Minunile, chiar dacă se întâmplă arareori, totuși se întâmplă… O minune fundamentală e chiar apariția primei celule vii în condițiile în care substanțele organice trebuie să se fi aliniat extraordinar de favorizant, practic într-un scenariu SF, pentru apariția vieții. Așa încât, cugetând curajos, de ce să nu se fi întâmplat sau de ce să nu urmeze să se întâmple și o altă minune? Să zicem că ar fi șanse de unu la un miliard sau unu la o mie de miliarde dar pe ce bază să poți afirma cu absolută certitudine că nu a apărut sau nu va apărea niciodată un fel de viață de apoi bazată pe legile evoluției? Celor cărora religia le e căpătâi în viață întrebarea s-ar pune așa: de ce să nu fi lăsat Dumnezeu legea evoluției să-i desăvârșească a Sa creație?

Acest eseu își propune să exploreze, cu ocoluri mai mult sau mai puțin largi, o astfel de infimă posibilitate dar care poate oferi o fărâmă de speranță tuturor. În orice caz, măcar e un bun exercițiu de imaginație. Eliade a căutat nemurirea în folclor și „paranormal”. E incitantă proiecția unei nemuriri mai palpabile decât simpla menționare glorioasă a numelui în și cărți de istorie. Mircea Eliade și-a arătat deschiderea față de posibilitatea nemuririi îndeosebi în articolul „Folklorul ca instrument de cunoaștere” (Revista fundaţiilor regale – 1937), asociind-o cu fenomene de frontieră precum levitația sau „incombustibilitatea” adeverită de practicile de a merge desculț pe jar. Iată un citat elocvent și concluziv din acest articol: „Problema morţii, după părerea noastră, poate fi atacată dintr-un nou punct de vedere, dacă ţinem seama de faptele şi concluziile de mai sus. Înainte de toate, se cuvine să ne întrebăm întru cât mai poate fi validă argumentarea pozitivistă contra ipotezei supravieţuirii «sufletului», când avem un număr convenabil de mare de cazuri (levitaţiune, incombustibilitate) care dovedesc autonomia omului în cadrul legilor fizice şi biologice. Pozitiviştii au negat în general posibilitatea supravieţuirii sufletului, întemeiaţi pe legile vieţii organice (relaţia creier-conştiinţă, condiția celulei, etc.). Dar aceste legi ale vieţii organice sunt uneori suspendate; bunăoară, în cazul cărnii pe care jăratecul nu o vatămă. Este adevărat că împrejurările în care se realizează incombustibilitatea sunt excepționale ; dar tot atât de excepțional este şi faptul morţii. Corelaţia creier-conştiință poate fi perfect validă în condiția umană, dar nimeni nu ne poate spune dacă că nu este anulată în clipa morţii. Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice. Suntem îndreptăţiţi s-o facem; pentru că, dacă seria credințelor folklorice este verificată în punctul a, d, c, d… avem dreptul să credem că ea ar putea fi verificată și în punctul n, o, p”. Articolul integral poate fi citit și online pe site-ul Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” Iași.

Nemurirea, tangibilă prin sub-conștientul colectiv… Alți mari gânditori moderni ai lumii care au întrezărit o posibilitate a „amprentării” de către sufletul individual a unei mari conștiințe universale, transcendentă temporal, sunt Nikola Tesla: „Creierul meu este doar un receptor, în Univers există un nucleu din care obținem cunoaștere, putere și inspirație. Nu am pătruns în secretele acestui nucleu, dar știu că există”, hindusul Sri Ramana Maharshi, care credea că „mintea este un mediu prin care o conștiință cosmică universală se poate exprima”, Aldous Huxley – care a surprins „subconștientul colectiv” în cartea sa „Porțile Percepției. Raiul și Iadul”, pe care o încheie, dealtfel, cu o pledoarie întru supraviețuirea sufletelor individuale într-o „congregație” a tuturor sufletelor, Rupert Sheldrake – susținător al ideii de subconștient colectiv, precum și celebrul dr. Carl Gustav Jung, artizan al curentului psihologiei analitice bazate pe sub-conștientul colectiv. Ideea de bază e că menținerea unei amprente a sufletului individual pe orizontul unui sub-conștient colectiv independent de granițele temporale ar asigura, practic, un fel de „nemurire”.

„Eternitatea, cale de a scăpa de sub teroarea timpului și istoriei”… În cartea sa „Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, Doina Ruști proiectează Eternitatea la Eliade în felul următor: „Reprezentând o ipostază a dumnezeirii și fiind un spațiu al libertății absolute, temă și simbol important, eternitatea exprimă o năzuință arhaică a omului de a scăpa de sub teroarea timpului și a istoriei. Pentru hinduși, această eliberare înseamnă găsirea momentului favorabil pentru a ieși din timp, pe câtă vreme pentru creștini eternitatea presupune identificare totală cu timpul lui Cristos, dobândit prin moarte și înviere. Personajele lui Eliade evadează din timpul profan pentru că descoperă hierofaniile care leagă lumea de eternitate sau pentru că au revelația adevăratului sens al morții. (v. evadare, timp, moarte)”. În aceeași carte, Doina Ruști scrie despre „Coincidentia Oppositorum”, printre altele: „Ioan Petru Culianu, studiind tema călătoriilor în lumea de dincolo, face observația că actualmente, mai exact, în ultimii 30 de ani, a dispărut din literatură (sau din ritualurile moderne legate de moarte) viziunea iadului sau a judecății de apoi. Această idee este anticipată de Eliade; el spune că viața și moartea nu sunt diferite. Acest paradox poate fi cunoscut în timpul vieții, dar este camuflat. Viziunea despre armonizarea contradicțiilor ascunde nemulțumirea adâncă a ființei în legătură cu destinul ei: <Faptul că aceste teme și motive arhaice trăiesc încă în folclor și ies mereu la iveală în lumea onirică și imaginară dovedește că misterul totalității face parte din drama umană. El revine sub aspecte multiple și la toate nivelurile vieții culturale – în teologia mistică și în filosofie ca și în mitologiile și în folclorurile universale; în visele și în fanteziile oamenilor moderni, ca și în creațiile artistice>”.

„Reintegrarea contrariilor, <Coincidentia Oppositorum>, este cheia de boltă a sistemului lui Jung, afirma Eliade, într-un dialog cu psihologul elvețian, publicat în volumul <Briser le toit de la maison>”, e prima frază din articolul „Integrarea Contrariilor la Eliade și Jung. O analiză complexă”, de Bogdan George Silion. În același articol găsim conceptul de transconștiință, o posibilă formă de manifestare a sub-conștientului colectiv: „Transconștiința este de fapt conștiința religioasă care își recunoaște arhetipurile – este o realitate pe jumătate ontologică- pe jumătate psihologică, în care simbolurile se reunesc într-o primordială unitate. (…) Ideea de transconștiință reprezintă una din cheile epistemologice ale lucrărilor lui Eliade. Ea explică atât problema ontologică – modul cum sacrul se manifestă, influențând conștiința omului religios, cât și comportamentele arhaice – recunoașterea sacrului conduce la transformarea unui personaj istoric într-un personaj mitic sau al unui eveniment istoric în istorie exemplară.”

În zilele noastre găsim ușor articole care surprind similarități între operele lui Mircea Eliade și cele ale părintelui psihologiei analitice, cei doi cunoscându-se personal la conferințele „Eranos” de la Ascona. Despre metodele de sondare a transcedentalității de către dr. Carl Gustav Jung găsim un citat în cartea „Omul și simbolurile sale”: „Nu ne permitem să fim naivi în abordarea viselor. Ele își au originea într-un spirit care nu este uman, ci este mai degrabă ca o respirație a naturii – un spirit al zeiței frumoase, generoase și crude în același timp. Dacă vrem să caracterizăm acest spirit, în mod cert ar trebui să ne apropiem de el prin intermediul miturilor antice, al fabulelor pădurilor primordiale și apoi al conștiinței omului modern”.

Însă pentru scopurile articolului nostru e important și un citat din articolul „Măreață e împărăția minții. Studiul religiei ca experienţă salutară la Ioan Petru Culianu”, de Eduard Iricinschi, cu accent pe concepția energetică a sufletului, posibil ca un fel de spirală energetică. „În teza sa de licență, Culianu preia și rafinează înțelegerea aspectelor pragmatice ale experienței extatice, de o natură ieșită din comun, la Ficino și Kristeller, însă se adresează lucrărilor lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Mircea Eliade și Charles Richet, pentru a oferi cadrul interpretativ necesar unei ‘concepții energetice a sufletului’. Pe plan epistemologic, scrierile lui Eliade, împreună cu psihologia analitică a lui Jung, filosofia lui Heidegger și ecourile existențialiste din opera lui Kristeller, i-au furnizat lui Culianu o metodă de interpretare a faptelor religioase în cheie ‘energetică’: expresiile unor realități supramundane ce ar fi putut fi accesibile cercetătorilor curioși, dar și răbdători, ascetici, dar și imaginativi ai lumilor spirituale.”, afirmă Eduard Iricinschi.

Eliade, când a scris „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, nu știa de spiralele neolitice. Revin asupra unui citat din „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, de Eliade: „Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice.”
De fapt, în ultimii ani s-a conștientizat că ar putea exista astfel de „documente” și, mai mult, ele ar data din neolitic, inclusiv din cel românesc. Regretatul Ion Ghinoiu, fost șef al sectorului de etnografie al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, arată că a existat o Carte românească a morților, la fel cum a existat Cartea Tibetană a Morții despre care a scris Mircea Eliade. Dealtfel, Ion Ghinoiu a și publicat lucrarea “Carte românească a morților. De la veacul de om la veacul vecilor”. La minutul 30 al documentarului TV „Niascharian -Taina, taina spiritualității românești”, realizat de Leonardo Mihail Tonitza, etnologul Ion Ghinoiu spune: „Românii au avut o carte rituală a morților, Cartea românească a morților, care spre deosebire de Cartea egipteană a morților scrisă pe papirus și băgată printre panglicile mumiilor, și spre deosebire de Cartea tibetană a morților, care era șoptită, Cartea românească a morților era cântată după moarte. În trei zile și trei nopți, sufletului mortului era inițiat asupra lumii în care trebui să meargă, lumea de dincolo. Cum ajunge acolo, cu cine se întâlnește, ce prieteni să ia, cum să plătească vămile, etc., etc. Acesta-i cântecul principal din Cartea românească a morților, Zorile. În acest Cântec al Zorilor, femeile acestea, adevărate preotese antice uitate în Carpați, îi spuneau mortului cântând: înainte să mergi și la dreapta s-o iei și pe urmă iar: înainte să mergi și la dreapta s-o iei, înainte să mergi și la dreapta s-o iei, înainte să mergi și la dreapta s-o iei până când ajungea la poarta împărăției de dincolo, lumea morților acolo unde e și Marea Zeiță”. În film se evidențiază că o astfel de traictorie urmează practic o spirală, iar realizatorul documentarului continuă: „Pentru Neoliticul european spirala era drumul ce unea două lumi, pe care preotesele probabil le cunoșteau. Pentru orientaliști este drumul reîncarnărilor succesive până la contopirea cu divinitatea supremă. În tradiția românească spirala este un drum inițiatic spre o altă lume, spre nemurire. Civilizația Cucuteni s-a dezvoltat în jurul simbolului spiralei, divinizat nu numai pe ceramica sacră”. Și, într-adevăr, dacă spirala abundă în Civilizația neolitică de Cucuteni, spirala e prezentă în mai toate fostele culturi neolitice de pe teritoriul actual al României.

Trecem în revistă doar câte un singur articol despre prezența spiralei în fiecare cultură neolitică. Spiralele Cucuteni-ului au fost găsite pe artefacte de pe teritoriul Republicii Moldova precum și a României. În articolul „Ceramica pictată Foeni din situl arheologic Alba Iulia – Lumea Nouă: De la studiul tipologicostilistic la investigațiile arheometrice”, autorul, Mihai Gligor precizează: „Noile construcţii motivistice (decorul „în scăriţă”, „virgule”, „zigzag”, spirala, combinaţia de linii subţiri şi linii groase) descoperite pe ceramica de la Alba Iulia-Lumea Nouă şi atribuite purtătorilor grupului Foeni le considerăm dovezi ale evoluţiei locale”. Spirala apare în număr redus, meandrele devin mai frecvente, triunghiul cîştigă un . avans apreciabil”, spune autorul Petre I. Roman în articolul Cultura Cotofeni. Spirala la cultura Turdaș–Vinča. În articolul Puncte de vedere privind elemente de tip Vinča din cultura eneolitică Sălcuța, de Cătălin Nicolae Pătroi, avem citatul „Spirala, cel mai timpuriu apare în B2/C10,cdar ea continuă în Vinča C. (planșa III, 4)”. În articolul Gumelnița, sondajul stratigrafic din 1960, de Vladmir Dumitrescu, găsim șase artefacte prezentând spirale. Notăm doar unul din cele șase citate „1n sfîrşit, amintim şi descoperirea unei mici pintadere, în zona de atingere dintre ultimul nivel A şi stratul B: are o formă aproape conică, ce aminteşte de conurile de lut din cultura Cucuteni, pe bază fiind săpat un şănţuleţ spiralic foarte îngrijit trasat”. Sunt mai multe situri ale culturii Starčevo-Criș în care s-au găsit spirale. Numim doar unul din ele: Ceramica neolitică timpurie din Banat. Așezările de la Dudeștii Vechi., teză de doctorat Iozsa Andreea, coordonată de dr. Sabin Luca. Citatul este: „Dintre acestea fac parte ornamente aplicate de formă nedefinită, nervuri simple dispuse sub formă de spirală sau în zigzag, impresiuni grupate câte trei sau realizate cu diferite obiecte, ciupituri aranjate în șiruri orizontale dispuse în zigzag sau în semicerc”. Chiar pagina Hamangia Culture este ilustrată cu un grup de artefacte ceramice dintre care unul prezintă clar forme spiralate. Spiralele se regăsesc și în tezaurul dacic găsit la Sarasău – Maramureș. Spirale neolitice și în insule îndepărtate: Malta, Canare, Irlanda etc. În primul rând trebuie ținut cont că multi-spirale similare se mai găsesc și în alte zeci de site-uri neolitice precum Tarxien (Malta), Newgrange (Irlanda), Piodao/Chaz D’Egua (Portugalia), Pierowall (Scoția), Bardal (Norvegia), Cairn Gavrinis (Franța), La Zarza-La Zarcita (La Palma – Insulele Canare), Castelluccio (Sicilia), Yangshao (China), Galicia (Spania) etc. E ilogic să credem că oamenii au deplasat și cioplit blocuri imense de piatră doar pentru niște ornamente oarecare așa încât spiralele trebuie să fi avut o legătură strânsă cu conștiința lor. Iar o explicație provocatoare a fost oferită de cercetătorii sud-africani D. Lewis-Williams și David Pearce, prin cartea „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor” („Inside the Neolithic mind: consciousness, cosmos and the realm of the gods”), publicată de editura Thames & Hudson în 2005 și republicată ulterior. Un sumar putem găsi în pagina de Wikipedia dedicată acestei cărți deosebite care dezbate rolul conștiinței umane „modificate” în dezvoltarea artei și religiei Neolitice.

Potrivit cărții „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor”, scrisă de arheologii D. Lewis-Williams și David Pearce, spirala e asociată unui stagiu de conștiință alterată care conduce la experiențe vizionare. Mai mult, există deja o serie de autori care văd spiralele, ca simbol al trecerii sufletelor către nemurire. Privind megaliții străvechi împrăștiați în toată lumea există o percepție generală că spiralele cioplite ar fi reflectat eternitatea. Remarcabil e și faptul că în experiențele de hipnoză regresivă, când ajungi să-ți stai în față cu esența propriei conștiințe-suflet, sunt frecvente percepțiile unor vortexuri spiralate. O întrebare de esență ar fi cum este posibil, strict în condițiile evoluționismului lui Darwin, să fi apărut o „lume de dincolo”. Iată un posibil răspuns, nu neapărat singurul sau cert. Omul antic și-a imaginat, a dorit intens, a practicat ritualuri multimilenare și mai presus de toate a crezut în diverse forme de rai. Și din cauza acestei nevoi neurologice, creierul, cu posibilitățile sale uimitoare, poate să fi creat la un moment dat „aluatul psihic” necesar pentru coacerea unei conștiințe supraviețuitoare, la fel cum creierul biologic ancestral a proiectat și a făcut fiecare organ nou: ochi, nas, ureche etc.

O astfel de idee pare deosebit de îndrăzneață, așa că fac apel, în sprijinul ei, la două paragrafe din capitolul „Știință și Inconștient” scrise de Dr. Marie-Louise von Franz pentru cartea „Omul și simbolurile sale” de Carl Gustav Jung și colaboratorii săi. Astfel, aflăm: „Fizicianul Wolfgang Pauli a subliniat că, datorită noilor descoperiri, ideea noastră despre evoluția vieții necesită o revizuire care ar putea lua în considerare o zonă de interrelație între psihicul inconștient și procesele biologice. Până de curând se presupunea că mutația speciilor avea loc la întâmplare și că avea loc o selecție prin care speciile ‘semnificative’, bine adaptate, au supraviețuit, iar celelalte au dispărut. Dar evoluționiștii moderni au subliniat că selecția unor astfel de mutații din pură întâmplare ar fi durat mult mai mult decât permite vârsta cunoscută a planetei noastre. Conceptul de ‘sincronicitate’ al lui Jung ar putea fi de ajutor aici, deoarece pune în lumină unele fenomene mai rare, ‘limită’, unele evenimente excepționale, în acest fel, este deci posibil să explicăm cum s-au petrecut adaptările și mutațiile ‘semnificative’, într-un timp mai scurt decât ar fi fost necesar în cazul unor mutații întâmplătoare” (pagina 437 din „Omul și simbolurile sale”, carte coordonată de dr. Carl Jung și publicată de Editura Trei). Iar pe pagina următoare, 438, ideea continuă astfel: „Se pare, deci, că astfel de fenomene accidentale anormale apar atunci când există o nevoie sau o nevoie vitală, acest fapt ar putea, în continuare, să explice de ce o anumită specie de animale, aflată sub presiune mare sau în nevoie urgentă, ar putea produce modificări semnificative (dar acauzale) în structura sa materială exterioară”. Acestea ar fi premisele neurologice ale apariției unei posibile „lumi de dincolo”, ca o supraviețuire spiralată a conștiinței energetice. Există indicii că glanda pineală (epifiza) din creier ar putea secreta DMT-ul, dimethyltryptamina, o substanță psihoactivă, în momente precum nașterea, moartea sau în timpul viselor. Un documentar în acest sens, bazat în totalitate pe un studiu clinic realizat de dr. Rick Strassman, este „DMT: The Spirit Molecule” (2010). Apoi psihoterapeutul dr. Gabor Mate îl citează, în capitolul „Iisus în Tipi. Psychedelics and Healing” din cartea „Mitul Normalității”, pe dr. Rick Doblin, fondatorul și președintele „Multidisciplinary Association for Psychedelic Studies” (MAPS). Și iată ce spune dr. Doblin: „Avem tendința de a crede, cu ego-ul nostru, că suntem Centrul Universului. Psihedelicile mișcă acest lucru și putem să vedem asta, mult mai mult decât o parte enormă a acestui individ, mult mai mult decât o parte din acest individ. Unitatea merge înapoi în timp și înainte în timp. Ele ne pot scoate din tiparele noastre obișnuite. Când încetați să priviți lucrurile din perspectiva lui, simțiți că se eliberează un nou potențial și un sentiment de conexiune.”

Să ne amintim ultimele cuvinte ale cărții „Raiul și iadul”, de Aldous Huxley: „Ceva de același fel se poate întâmpla în stare postumă. După ce au văzut splendoarea insuportabilă a Realității ulterioare și după ce s-au plimbat înainte și înapoi între rai și iad, majoritatea sufletelor găsesc posibil să se retragă în acea regiune mai liniștitoare a minții, unde își pot folosi dorințele, amintirile și fanteziile proprii și ale altor oameni pentru a construi o lume tocmai aceea în care au trăit pe pământ. Dintre cei care mor, o minoritate infinitezimală este capabilă de unirea imediată cu Temelia divină, câțiva sunt capabili să susțină fericirea vizionară a raiului, câțiva se trezesc în ororile vizionare ale iadului și nu pot scăpa; marea majoritate ajunge în genul de lume descris de Swedenborg și de mediumi. Din această lume este, fără îndoială, posibil să se treacă, când au fost îndeplinite condițiile necesare, în lumi ale beatitudinii vizionare sau la iluminarea finală. Propria mea presupunere este că spiritismul modern și tradiția antică sunt ambele corecte. Există o stare postumă de genul descris în cartea Raymond a lui Sir Oliver Lodge; dar există și un rai al experienței vizionare fericite; există, de asemenea, un iad de același tip de experiență vizionară îngrozitoare pe care o suferă aici schizofrenicii și unii dintre cei care iau mescalină; și există și o experiență, dincolo de timp, a unirii cu Temelia divină”. E relativ ușor de făcut legătura între „Temelia divină” a lui Huxley și „Marele Tot” al lui Eliade.

O documentare de Cristian Horgoș

Absurdul ca paradigmă a unui scenariu „de lucru” deja distopic: „2027” – doar un altfel de import de gaze, petrol și uraniu (post)„putinist”…

Data: 30 ianuarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Noroc, vorba aceea, cu ăsta micu’, zis și „Piticul”, al lui hoașca aia de la Bruxelles… Și tanti, și camarila!… Că, de la prafuri, de la autosuficiență ori de la pornirile lui lăudăroase de aproape următor mare Napoleon al Europei ucrainizate (poate de aia îl și adoră Macron, mai știi?!…), Zelenski tot devaluează scenariile de mâine în fața publicului (internațional) de astăzi… Și, uite așa, aflăm și noi ce matrapazlâcuri mai pun la cale paiațele de la Bruxelles… Că, altminteri, degeaba avem europarlamentari și agenții de influență („lobby”) pe acolo… Noroc, dară, cu piticul agasant, care, acum, a început răcnească (ăsta ar mușca și țâța care l-a făcut mare în Europa, ferice de tanti Ursula că nu mai are de unde să îi dea!), zbierând, dară, nu că Ucraina ar putea adera cândva, ci va adera cert până în 2027… Nu „pe bucăți”, nu „pe capitole”, nici „pe liniuțe” (nici măcar din ălea de tras pe nas), nici „etapizat”, așa cum s-a grăbit Europa să expliciteze ieșirea lăudăroasă a lui Zele de intrare negreșită a Ucrainei în UE, aia „pe pași” fiind doar de refren de caterincă publică… Pentru că, știe el sigur, nu pe surse, Ucraina va adera la UE în 2027!… Și, deh’, deloc stranie coincidență de aritmetică în stele (ale UE), tot în 2027 trebuie să se mai săvârșească un pas, de data acesta impus de Europa propriilor membre, acela de interzicere totală a importurile de gaze din Rusia… Decizie asumată aproape „otova” de maimuțele europene mâncând din mâna Bruxelles -ului… Cu două excepții, Ungaria și Slovacia, iar, pe drumul de ridicare biped-politică (!) spre poziția vitruviană de refuz, posibil și Bulgaria, care s-a abținut de la vot, toate celelalte state membre semnând docile… Chiar dacă poziția de forță a Bruxelles -ului a trecut deja de linia roșie a despotismului de clică bolnavă, acolo fiind vorba de crimă de națiuni și suveranități, de crimă organizată, fascistoidă… Pentru că tratatul UE impune dreptul suveran al statelor membre de a decide singure ce fel de resurse energetice să utilizeze și de unde să le achiziționeze… Iar acest „eurofemicid” contra statelor membre săvârșit de Bruxelles nu se va opri aici… Pentru că, interzicere tipurile de energie și a zonelor (țărilor) pentru importul resurselor necesare reprezintă doar o parte a briciului decupând, deloc chirurgical, atitudini, tendințe, mentalități, poziționări, elitist naționaliste și suveraniste, de masa servilismului generalizat-impus… Va urma, după interzicerea dreptului unilateral al oricărui stat european de a alege ce energie și de unde să-și procure resursele, impunerea tipului de energie pentru consum național (și, aparent, doar „verde”) dar și selecția piețelor de unde să se aprovizioneze prin camăta de intermediar a Bruxelles -ului…

Și tot pentru 2027, UE a mai impus statelor membre un termen de aplicare a unei restricții majore: interzicerea totală și a importului de uraniu (îmbogățit) din Rusia… Și nu, explicația nu este deloc cea „vizibilă” acum: faptul că UE procură clienți pentru ofertanții din afara spațiului european (în primul rând, SUA)… Și nu este nici un joc de forță pe care Europa îl poate face doar cu propriile state membre (pentru că în afara UE nu o bagă nimeni în seamă), revărsându-se, frustrată, într-un abuz emoțional-șantajist (comercial, juridic, militar, politic, electoral, de mediu, de chiar drept de viață asupra însăși vieții bătrânului continent) asupra statelor membre UE, într-un adevărat acces de „eurofemicid” al abcesului cangrenos care a ajuns a trasa viitorul Europei… În fapt, până în 2027, cărțile par făcute strict în favoarea „unchiului Sam”… Și în cazul gazelor naturale și al petrolului pe care Europa le va importa de la acesta (din sursele capturate ori aservite prin pozițiile de forță ale lui Trump, precum cele din Venezuela), dar și în cazul uraniului (îmbogățit) necesar centralelor nucleare din Europa. Pe care, Bruxelles -ul nu-l mai vrea din Rusia, același motiv al războiului zgâriind placa platitudinii, ci din Statele Unite… Care, importă la rândul lor din Rusia, astăzi, pentru sine, mâine, masiv, pentru comerțul trumpist „de export”…

O situație urmuziană, în care absurdul, ca paradigmă a unui scenariu deja distopic, se va întinde până în 2027… Când, odată cu aderarea Ucrainei, și transformarea acesteia în cea mai mare putere de impunere europeană, chiar peste cățeii de la Bruxelles, ce vor fi devorați de carcinomul ucrainian în Europa, este posibil să vedem o răsturnare de „agende”, prin obligarea statelor membre să achiziționeze materiile prime energetice doar din Ucraina. Care le va lua, și la nivel de gaze naturale, și de țiței, dar și de uraniu îmbogățit, nu de la „unchiul Sam”, ci din… Rusia (cu sau fără Putin, atunci…), în baza despăgubirilor de război pe care le va cere de la ruși (puțin probabil însă ca Moscova să le accepte) ori subsumate unui acord de sprijin și reconstrucție oferit de Kremlin (ba, poate, chiar în baza unor relații comerciale reînviorate)… De altfel, în pregătirea acestui moment, avem și expansiunea Ursulei spre India („agendă” comercială, ce va fi plătită scump de Europa prin acceptarea infuziei de migranți pe model Merkel), dar și reacțiile ei vitriolante la adresa Statelor Unite, prin amenințarea că nu va mai achiziționa gaze naturale lichefiate (nu de acum, desigur, ci, cum altfel?!, din 2027) din cauza presiunilor trumpiste asupra Groenlandei (și probabil și asupra Canadei, care a „îndrăznit” să oferteze vari resurse Europei)…

Circ pe nisipuri mișcătoare…

Data: 30 ianuarie 2026 by Petru Jipa

Imaginați-vă politica de astăzi ca pe un cort de circ montat pe nisipuri mișcătoare, strălucitor luminat, plin de acrobați, clovni și maeștri în cerc care strigă unii peste alții, în timp ce pământul de dedesubt se mișcă încontinuu, neobservat, până când cineva se împiedică. Nu doar urmărim un spectacol; ținem în mână floricele de porumb și un stingător, nesiguri dacă să râdem, să aplaudăm sau să fugim. Scena politică globală a devenit o clasă de măiestrie a paradoxului teatral. Liderii postează pe Twitter precum comedianții de stand-up, dar legiferează precum birocrații bântuiți de fantomele unor ideologii depășite. Diplomația se desfășoară acum în rafale de 280 de caractere pe minut, servite cu garnitură de emoji. Summiturile climatice seamănă cu sesiuni de terapie de grup în care toată lumea dă din cap grav… apoi se îmbarcă în avioane private către următoarea locație. Inflația este personificată ca un văr viclean care apare neinvitat la fiecare cină în familie mereu flămând, fără să plătească chirie. Între timp, inteligența artificială redactează memorandumuri de politici, în timp ce politicienii dezbat dacă algoritmii ar trebui impozitați sau doar invitați la ședințele de cabinet. Acesta nu este haos fără model, este „absurditate structurată”.

Granițele se întăresc în timp ce poveștile traversează cu viteza luminii. Parlamentele blochează proiectele de lege privind locuințele, în timp ce TikTok-eri rezolvă dilemele de urbanism în info-grafice de 60 de secunde. Democrația, odinioară imaginată ca un stejar impunător, crește acum ca bambusul: rapidă, flexibilă, uneori goală în miez, dar uimitor de rezistentă la furtuni. Populismul nu mai vuiește, vibrează, un zumzet de joasă frecvență în fiecare secțiune de comentarii, fiecare marjă de vot, fiecare flux de știri selectat algoritmic. Nu are nevoie de un manifest; are nevoie de un hashtag în tendințe și de o privire rostogolită la momentul potrivit. Și totuși, iată replica discretă, continuăm să ne prezentăm. Alegătorii stau la coadă în ploaie și căldură. Jurnaliștii verifică faptele la 3 dimineața. Profesorii explică manipularea electorală folosind felii de pizza și sclipici. Adolescenții organizează greve climatice între testele de matematică. Sistemul poate că se rupe la cusături, dar croitorese sunt peste tot: neplătite, necreditate, cosând cu ață încăpățânate și liniștite.

Așadar, ce facem? Nu așteptăm ca dirijorul să coboare clapetele cortului și să declare spectacolul terminat. Nu ne predăm râsului cinicului, cel care spune: „Oricum, totul e o prostie.” Nu. Adevărata comedie nu stă în absurd, ci în refuzul nostru de a nu ne mai păsa în ciuda refuzului. Într-o lume în care schițele de politici concurează cu videoclipurile cu pisici pentru atenție, alegerea de a citi, a pune întrebări, a vota și a asculta rămâne cel mai subversiv act dintre toate. Replica finală nu este gluma, este publicul care rămâne, se apleacă și îndrăznește să rescrie scenariul, rând cu rând, vot cu vot, conversație cu conversație. Ce-ar fi dacă râsul ar fi o oglindă, nu lustruită, ci crăpată, reflectând nu doar chipul, ci și fisurile propriilor noastre presupuneri? Când un președinte se împiedică pe covorul roșu, sau merge pe lângă el. Când pasul său se clatină sub greutatea ceremoniei, primul nostru impuls poate fi un chicotit ușor, involuntar, aproape reflexiv. Dar o pauză: cine ține oglinda și cine stă în fața ei? Râsul este uman, da, dar nu toate râsurile sunt egale. Poate fi căldură împărtășită în vulnerabilitate sau poate fi o armă deghizată în umor. Să-ți bați joc de o împiedicare înseamnă a confunda persoana cu funcția, momentul cu mandatul. Covorul roșu nu este o scenă, este un simbol: al istoriei, al responsabilității, al punții fragile și tremurătoare dintre putere și popor. Când un lider se împiedică, nu cade singur; se împiedică de secole de așteptări, de speranțele și anxietatea a milioane de oameni. A râde de el înseamnă a uita că demnitatea nu este absența imperfecțiunii, este curajul de a persista în ciuda întrebări. Ce caută el pe covorul roșu? Mai mult, râsul are consecințe, răsună. Se răspândește. Modelează percepția.

Un clip viral al unui pas greșit, lipsit de context, de oboseală, de vârstă, de povara pură și copleșitoare a luării deciziilor devine o caricatură. Iar caricaturile, odată desenate, sunt greu de șters. Ele aplatizează complexitatea în comedie, reduc arta de stat la spectacol. Aceasta nu este satiră; satira ascunde adevărul cu ironie. Acesta este reducționism îmbrăcat în veselie, un râs care nu eliberează, ci ne adorm în lene morală. Imaginați-vă că Ion Luca Caragiale coboară dintr-o trăsură prăfuită din secolul al XIX-lea cu jobenul ușor strâmb, cu caietul în mână doar pentru a se trezi în mijlocul strălucirii pâlpâitoare a ecranelor smartphone-urilor, a scandalurilor parlamentare transmise în direct și a indignării alimentate de algoritmi. Nu ar gâfâi. Ar zâmbi: acel zâmbet liniștit, subînțeles, aproape trist, rezervat spectatorilor care au văzut aceeași farsă jucată în costume diferite timp de peste un secol.

Să fie pace!

Din Ucraina în Groenlanda și înapoi…

Data: 30 ianuarie 2026 by Cristi Pantelimon

Războiul din Ucraina nu se dezminte. Va schimba lumea. Xi Jinping a spus-o direct, după întâlnirea cu Vladimir Putin de după declanșarea ostilităților, când a prevăzut schimbări nemaiîntâlnite de un secol. Asemenea schimbări nu s-au mai văzut, într-adevăr, de un secol, de când, stimulată de invitația Angliei, SUA a pășit pe teritoriul european ca putere care a dictat pacea de la Paris. Următorul pas decisiv a fost făcut după al doilea război mondial, când, din cauza vechiului antagonism ruso-german și franco-german (practic, blestemul Europei moderne), continentul european a fost pe jumătate ocupat militar de SUA. Elementele care au dictat atunci ocuparea militară a Europei lipsesc azi. Germania și Rusia aveau legături economice din ce în ce mai strânse. Franța și Germania reușiseră să îngroape securea războiului; mai mult, se vorbea despre partajarea nucleară, adică despre posibilitatea ca cele două state să se angajeze împreună în gestionarea militară a bombei atomice. Nici relațiile Franței cu Rusia nu erau deloc proaste. În plus, China, puterea cea mai impunătoare a Eurasiei, începuse să se lege de subcontinentul european prin giganticul proiect al Noului Drum al Mătăsii.

În aceste condiții, prezența militară americană pe continentul european era superfluă. Doar un război ar mai fi putut să justifice așa ceva; și am avut războiul din Ucraina. Problema este că, odată început, acest război nu putea fi pierdut de Rusia decât dacă întregul continent european s-ar fi mobilizat împotriva ei. Caz în care, s-ar fi ajuns, cel mai probabil, la un război atomic. Dar ce sens ar fi avut acest scenariu apocaliptic? SUA au știut de la bun început că războiul e pierdut și de aceea nici nu au asistat Ucraina la capacitate maximă. Problema americană era să vadă dacă unitatea Europei se clatină și, mai ales, dacă Europa și Rusia se pot antagoniza pe termen lung. Dar, dacă strategii americani gândeau astfel, nici europenii nu erau naivi. Războiul se va termina cu victoria simbolică a Rusiei. În partea occidentală, nu avem responsabili. SUA au ridicat în aer porumbelul păcii, iar europenii se pregătesc de același lucru. Momentul este critic pentru NATO, iar pasul decisiv pe care americanii îl pot face acum este să pregătească momentul post-NATO.

A privi Eurasia ca un întreg este dureros, dar, probabil, SUA percep acum o atare realitate. Groenlanda este un Taiwan imens în fața masei eurasiatice. SUA se pregătesc de apărare în acest fel, securizându-și (ca de obicei) căile maritime (în cazul acesta traversarea prin N-V dinspre Pacific spre Atlantic). Căile de comunicație sunt vitale pentru orice talasocrație. S-a văzut în scurtul și dramaticul episod al Venezuelei. Bugetul imens al SUA pentru apărare pentru anii următori, care a crescut cu 50 la sută, în condițiile în care a început, de fapt, retragerea de pe diferite aliniamente europene, spune multe. SUA se vor baricada.

Între timp, așa cum era de așteptat, Franța a preluat inițiativa apărării europene. E. Macron declară că sistemele antiaeriene franceze sunt superioare Patriotului. Vom fi invitați și noi să le cumpărăm – și le vom cumpăra, cel mai probabil. Rămân, evident, câteva necunoscute. Marea Britanie joacă un joc ambiguu. Laburiștii fac loc Chinei în insulă (sunt deja proteste pentru imensa ambasadă a Chinei de la Londra), conservatorii mai privesc spre Washington. Dar insula britanică e prea izolată și prea mică pentru un război atât de mare. Fără Eurasia, nici ea nu poate reprezenta mare lucru. În plus, într-o mișcare de sufocare, China deja a pus piciorul în Canada, care recunoaște, prin vocea primului ministru, Mark Carney, că e timpul noii ordini mondiale (cea a Chinei). Când s-a vehiculat ideea aderării Canadei la UE (probabil se va mai auzi), era vorba despre același lucru. Eurasia bătea în poarta SUA, prin intermediul UE.

Polonia a fost mereu calul troian al talasocrațiilor între Germania și Rusia. Va mai fi? Nu știm câtă vreme. Cu o Românie în care fragila putere europeană rezistă bine, Polonia va ezita să mai joace rolul indus de Washington. Va fi din ce în ce mai greu.

Toate aceste reașezări vor lua timp, poate decenii. Dar americanii privesc cu anticipație de decenii și se pregătesc. Nici ceilalți nu stau degeaba. Când un strateg rus declara în anii 90 că extinderea SUA și NATO spre Est va epuiza America, probabil că rușii se așezaseră deja la pândă, alături de tovarășii chinezi! Acum a început Stalingradul de rit nou. Războiul din Ucraina este urmarea primului război mondial, în care puterile europene ajunseseră la apogeul dezbinării. Incapabilă să se unească sub sceptrul lui Napoleon și sub ambiția lui Hitler, Europa se va federa în jurul înțelepciunii milenare chineze și a resurselor Rusiei. În caz contrar, ea va fi strivită sau măcar bine înmuiată de valurile Atlanticului!

Hoțul…

Data: 29 ianuarie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Eram în clasa a VI-a, la școala din Malovăț. În fiecare an, în luna octombrie, făceam „practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor și folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duși în coloană la tarlalele ceapeului și fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce mai trebuia. Cei din Malovăț nu am ieșit niciodată din hotarul comunei, dar cei din oraș erau duși în comune, la distanțe mari și acolo erau cazați în barăci și vagoane, ori pe la casele localnicilor. Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea să cuprindă toată luna octombrie, în funcție de recolta care trebuia adunată de pe câmp. Într-una din zile am fost duși la cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduși cu camioanele și remorcile oameni din Dolj sau din sudul Mehedințiului. Erau cazați la dormitoarele sediului fermei și la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi. Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiți dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe și să sustragem și noi la sfârșitul zilei de muncă niște mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoțeau era altă situație. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le așezăm în lădițe. După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine și pe colegul meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda și cunoșteam cel mai bine locurile, iar Vasile era mai voinic și bun de cărat greutăți. Ne-au dat multe sacoșe, plase și genți și ne-au spus să mergem prin plantație și să le umplem bagajele cu mere cât mai frumoase și sănătoase. Zis și făcut! Ne-am dus și am început munca.

Eram bucuroși că nu aveam normă și fusesem lăsați să lucrăm în voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul unde erau profesorii și ceilalți elevi. Iată că apare însă Romică Păuleț, unul din paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt și puternic, și mulți îi simțiseră pe spinare măciuca, toporul sau frișca. Îl cunoșteam demult. Lucra cu taticu la fermă de mulți ani, erau buni prieteni, venea de multe ori la noi în casă, ședea la masă, glumea și cu mine. Atunci era însă de nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna și fulgera. Ne-a somat să nu fugim și ne-a ordonat să luăm bagajele și să mergem înaintea lui. Fiindcă erau prea multe și prea grele, ne-a ajutat și el să le ducem. Ne-a zis multe și de toate. Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazați cei veniți la muncă de departe. Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: „Iată hoții! Fură mere pentru profesori. De asta le dă lor note mari la școală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te și anunță-l pe domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te și chemă-l pe Midoroiu și pe nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta și tobița. Facem câte o tablă, pe care scriem mare „HOȚ” și le-o atârnăm ăstora de gât. Chemăm miliția și plecăm cu ei prin sate. Midoroiu să cânte din clanaretă, Janeta să bată din tobă și noi să strigăm: „Hoții, hoții, am prins hoții!” Lumea uitase de mâncare și râdea ca la circ. „Io-te, ăsta mai vrea să se ducă și la școala de popi!

Nu mai știu bine ce-a mai zis paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbușește asupra mea. Dacă s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit în momentul acela aș fi fost cel mai fericit. La un moment dat, parcă anume să ne facă „vânt”, Romică s-a depărtat puțin de locul unde ne aflam. Atât ne-a trebuit. Am țâșnit ca din praștie și am pornit-o într-o goană nebună prin plantația de pomi. Auzeam în urmă strigăte și chiuituri. Nu-mi amintesc să fi fugit vreodată mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste față, săream peste tufele de mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu orice preț să scap. Am ajuns la Ogașul lui Dorobanțu. Umblasem de câteva ori cu vitele pe marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul să intru în pădure și mai ales să cobor în ogaș, la izvoarele pârâului Caminic. În ziua aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită, am parcurs cei câțiva zeci de metri de pădure și apoi am sărit pe o râpă amețitoare. Nu știu câți metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo și că am scăpat cu viață, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe și copaci și am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot sunt urmărit, că armate întregi de milițieni și de paznici sunt în căutarea mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaș și am așteptat dintr-un moment în altul să fiu „executat”. Am ieșit tocmai la poteca ce făcea legătura între Dealul Dobresc și Dealul Pârvăneștilor din satul Colibași.

Acasă am ajuns pe întuneric. Eram plin de sânge, cu fața zgârâiată, cu cămașa ruptă. Tare s-au speriat părinții. Trei zile nu m-am dus la școală, de teamă că voi fi prins acolo și arestat. Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârșitul programului din ziua cu ghinion, elevii de la Malovăț luaseră bagajele profesorilor pline cu mere și plecaseră, fără să le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantație, dar nu intrase ca mine în ogaș, ci ieșise undeva la șosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăț. Tăticu a discutat cu paznicul Romică Păuleț și s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a venit la noi acasă și, râzând, mi-a zis: „Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să nu știi de glumă? Tu nu știi că noi la fermă râdem și glumim toată ziua? Oamenii aceia care erau la masă erau plecați de mai bine de două săptămâni de acasă, nu știau nimic de familii, erau obosiți, flămânzi, necăjiți. Eu i-am făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alții fură, uică, cu căruțele și remorcile și nu le fac nimic și tocmai pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem și noi oameni!”… Cu siguranță că omul avea dreptate, numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe de învățat dintr-ale vieții. Mde!

Marcel Mureșeanu – „Anul de sticlă” sau limpezimea poeziei autentice…

Data: 29 ianuarie 2026 by Ionuț Țene

De la începutul anilor ’90, m-a fascinat poezia poetului Marcel Mureșeanu, prin claritatea și profunzimea de cristal a mesajului liric. E cristalul care taie ceea ce nu este esență. E paradoxul liricii unuia dintre cei mai valoroși poeți contemporani români, un demn și autentic urmaș al lui Nichita Stănescu. În pleiada poeților de azi, Marcel Mureșeanu se prezintă ca o voce singulară și originară a liricii noastre, cu o expresie candidă și o ascuțită reverență – o originalitate distinctă adusă muzei poeziei. Marcel Mureșeanu și-a prelucrat versurile și mesajul liric cu acuratețe, talent și dăruire, pentru a atinge acele abisuri stelare specifice liricii de reală valoare. Obsesia limpezirii poeziei ca oglindă a unui suflet atins de un parnasianism moral și cosmic este constanta excepționalului volum de versuri „Anul de sticlă”, apărut recent la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca (2025). Paradigma liricii lui Marcel Mureșeanu din ultimii ani este aceea de a atinge claritatea absolută în expresia poetică. Materialul liric, frumos modelat și asumat, devine chintesența unui ritm și a unei muzicalități dezbrăcate de orice adaos inutil. De la „poeme într-un vers”, poetul clujean a ajuns, prin „Anul de sticlă”, la acea transparentizare a creației lirice, ca și oglindă a unui suflet pur ce are privilegiul să vorbească cu zeii. De altfel, poetul Ion Mureșan ne avertizează, din „Cuvântul de ademenire” al volumului de versuri, că „eu cred că prima notă distinctivă a poeziei” din „Anul de sticlă” este „limpezimea, claritatea, transparența”.

Această „limpezime” este coordonata întregii creații a poetului Marcel Mureșeanu din ultimii 25 de ani. Creșterea în vârstă a însemnat pentru poet o înălțare de tip „barbillian”, în universul osmotic al constelațiilor lirice. Iar în postfața volumului, poetul Horia Bădescu surprinde în lirica lui Marcel Mureșeanu o pătrundere „înlăuntrul tău”, care se poate realiza doar prin „transluciditate”. Aici este cheia înțelegerii volumului de versuri „Anul de sticlă” și pornirea unui nou început dintr-o tradiție nu încremenită în proiect, ci într-o dinamică și progresie revelatoare, care nu merge înainte, ci se reîntoarce, cu vârsta, la înțelepciunea izvoarelor. Este tonifiant pentru istoria noastră literară să citim într-o carte de versuri, în prefața și postfața scrise de doi mari poeți ai României, Ion Mureșan și Horia Bădescu, că dăruiesc cu generozitate recunoaștere unui confrate de condei. Iar ilustrațiile Suzanei Fântânariu sunt adevărate creații poetice în creion, care însoțesc versurile poetului, cu o discreție care îmbogățește mesajul liric transmis. Sunt acele „păsări măiestre” populare și ancestrale, care inspiră cititorul să-și ia zborul, lecturând versurile lui Marcel Mureșeanu spre un celest integru și revelator. Iar mottourile cărții sunt prelungiri lirice personale din marile definiții ale poeziei mondiale. Acestea sintetizează un crez: „Turnați o poezie într-un pahar și scuturați-l! Dacă face mărgele, e EA!” Marcel Mureșeanu a atins vârful unei maturități biologice plenare, care s-a transmis poeziei sale printr-o înțelepciune lirică ce nu se repetă stilistic și ideatic, ci le-a transfigurat în versuri delicate și originale, precum și printr-o singularitate profundă. La Marcel Mureșeanu, indicibilul este o tainică decelare a reveriei. Poezia compusă este un digraf, ce se apropie de esențe ca în marea poezie a lui Ion Barbu. Dar taina limpezirii conține și un inefabil al contrastelor din poemele lui Ezra Pound, într-un mod specific cinematografic.

Poetul Marcel Mureșeanu reușește ca marele regizor rus Serghei Eisenstein să folosească contrastele și disonanțele imaginarului cognitiv, producând efecte lirice de o extremă interioricitate lirică, ce explodează în inimile cititorului. Această coincidentia oppositorum îmi amintește de teoria contrastelor din marea cinematografie rusă: ”Un înger trist/fumează țigările/doar pe jumătate,/bețivii le culeg/și le aprind iar…,, (Cât ai clipi).” Marcel Mureșeanu „joacă secund” din marea lirică suprarealistă, reinventând-o: „la sfârșit coboară de pe eșafod/condamnații!/Ei își duc capetele/în mâini,/departe de piept,/ca să nu-și păteze/cămășile albe…” (Sindromul monarhului luminat). Poetul duce mai departe, transfigurând personal și intim mesajul unui înaintaș ca Gellu Naum. Poetul ne oferă contraste și asocieri de imagini specifice neomodernismului: „Nu mai pot trăi așa ca un parazit!/se plânge lumânarea./trebuie să găsesc pe cineva/care să mă aprindă!,, (și a fost să fie). Marcel Mureșeanu cred că realizează marea sinteză a liricii naționale, legând stilistic și prozodic trecutul clasic de prezentul trepidant și transpirat al „secolului vitezei”. Marele filosof Benjamin Walter spunea, parafrazând: „Mă uit în secolul XIX ca să văd și să înțeleg secolul XX”. Astfel procedează stilistic și Marcel Mureșeanu. Ca un poet al „duratelor lungi”, cercetează trecutul oniric ca să poată înțelege și transfigura prezentul și viitorul liric: „Locuiesc de câțiva ani/în Creta. Uneori fac naveta/la Santorini. Nicio deosebire/între antichitate și prezent…” (Pe mările Eladei). Aici este sidefat răspunsul poetului la lumea de azi și îl reprezintă ca un manifest poetic.

Adevărata poezie nu are vârstă și nu este evolutivă. Poezia este poezie dacă este poezie. Restul e tăcere… sau proză. Toate acestea pentru că poetul știe că „abia după moarte” va începe, de fapt, „lupta cu uitarea”. Marcel Mureșeanu se autodevoră cu nesaț metaforic din „pâinea cea de toată ziua a poeziei” (asta e o licență folosită și de mine acum 25 de ani), pentru că: „Pâinea pe care o duc/în raniță/e acolo de când m-am născut,/dar mi-e milă/s-o încolțesc./Și apoi, nu-i de mâncat. Eu gust din ea/doar când mi se face/sete.” (O precizare). „Anul de sticlă” nu este „anul sabatic” pentru poet, ci acea vârstă în care în sufletul autorului se văd toate stelele universului „clare et distincte”, ca niște stele arzătoare și comete căzătoare, care, de fapt, nu cad niciodată, ci se înalță și înalță creativ istoria poeticii române contemporane. Poemele lui Marcel Mureșeanu nu au metafore explosive, ci sunt autentice ferestre discrete spre cerul liricii universale, create cu talent, muncă, migală și foarte multă lectură. Literatura română are, iată, mari poeți. Să ne împărtășim cu credință și dragoste din marea poezie românească, din Marcel Mureșeanu.

„Softpower” -ul imperialismului juridic și cultural…

Data: 29 ianuarie 2026 by Gheorghe Piperea

Afacerea Pfizergate, derulată de Ursula v d Leyen pe sms cu Bourla, CEO -ul Pfizer, în valoare de „doar” 35 de miliarde de euro, nu este doar despre lipsa de transparență decizională și despre disprețul la adresa justiției și a opiniei publice. Este, mai ales, despre corupție. Condițiile neobișnuite ale afacerii, care au înlăturat din procesul decizional întregul comitet care ar fi trebuit să se ocupe de întregul pachet de achiziție centralizată de vaccinuri, în valoare totală de 78 de miliarde de euro, fac indubitabilă concluzia că acolo, în acele sms – uri, e ceva ce ar fi putut devoala corupția. Acesta este motivul real pentru care Comisia Europeană refuză chiar și acum să facă publice acele sms – uri, deși CJUE a dispus publicarea. Culmea tupeului este că Ursula v d Leyen a repetat „modelul”, negociind cu Macron pe mesaje text trimise pe rețeaua Signal, un întreg acord cu statele Mercosur, acord care ar putea distruge agricultura și industria alimentară ale UE. De ce și de unde acest tupeu? Pentru că încă sunt legați între ei cu afaceri și responsabilități de trilioane de euro, decidenții majorității „progresiste”, Renew, S&D și PPE, au votat ca să o susțină în continuare pe Ursula. Când prea multă lumea este implicată sau înscrisă la coadă la cașcaval, nimeni nu mai răspunde civil sau penal, căci responsabilitatea se diluează, ca o picătură de otravă într-o piscină dezinfectată cu clor. Notă intermediară: la ce faliment minunat construiesc cu sârg și la ce privilegii și monopoluri se fac cadou pe bandă rulantă, majoritatea de care vorbim este, de fapt, regresistă, căci ne duce rapid înapoi, în feudalism și, la final, direct în peștera epocii de piatră.

Este un sarcasm amar, dar este real: Ursula v.d. Leyen are un track record de carte a recordurilor. A fost autoarea unui minunat plagiat, în care 43 la sută din lucrare este copiat. S-a trecut fără jenă peste „mica” problemă, Ursula păstrându-și titlul universitar… A fost ministru al apărării în Germania, deși este medic ginecolog de profesie. A fost acuzată că a primit cca 350 de mii de euro de la o firmă de consultanță militară americană. De asemenea, a utilizat „consultanță” de la Accenture și McKinsey de 150 de milioane de euro, declarând doar 2,2 milioane (perioada 2015 – 2016). Faptele relative la „consultanță” sunt scoase la lumină de un raport al Parlamentului german, deci sunt informații oficiale, iar nu invenții. În mod ironic, a existat în 2024 și un scandal Piepergate (nu Pipereagate, nu vă temeți …). În 2024, von der Leyen a fost acuzată de favoritism pentru numirea în funcția de reprezentant UE pentru întreprinderi mici și mijlocii a lui Markus Pieper, un europarlamentar german din partidul său (CDU), ignorând candidați mai calificați. În scandalul „Eva Kaili – Qatar”, doar grecoaica a fost arestată pentru că ar fi încasat șpăgi din Qatar, pentru a facilita atribuirea de către FIFA a organizării campionatului mondial de fotbal din decembrie 2022. Șpăgile vizau competențe ale Comis iei Europene…

Cu asemenea luptătoare cu „ingerința rusă” (care e tot atât de rea și prezentă ca și ingerința americană, chineză sau ueropeană, căci acesta este numele de scenă al softpower și al imperialismului juridic și cultural al marilor puteri) se obține treptat, dar sigur, efectul invers. O mare parte a populației începe să creadă că Putin nu este adevăratul dușman, iar Rusia nu este adevăratul adversar. Dușmanul este salvatorul, adversarul este con-cetățeanul aflat la butoanele birocratice. Aș paria că rușii fie au început deja, fie vor începe să arate cu degetul către inamicii interni ai UE, cei care distrug ideea europeană și ne falimentează fiind chiar în conducerea UE. M-aș mira ca rușii, chinezii și americanii să nu aplice deja principiul lui Sun Tzî: dacă ai răbdare și aștepți pe malul râului, vei vedea la un moment dat corpurile dușmanilor tăi plutind la vale…

Ziua Unirii și ziua în care democrația a fost îngropată „elegant”…

Data: 28 ianuarie 2026 by Zoe Dantes

România nu mai este condusă. Din 6 decembrie 2024. Din mai 2025, România are doi președinți și de fapt niciunul. Este doar administrată de o putere care se teme de popor și justifică această teamă prin „responsabilitate”. Pe 24 ianuarie 2026, de Ziua Unirii, adevărul este brutal: România nu mai are președinte pentru că, înainte de toate, nu mai are alegeri reale. Anularea alegerilor nu a fost un accident. A fost un act de voință al puterii. O lovitură de stat, îmbrăcată în catifea. Un gest rece, birocratic, îmbrăcat în limbaj juridic, dar care a produs cea mai gravă ruptură democratică de la 1989 încoace. Când votul devine opțional, iar rezultatul negociabil, democrația nu moare zgomotos. Este îngropată discret, cu ștampilă și comunicat de presă.

În acest peisaj apare absurditatea supremă: România are un președinte de „drept”, Nicușor Dan, și un președinte de facto, Călin Georgescu. Unul numit prin „procedură”, celălalt prin reacția unei societăți care a înțeles că i s-a furat ceva esențial: dreptul de a decide. Un președinte votat într-un prim tur, dar „scos” din cursă prin „amenințări externe” închipuite, fără urme de probe reale. Nici până la această oră. Doar niște minciuni scrise pe niște foi. De cei care-și spun statul. Nicușor Dan este produsul perfect al acestei epoci: „legitim” juridic, dar mai ales ilegitim moral pentru o parte semnificativă a populației, mai mult de jumătate dintre cei cu drept de vot. Nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce reprezintă: continuitatea unui sistem care, atunci când riscă să piardă controlul, preferă să suspende regulile jocului. Sub mandatul său, statul nu a fost salvat, a fost conservat, chiar cu prețul golirii democrației de conținut.

Călin Georgescu nu este „uzurpatorul” puterii, așa cum se încearcă etichetarea lui de către cei care au suspendat democrația. Este produsul inevitabil al anulării alegerilor. Când instituțiile închid ușa votului, oamenii caută ferestre simbolice. Influența lui nu vine din forță, ci din vidul creat de putere. Putere pe care a fost obligat să o îmbrace. Pentru a arăta că nu este omul care se vinde, sau care fuge. Nu este un Învins de sistem. Problema reală nu este existența acestor doi poli. Problema este că statul român a ales să sacrifice democrația reală pentru stabilitate mimată. A preferat un președinte gestionabil în locul unui popor imprevizibil, care și-a ales alt conducător. A preferat liniștea instituțională în locul legitimității populare. Aceasta nu este guvernare. Este frică organizată.

Ziua Unirii devine, astfel, o ironie amară. Vorbim despre unitate, în timp ce anulăm instrumentul fundamental al unității moderne: votul. Vorbim despre stat de drept, în timp ce dreptul suprem al cetățeanului este suspendat când nu mai convine. Vorbim despre democrație, dar doar ca decor. România nu este într-o criză politică obișnuită. Este într-o criză de regim mascată de proceduri. O țară în care alegerile pot fi anulate fără consecințe morale nu mai este o democrație deplină, ci una condiționată: funcționează doar dacă rezultatul este „acceptabil”. Pe 24 ianuarie 2026, adevărul a fost acesta: România nu are doi președinți. Are un popor fără reprezentare reală și un stat care se teme să-l lase să vorbească. Iar o putere care se teme de vot a încetat, de mult, să mai fie democratică. Din 6 decembrie 2024.