Teologia parastasului

Se știe că pomana sau parastasul este acea jertfă, care se face în memoria celor decedați. Ea constă din alimente, băutură și haine, care se dau de pomană pentru cel decedat. Rugăciunile și cântările rostite de către preot și cântăreț împreună cu ceilalți participanți, alături de această milostenie, constituie hrană și băutură pentru sufletul răposatului. Parastasele se fac la termene bine stabilite, care diferă de cele mai multe ori de la regiune la regiune, dar chiar și de la localitate la localitate. Se face pomană sau parastas, spre exemplu, imediat după înmormântare, la nouă zile, la cinci săptămâni, la șapte săptămâni, la un an, la cinci ani și la șapte ani.

În toți anii mei de studii teologice, precum și în cărțile pe care le-am citit – și n-au fost puține – nu am întâlnit nicăieri indicații privind forma colacilor folosiți la parastas și nici felul cum se aranjează ei pe masa  de parastas. Eu am știut să-mi fac slujba rânduită, de celelalte s-au ocupat femeile, care au pregătit parastasul respectiv. Observând mai atent, însă, parastasul din Malovăț, spre exemplu, am fost uimit de profunzimea teologică pe care o exprimă fiecare element folosit. Este un exemplu de felul cum a fost transpusă învățătura teologică în practică și cum a fost exprimată ea de către omul din popor prin simbolurile pe care le-a avut la dispoziție. Le vom lua pe rând, de-a lungul câtorva ,,scrisori”.

Mai întâi, observăm poziția în care se aranjează parastasul. De regulă, ea este est-vest. În rare cazuri, când camera nu permite, parastasul se poate așeza și pe linia sud-nord. Așezarea în poziția aceasta este rânduită în primul rând la înmormântare. Mortul este așezat cu fața în sus, cu capul la apus. Explicația teologică este aceasta: Hristos este Soarele lumii. Când va veni Mântuitorul Iisus Hristos la a doua venire, venirea Lui va fi ca răsăritul Soarelui. Atunci morții vor învia, se vor ridica din morminte cu fața spre răsărit, spre Mântuitorul. Același lucru este și în cazul parastasului. El seamănă cu mormântul, capețelul fiind  simbolul capului. Capețelul se așează în partea de vest, așa cum este pus și capul mortului în mormânt.

Capețelul este colacul cel mai mare al parastasului. El este format dintr-o fâșie de pâine încolăcită în cercuri concentrice, ca un șarpe. Peste această formă sunt fixate două fâșii de pâine așezate perpendicular, sub forma crucii. Peste capețel se mai pune o prescure sub formă de cruce. În această prescure se înfige o lumânare aprinsă. Din punct de vedere teologic, aș putea interpreta astfel aceste simboluri: făclia este simbolul Învierii Domnului Hristos, prin care a fost învinsă moartea și păcatul și s-a făcut posibilă învierea tuturor la a doua venire a Mântuitorului. Învierea a fost pecetea Jertfei de pe cruce a Mântuitorului, prin care a fost reabilitat neamul omenesc și s-a adus împăcarea dintre Dumnezeu și om. Fâșia încolăcită de sub prescure, de sub cruce, nu este altceva decât șarpele dintru început, simbolul păcatului strămoșesc, care a fost nimicit prin jertfa de pe cruce.

Așadar, prin jertfa pe cruce a Mântuitorului, a fost zdrobită puterea morții, a diavolului  și a păcatului, a fost iertat omului păcatul strămoșesc și i s-a dat speranța învierii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*