„Curge Prutul între Țări Române…”

Început de toamnă încărcată de frumuseţi, cu pulberea de aur a văzduhului coborâtă peste roadele pământului. Ziua, toropită de zăpuşeală, se pregăteşte de odihnă. Soarele, un glob imens, incandescent, s-a mai oprit însă o clipă deasupra dealurilor poleite, spre a-şi mai arunca parcă o privire peste pământul pe care se pregăteşte să-l părăsească, preţ de câteva ceasuri, lăsându-l în îmbrăţişarea binefăcătoare a răcorii şi liniştii nopţii.

Aici, lângă mine, apele Prutului, şerpuiesc alene, ca un brâu de argint, în care se oglindesc umbrele prelungi ale plopilor şi sălcilor ce-i împodobesc malurile. Mă gândesc, fără să vreau, la destinul tragic al acestui râu, altădată ducându-şi apele spre Dunăre prin trupul ţării, acum devenit hotar ,,împletit din lacrimi şi din sânge”. Un destin blestemat parcă, ,,mai trist ca giulgiul unui mort”. Pentru că Prutul, fără voia lui, a devenit hotar între două ,,ţări”. În realitate, una singură, o singură Românie pe ambele maluri ale sale. Fiindcă ,,noi, cei de aici, suntem voi, cei de dincolo, iar voi, cei de dincolo, sunteţi noi, cei de aici”! Aşa-mi spunea odată poetul-patriot Nicolae Dabija.

De aici, de pe malul stâng, abrupt, al Prutului, îmi pun mâna straşină la ochi şi privesc peste râu până departe, spre apus. Zăresc, la limita orizontului,  Carpaţii Româneşti. Dincolo de Prut e deci România. Aici, sub picioarele mele este tot pământ românesc. Pământul românesc al Basarabiei! Devenită o altă ,,ţară”: Republica Moldova! Aşa au botezat-o imperialii mocoviţi. Cei care şi-au întins stpânirea, ca o pecingine, peste două continente, până la marginile Pământului! La doi paşi se află Pererita, satul lui Grigore Vieru. Parcă îi aud vorba sa molcomă, incomfundabilă, plină de durere:

                                     ,,Curge Prutul printre ţări române,

                                      I se-aude plângerea-n Carpaţi,

                                      Olt şi Mureş sar ca să-l îngâne,

                                      Jiu şi Nistru, voi ce aşteptaţi?

 

                                      Şi din cer întregul loc arată

                                      Ca un rai însângerat la brâu,

                                      Vino frate să legăm odată

                                       Malurile tragicului râu!

Versurile lui Vieru mi se agaţă de creier şi-mi biciuiesc dureros, nu numai auzul, ci întreaga-mi fiinţă. Pornesc agale pe uliţa prăfuită, străjuită de casele gospodarilor şi de umbrele înserării. Aici, la Pererita, simt că mă îmbată nu numai frumuseţile toamnei, ci şi parfumul poeziei lui Grigore Vieru:

                                          ,,Un dulce zvon de clopot,

                                          Curgea pe-ntregul sat,

                                          Putea fi-ntins ca mierea

                                          Pe pâine şi mâncat.

Şi, ca un făcut, peste sat plutea într-adevăr un zvon îndepărtat de clopot. E doar sâmbătă seara şi clopotul vestea vecernea.

– Ştii, dumneata, cumva unde e casa poetului Grigore Vieru? îl întreb pe un moşneguţ cu pletele albe ce se odihnea pe o băncuţă de lemn, aşezată la umbra unui nuc uriaş. Unchiaşul mă priveşte cu un fel de reproş, punându-i o astfel de întrebare, la care mi-ar putea răspunde oricine din Pererita.

– Da cum să nu ştiu, domnule? Îmi răspunde dumnealui tot cu o întrebare. M-a cercetat apoi îndelung cu ochii ascunşi sub sprâncenele stufoase, vrând parcă să se convingă dacă merit sau nu să mă învrednicească cu un răspuns mai cuprinzător.

– Domnule, dumneata, din câte bag samă nu-i fi de pe aici. Îi fi poate străin…

– Da, uncheşule, nu-s de pe aici…Sunt din România…Am venit să văd casa în care s-a născut poetul Grigore Vieru…

– Am bănuit eu că-i fi din România…

– Dar cum ai bănuit, uncheşule, fiindcă tot româneşte vorbesc şi eu şi dumneata. Ca de altfel cum vorbesc toţi ceilalţi de pe aici…

– Tot româneşte, tot româneşte, dar parcă altfel…Voi vorbiţi altfel, mai frumos… Nouă ne-au stricat limba barabarii ăştia de ruşi. Ne-au stricat şi pe noi! Nu i-ar ajuta Dumnezeu!…Domnule, du-te dumneata tot înainte, pe uliţa asta, aşa vreo două sute de metri, până-i vedea în dreapta o fântână cu cumpănă. Peste drum de fântâna ceea e casa lui Grigore. Da-i pustie, domnule…

Îi mulţumesc moşneagului şi pornesc mai departe pe uliţa copilăriei poetului. O uliţă îngustă, umbrită de pomi încărcaţi de roade, mărginită de case frumoase, multe ascunse după viţa de vie căţărătoare, încărcată, cu poamă dată în pârg. După câteva minute ajung la fântâna cu cumpănă şi mă opresc. Am senzaţia că parcă cineva mă priveşte insistent din spate. Mă întorc dar nu văd altceva decât o căsuţă ascunsă după buruinile înalte care o năpădesc din toate părţile. O casă tristă şi pustie. E casa în care poetul Grigore Vieru a văzut lumina zilei în 14 februarie 1935. Acum toate sunt pustii: căsuţa în care s-a riricat pentru prima dată, copăcel, ţinându-se de piciorul patului, ori cel al mesei; şi grădina prin care s-a jucat şi a alergat desculţ prin iarba fragedă şi mătăsoasă; şi prunii îmbătrâniţi, pe jumătate uscaţi, trmurându-şi cele câteva frunze firave care-i mai ţin în viaţă. Privind toate acestea, gându-mi zboară deodată departe, tocmai peste Carpaţi, în Ardealul meu românesc, oprindu-se într-un sat de la poalele Făgăraşilor, din care un alt mare bard al poeziei româneşti şi-a luat zborul spre ziaţă. Este Răşinarul lui Octavian Goga. Peisajul din jurul meu este aidoma cu cel din ,,Casa noastră”:

                                              ,,Trei pruni frăţâni, ce stau să moară,

                                              Îşi tremur creasta lor bolnavă,

                                              Un vânt le-a spânzurat de vârfuri

                                              Un pumn de fire de otavă.

                                              Cucuta creşte prin ogradă

                                              Şi polomida-i leagă snopii, –

                                              Ce s-a ales de casa asta,

                                              Vecine Neculai al popii!

Grigore, mânat şi el de aceeaşi patimă a scrisului, a plecat în lume, purtând şi el, ca şi Goga, chipul blând şi luminos al mamei, dar şi imaginea şi dorul casei părinteşti. Chipul mamei este o constantă permamentă care luminează creaţia sa poetică, ca şi cugetările sale:

                                                ,,Cine n-are dor de mamă

                                                Vântu-l poartă ca pe-o scamă,

                                                Azi aici, mâine departe,

                                                Uşor de plai se desparte”.

Undeva, într-una din cugetările sale, Grigore Vieru scrie: ,,Dragostea melancolică a omului matur pentru mama sa este dorinţa lui de a redeveni copil şi conştiinţa dureroasă a imposibilei întoarceri. Mama este copilăria noastră îmbătrânită”. Nu s-a despărţit uşor Grigore nici de baştina sa, de locurile copilăriei sale pe care nu le-a putut uita niciodată: ,,Vară, năduf. Nu mai pot. Las Chişinăul cui îi place apa gazoasă şi fug la ţară. Acasă, la Pererita. Plec…”.

Mă îndrept încet spre portiţa dinspre uliţă, pe care o deschid uşor, fără zgomot, fiindcă nu doresc să conturb liniştea adâncă ce mă înconjoară. Ies în uliţă cu intenţia de a mă reîntoarce de unde am venit. Mă opresc însă după doar câţiva paşi fiindcă  simt aceeaşi senzaţie ca şi când am venit. Mă întorc şi privesc lung la căsuţa însingurată. Şi, deodată, îmi apare în faţă chipul poetului, cu acel cunoscut zâmbet trist, atât de cunoscut. Şi parcă îi aud şi glasul domol, inconfundabil:

                                                ,,Şi vei tace lung cu mine

                                                Cu văz tulbur şi durut,

                                                Casă văduvă şi tristă

                                                De pe margine de Prut.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*