Un ministru al apărării care nu este capabil să onoreze memoria înaintaşilor, care nu luptă pentru dreptul Armatei Române de a defila de Ziua Naţională a ţării în serviciul căreia se află, nu are ce să caute în fruntea oştirii. Nu are dreptul de a mai fi acolo din clipa în care anunţă fie şi doar posibila necelebrare a Zilei Naţionale de către Armată din presupuse considerente financiare. La rându-i, un guvern care acceptă o asemenea abordare a economisirii la buget, iarăşi nu are dreptul să mai ţină în mâini frâiele ţării. Căci, acel ocârmuitor care nu este interesat să asigure cinstirea jertfei înaintaşilor, este cu atât mai puţin probabil să-i pese în vreun fel de urmaşii acestora. Desigur, dacă la 1 Decembrie ar fi fost rost de o nouă suspendare a preşedintelui, de un referendum ori chiar anticipate, nu s-ar fi pus problema fondurilor. S-ar fi găsit bani pentru organizarea unor alegeri chiar în acea zi în care celebrarea eroilor neamului nu ar mai fi fost posibilă din cauza lipsei de fonduri la buget.
Într-adevăr, poate că nu mai sunt suficienţi bani la bugete. (Dar asta este numai vina guvernului care şi-a pus ca prioritate achiziţii aberante, inclusiv a unor fiare ruginite din Portugalia pe post de avioane de luptă!). Şi ar fi poate justificată, folosind ca marotă criza economică, o redimensionare a amplorii manifestărilor dedicate zilei de 1 Decembrie. Dar în nici un caz nu este acceptabilă insinuarea posibilităţi de a nu se mai organiza nimic sub patronajul Armatei Române. Pentru că, atunci, este clar că altele sunt jocurile, iar scopul vizează de fapt conturarea unei noi etape în procesul de strivire, ştergere și desfiinţare a simbolurilor noastre naţionale.
În fond, este visul maghiarimii politice de a vedea un 1 Decembrie cât mai sumbru. Fără fast, fără celebrări… Or, după ce am permis maghiarimii politice să întineze Ziua Naţională a României, arborând drapelele în bernă, noi singuri punem astăzi umărul la disoluţia dreptului pentru care s-au jertfit atâtea generaţii de eroi: onorul la drapelul Demnităţii Naţionale. Iar totul este parte a unui proces pe care numai noi pare că nu vrem a-l cuprinde în dimensiunea lui hidoasă. La nivel central, acolo unde se tânguie ocârmuirea a sărăcie, s-au găsit bani inclusiv pentru comemorarea Holocaustului! Iar la nivel local, acolo, în Harghita, Covasna şi Mureş, oricât de mari ar fi neajunsurile românilor, se găsesc mereu bani pentru finanţarea acţiunilor „culturale”, paramilitare şi antistatale, ale formaţiunilor extremiste maghiare.
Acum, după ce ni s-au desfiinţat unităţile militare din Ardeal, după ce s-au găsit bani pentru a „renova” Arcul de Triumf doar pentru a asigura ştergerea numele Budapestei din rândul oraşelor eliberate de către Armata Română, se încearcă ţinerea oştenilor în cazemate chiar de ziua Naţiunii Române. Deja, în Harghita şi Covasna, Statul Român a renunţat la simbolurile sale, permiţând sufocarea Drapelului Naţional, acolo unde mai este arborat pe clădiriile instituţiilor publice, între cârpele secuieşti şi maghiare. Se schimbă denumirile străzilor cu nume ale eroilor neamului pentru a se înscrie numele unor criminali de război maghiari. Se lasă în paragină monumentele eroilor români în vreme ce apar tot mai multe obeliscuri impunătoare dedicate veneticilor. Închinate a acelora care i-au ucis pe cei ce îi dăm astăzi jos din Panteonul Naţional. În jurul monumentului din Parcul Carol s-au pus cordoane despărțitoare pentru a nu-i mai lăsa pe românii să se apropie pentru a le citi copiilor numele de jertfă ale acelora care au pierit în războaiele de reîntregire. Pe alte monumente se urcă basflemitor, cu picioarele lor pline de noroiul intrigii social-politice, fel şi fel de personaje. Monumentalul „1907” din Bucureşti a fost tăiat bucată cu bucată la ordinele unui primar-ordonanţă care, la festivităţi, se găteşte fudul în uniforma de general în rezervă. Câtă ipocrizie! Casa „Crăişorului Munților” este periodic devastată și înjunghiată în inima românismului de către urmaşii hoardelor de venetici, dar nimeni, niciodată, nu vede nimic. Iar la mitingurile lor de protest, româniilor prea vocali le sunt confiscate steagurile tricolore de către jandarmii-epigoni.
Cu fiecare efigie demontată, cu fiecare virtute călcată în picioare, suntem împinşi tot mai apropae de momentul propriei noastre disoluţii. Iar o ţară care nu mai are nici măcar voinţa de a-şi impune dreptul la cinstirea zilei devenirii sale, este o ţară condamnată la uitare. Și de parcă toatea acestea nu erau de ajuns, astăzi, Demnitatea Naţională ne este întinată şi de cei chemaţi tocmai să vegheze la fruntariile onoarei, mâna ce coboară de la chipiu pentru a îndesa arginţii trădării având pe ea grade tot mai înalte. Şi cum poţi să crezi că totul este o întâmplare când sugestia neonorării simbolurilor naţionale, chiar a necelebrării Zilei Naţionale a României, vine sub mandatul aceluia care, ca primă măsură ca preşedinte al unui partid social-democrat, a impus suspendarea festivităţilor de 1 Mai?!
De aceea, când tricolorul nu va mai fi fluturând la fruntariile ţării, să nu ne întrebăm cum am ajuns acolo… Să nu ne mirăm că hotarele ne vor fi fost mutate, prin brazdele-mormânt ale înaintaşilor, pe sub monumentele şi simbolurile devenirii noastre naţionale. Căci poporul care acceptă rămăşiţe de criminali în trupul ei este sortit să nu-şi mai ridice privirea din pământ.
P.S.:
Să ne aşteptăm oare ca la următoarea „economisire” de fonduri dictată de la nivel central să fie vizate şi costurile legate de arborarea drapelului naţional pe numeroasele clădiri ale instituţiilor publice? Tot ce se poate! Ba, chiar să nu ne mire dacă se va impune și renunţarea la înlocuirea periodică a drapelelor decolorate şi rupte pentru că, fireşte, nu vor mai fi bani! Se vor găsi însă fonduri să înălţăm pe mai departe steagul Uniunii Europene şi, doamne fereşte, „donaţile” de altfel de flamuri…
Lasă un răspuns