Mămăligă şi tărăboi

A fost odată, că niciodată, hăt… demult… tare demult, un popor dârz, cu oameni harnici şi mândri, descendenţi din neamul geto-dacilor, consideraţi ca fiind cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci. Un popor vechi de când lumea şi pământul. Și stăpânea acest popor un teritoriu vast, atoatecuprinzător şi plin de bogăţii. Și bogăţiile sale, atât cele naturale cât şi cele făurite cu măiestrie, hărnicie şi pricepere erau tare tentante, aşa că vecinii – mai cu toţii vremelnici, migratorii şi mai cu seamă puterile vremii s-au pus pe uneltit şi pe năvălit, punând la grea încercare rând pe rând zecile de triburi dacice, mai ales din exteriorul Carpaţilor.

Într-unul din acele momentele de cumpănă, din sânul acestui brav popor s-a ridicat un rege înţelept care, prin greutatea cuvântului şi prin tăria braţului, a reuşit să-i convingă pe ceilalţi conducători ai triburilor care îl formau, că doar împreună vor putea răzbate prin vitregiile istoriei şi că doar împreună vor deveni un neam de temut şi de neînvins. Şi a avut dreptate: s-au unit devenind “toţi ca unul” şi până azi, au izbândit!

Se zice, că acum vreo două mii de ani, aurul (extras fără ajutorul canadienilor), şi meşteşugurile Daciei, i-au atras aici pe romani – oameni ai fierului – care au venit aici cam neinvitaţi, în “vizită de lucru” la daci – oameni ai pământului. Și dacă tot au venit, ca niște adevărați civilizatori, deciși să-și demonstreze supremația orânduirii lor sociale, s-au gândit să facă și un mic recensământ în această țară ciudată de la marginea imperiului lor înfloritor. Și l-au făcut așa cum se pricep mai toți civilizatorii să-l facă: cu sabia în mână – la bărbaţi, cu șlițul descheiat – la femei şi cu căruţele pline în drum spre Roma – la aur! Şi cum le-a cam plăcut rezultatul recensământului – trucat prin trădarea lui Bastos – au uitat că trebuie să mai și plece.

Şi dacă tot au rămas, ce şi-au zis ei: “Ce-ar fi să facem un referendum la care proaspăt civilizații să răspundă la o unică întrebare: ”Sunteți de acord să devenim noi, împreună cu voi, “ZĂ MAZĂR END ZĂ FAZĂR ĂV”… ZĂ ROMENIEN PIPĂL” (după cum avea să zică, parţial, ceva mai târziu, un alt con-viețuitor – contemporan cu noi!). Și cum pe timpul acela băştinaşii morţi n-aveau drept de vot, iar femeile – rămase văduve, n-aveau nimic împotrivă, Sfatul Bătrânilor – un fel de Curte Constituțională de pe vremuri – (perfect disciplinată), a declarat referendumul valid şi astfel au trecut la fapte.

Mai întâi s-au gândit să transforme acest teritoriu, din “Dacia Tristis” (rezultată în urma cuceririi), în “Dacia Felix” (mai ales că ”Motanul” cu buzunare fericite încă nu se născuse ), şi s-au pus pe însămânţat, atât câmpurile cât şi femeile dace, într-un joint-venture de succes, în care fiecare parte şi-a adus aportul de know-how și de zestre genetică, într-o veselie generalizată. Mai apoi s-au decis că n-ar fi rău dacă s-ar implementa în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic conceptul metropolitan de “pâine şi circ”, conform căruia un popor suportă orice atâta timp cât îi este permis dezmățul și cât are asigurată hrana. Problema a fost că femeile dace, se pricepeau mai bine la învârtitul mămăligii, decât la frământatul pâinii, așa că civilizatorii imperiali s-au dat bătuți în fața melesteului, mânuit cu dârzenie de vajnicele daco-romanizate, atât în ceaun cât și pe spinările celor cu păreri contrare lor. Rezultatul a fost acela că, printr-un efort colectiv, artiștii circului cotidian diversionist au fost constrânși să se învețe a coabita cu mămăliga noastră cea de toate zilele, transformând eficientul principiu latin, la adăpostul cărora s-au făurit imperii și s-au adunat averi, din ”pâine și circ”, în ”mămăligă și tărăboi”… că nici circul nu le-a ieșit cum trebuia! Se poate spune, fără frică de a greși, că neamul nostru a creat un adevărat ”cult al mămăligii”.

Și ne-a fost de-a lungul timpului această mămăligă, când mai moale, când mai tare, după vrerea conducătorilor și forța cotropitorilor: când năvălitorii au fost tari și conducătorii mai ”de mămăligă”, nepoții daco-romanilor au trebuit s-o lase mai moale… și invers: când am avut parte de niște conducători cu ”melesteul” tare, năvălitorii ”au pus-o” mereu ”de mămăligă”!…

Un alt moment de cotitură în evoluția societății carpatice, de influență balcanică de această dată, a fost descoperirea potențialului economic și cultural al caprelor. Laptele lor foarte consistent, lâna aspră și rezistentă, carnea gustoasă și hrănitoare, precum și brânza deosebit de aromată, au născut adevărate pasiuni. Ca să nu mai vorbim de faptul că tradiționala noastră mămăligă se îmbină într-un mod deosebit de armonios cu laptele și cu brânza de capră, atât din punct de vedere cromatic cât și culinar; cine a gustat fie și numai odată din laptele de capră fiert în același ceaun în care s-a făcut mămăliga, a rămas pe veci prizonierul unei arome de neuitat. Dar cum orice monedă are două fețe, în cazul nostru reversul medaliei constă în faptul că fanii mămăligii cu brânză din lapte de capră și a tuturor avantajelor economice aduse de aceasta, au ajuns să fie contaminați și de atitudinea țanțoșă și ușor ușuratecă a acesteia. Faptul că numita capră a fost proiectată și construită cu coada mereu în sus și cam neastâmpărată a avut ca efect practic nu doar dorința firească de a o mulge, ci și pe cea mai puțin firească de a o încăleca bărbătește pe la spate, (în lipsă de altceva). Vorba-ceea: ”ochii văd, inima cere, conștiința… ia-o de-unde nu-i”!…

Bineînțeles, succesul caprei la bărbați nu a trecut neobservat la femei, așa că multe dintre ele, geloase pe ”concurență”, au adoptat același stil de a face amor și aceeași atitudine mândră, ușor arogantă, chiar și atunci când nu prea era cazul, (ținând cont de faptul că natura n-a fost prea darnică cu ele), sau poate tocmai de aceea… Vorba-ceea: ”capra” cât e de ”râioasă”, ”coada” tot pe sus o ține!… Și nu se referă doar la femei ci și la bărbații fudui de-am-boulea, doar așa… de-amorul artei, fără niciun talent deosebit și fără a demonstra nimic concret sau măcar util.

Astfel, proprietarii fie și a unei singure capre au ajuns să fie invidiați până la moarte de către vecini, (invidie progresivă, în strictă concordanță cu evoluția societății românești, de la simplistul ”să moară capra vecinului” – de pe timpul comuniștilor, la ”să moară vecinul, să-i iau capra” – sentiment complex, izvorât dintr-un spirit întreprinzător, absolut normal în era capitalismului sălbatic – zis ”de cumetrie”).

Dar omenescul sentiment de invidie, a evoluat nu doar calitativ ci și extensiv: dacă inițial s-a manifestat doar printre vecinii de peste gard, (sau printre cei de pe scara de bloc, dupa caz) – deci la nivel microsocial, ulterior el s-a extins pandemic, la nivel mediu și macro-social, între vecinii din două sate, orașe, județe și mai nou – de când cu ieșirea din socialism și intrarea în UE – între vecinii de țară. Și nu contează cine are cu adevărat dreptate: cine are PIB-ul mai mare, cine e mai inteligent în plan social și mai eficient în plan economic, cine e mai cinstit și mai harnic, cine e mai ordonat și mai civilizat, cine e mai curat și mai sănătos… Nooo! Astea-s fleacuri simpliste!

Astăzi totul ține de imagine. Totul ține de cum știi să-i îmbrobodești pe ceilalți. E ușor să ai și să arăți – nu-ți trebuie nici o abilitate specială. Dar să te văd cum ești în stare să te ții cu coada în sus, chiar și în ciuda tuturor evidențelor. Cum reușești să-i faci să creadă că e ciută, chiar și atunci când îl apucă cineva de coarne!… Aia-i artă! Și la asta nu ne întrece nimeni (poate doar americanii că au avut profesori buni, și asta doar din când în când). Păi la ce s-au inventat politicienii?

Numai că politicienii noștri nu se limitează doar la a vinde imaginea pozitivă a țării la extern. Partea ”simpatică” e că ”aleșii” încearcă să ne îmbrobodească cu rodul imaginației lor bogate și pe noi. Și-și pun la bătaie tot talentul lor de circari atunci când încearcă să ne vândă castraveți, nouă, care majoritatea suntem grădinari din tată-n fiu. Păi cum altfel am mai ști noi că o ducem bine, și mai ales cât de bine, dacă n-ar fi ei?

Recunosc: cu cei care n-au pus în viața lor mâna pe-o sapă, (sau măcar pe-o carte despre ”grădinărit”), le merge. Partea ”nașpa” e că după ce-și iau banii, după tot tărăboiul, uită să-și mai onoreze promisiunile și să ne mai livreze castraveții și o dăm iar, aburiți, pe mămăligă… Cât om mai avea-o și pe asta.

Tare-mi-e că vom rămâne la final, doar cu tărăboiul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*