Jurnalul unei conștiințe

(fragmente din volumul ,,Foaie de observație’’)

Am mers împreună câţiva paşi – până ce am ajuns la uşa salonului indicat de colega Marianei. Vestea că Vera este de serviciu m-a bucurat nespus de mult dar mi-a și dat fiori. La prima şedere aici avusesem ceva discuţii contradictorii şi destul de aprinse cu aceasta. De data asta presimt că totul va fi bine. Nu am nici un indiciu de ce şi cum… Dar așa simt. Nu ştiu ce să cred, totul pare că se petrece virtual (ca într-un joc pe computer!), totul se desfăşoară în mintea mea, într-o realitate ce nu exista în realitate. Momentul acestei reîntâlniri cu asistenta Vera e unul revelator – în această fundătură de lume (pe vârful acestui deal, într-o fostă unitate militară, departe de oraş), unde vii bolnav şi cică pleci sănătos tun.

Singura condiţie, necesară şi obligatorie, de a rămâne sănătos tun este de a trăi ca un parazit până la sfârşitul zilelor, în cazul în care nu ştii să faci decât munci fizice. A vieţui precum o legumă…e şi acesta un rezultat convenabil pentru unii; pentru alţii e un dezastru fatal. Să stai cu ochii pironiţi forever pe tavanul imaculat, ţintind mereu acelaşi punct fix- constatând mereu falsa idee de imaculat, devine sensul- fără sens ( sensul primordial și unic), în lumea finită din acest spatiu limitat. Aici unde timpul se dilata iar spatiul se comprima, aici unde poti deveni un claustrofob iremediabil… Pentru o anumită categorie de bolnavi rulează fără sfârşit filmul hăului universal, al neputinţei de a se debarasa definitiv de vicii istorice ori recent adoptate. O viaţă invadată de cai-verzi-pe-pereţi ce tropăie obsesiv prin urechi şi te lovesc cu copitele direct în lumina ochilor. Bucuria e a paraziţilor şi e infinită. Catrastofa e a luptătorilor şi e la fel de nemărginită. Totul se scufunda intr-o râpă interminabilă. Vidul copleșește și devorează inima și spiritul, începi să te renegi, în același timp deprinzi ideea neexistenței lui Dumnezeu. În așa hal au decăzut unii dintre camarazi. Și păcatul e cu atât mai mare și mai grosolan încât au ajuns să nu-și mai dea nici măcar cea mai mică șansă la mântuire. Refuză vindecarea, uită de plecarea acasă, renunță la ei înșiși, iar obișnuinta a devenit prima lor natură. De-ar fi ca vreodată să scriu o carte despre toate cele văzute aici aș numi-o ,,Omul legumă și fatalitatea despărțirii de Marele Creator’’. Încăpățânarea în a fi doar legumă, devenind sclav viciilor, face parte din planul fugii de viață și al fricii de moarte. Și-atunci, înainte ca tot acest razboi al plăcerilor morbide să se întâmple, nu e de preferat cinetica viermelui? Cel puțin el trăiește mișcându-se! ,,Omul vierme și fatalitatea împăcării cu Marele Creator’’ (ar putea fi un ipotetic titlu de carte!).

***

Vera avea mereu o ocupație, îşi vedea de treburile ei, nici nu cred că m-a văzut. Simt cum moartea mă urmăreşte… Paşii ei se aud… scârţâind în urma mea, pe culoarele întunecoase, reci și umede. De dincolo de fiecare ușa de salon și de pe fiecare culoar, tusea uscată și chinuită ori îmbibată în fluide stăpânite de Coch, prelungi ecouri se apropie și se îndepărtează ca niște teroriști invizibili, ucigași cu sânge rece. Înţepături usturatoare simt în tot corpul- atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemiloasă. Pe dracu’… ,,pleci sănătos tun!’’

Am păşit în salonul 6, unde am găsit-o pe Vera ( acum aveam să ne spunem pe nume, să ne vorbim la persoana a doua), împărţind pastile fiecărui bolnav. Face şi injecţii şi toţi sunt mulţumiţi de felul cum îi tratează. Crede cu adevărat în profesia ei, crede cu adevărat în harul dăruit de Dumnezeu. Ştie să lucreze cu oamenii aflați în suferință.

-Virgil, ţi s-a recoltat sânge şi spută, pentru analize…, altele nu ţi se mai iau…! spuse pe un ton ridicat bruneta cu siluetă de viespe, frumoasă şi blândă precum un înger.

-Da, numai că au uitat…testul de inteligenţă…! am replicat maliţios şi pe un ton la fel de ridicat. Totul se petrece sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi ce se privesc unul pe celălalt miraţi, întrebători- neînţelegând mai nimic din scurtul nostru dialog.

De fapt, cred că au înţeles totul, de aceea se privesc asa… Răspunsul Verei nu se lăsă aşteptat- a venit abrupt, precum o avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.

***

,,Atât mai trebuia…să le strici aparatele…! Nu are sens…nu au ei aparate pentru tine!”. Replică ironică, tăioasă, acidă, plină de venin, lovind exact la ţintă. Mariana a început o conversaţie cu Vera (conversaţie la care nu mă aşteptam).

– ,,Doamna Vera, lăsaţi că…Virgil mi-a spus că dumneavoastră sunteţi cea mai bună prietenă a lui…dintre asistente… Sunteţi singura asistentă cu care s-a înţeles bine până să plece acasă.Cu dumneavoastră se are cel mai bine…!” , întări spusele sale doamna Mari. Nu era așa mai deloc, dar Mariana încerca să-mi ia apărarea… Despre Vera se vorbesc multe, se spun multe ,,legende’’ cu miez de adevăr, cum că ar fi un fel de ,,mamă a răniţilor”, că este cea mai de gaşcă”, că e divorţată şi ,,trăieste cu unul…care i-a fost pacient aici” şi că ,,e cea mai sufletistă” ori că ,,e o…femeie…strasnică”.

Oamenii vorbesc vrute şi nevrute, ştiute şi neştiute, văzute ori nevăzute, că de asta le-a dat Dumnezeu gură!

Cu Vera se poate discuta orice fel de problemă, pe orice fel de temă, orice subiect- atâta timp cât e o discuţie in limita decenței şi adegvată momentului. Are grijă de toţi bolnavii, și nu sunt puțini!, chiar şi de fumători (mai ales de aceştia, le aduce țigări în turele ei! ), pentru că uneori îi împrumută cu ţigări. Fumează şi ea mai abitir ca un bărbat. Înţelege pe toată lumea. Chipul drăgălaş spune adevărul despre sufletul ei- nu şi atunci când e încruntată din cine ştie ce motive nefericite. Sufletul îi e curat. ,,Şi Vera are problemele ei de viaţă, de familie, aşa cum are mai tot omul!”, comentau cu bună credinţă pacienţii vârstnici, trecuţi prin viaţă.

La prima internare, în urmă cu trei săptămâni, a intrat în salon şi m-a strigat pentru tratament. O injectie cu un hemostat şi mai multe pastile colorate.

-Andronache…?

I-am răspuns ironic, instinctual, fără vreun motiv anume și câtuși de puțin intemeiat.

-Yes…?!

S-a simţit ofensată, pe bună dreptate, şi a avut loc o ,,discuţie” aprinsă.

Desigur că nu am stat cu mâinile în sân şi am replicat agresiv, iarași fără vreo justificare temeinică.

A avut o singură replică: ,,…n-am cu cine sta de vorbă…!” şi a ieşit furioasă pe uşa ce se făcuse dintr-o dată mai strâmtă pentru ea. Nici de această dată nu i-am rămas dator şi am atacat, la fel instinctual, ironic: ,,…de parcă eu aş avea…?’’

În ultima ei zi de serviciu, înainte de plecarea mea în ,,permisie”, a venit în salon şi mi-a înmânat pastilele colorate, fără a spune vreo vorbă- avea privirea aprigă, înciudată, răutăcioasă. Cam de această manieră s-au întâmplat lucrurile…în ceea ce priveşte ,,prietenia” mea cu Vera. La un moment dat am fost avertizat, de către unii dintre veterani, că am comis o mare eroare şi că voi suporta consecinţele. Am zâmbit într-un anume fel…şi am continuat să

supravieţuiesc vieții. Speram totuşi să mă pot apropia de Vera şi să aflu cât mai multe…despre Vera.

***

Salonul 7 e la fel cum l-am lăsat.

Frigiderul ghiftuit ca de obicei îşi făcea siesta, rezemat de peretele din partea stângă a salonului- după cum intri pe uşă. Deasupra acestuia, becul care de abia mai lumina pentru el însuşi. Masa şi cele două scaune cu rezemătoare- în set complet, în acelaşi spaţiu restrâns dintre frigiderul ,,Arctic” (tip nou), şi stâlpul structurii de rezistenţă al camerei. Drept în față, uşă termopan ce dă drept în balcon. A fost  instalată de ,,meseriaşi”- cam de mântuiala căci trec curenţii de aer pe sub ea ca printr-o turbiă. Când ninge, vântul spulberă fulgii de nea, bagă zăpadă până aproape de masă. Frigul încremeneşte până şi caloriferele de tip nou din aluminiu. Pe masă stă întinsă, aproape permanent, tabla de şah- cu piesele poziţionate gata de luptă, de parcă cele două scaune- foarte rar ocupate, au mai mereu câte o partidă oficială de disputat. Am luat- la plecare, cutia de şah cu piesele jocului, cu piesele de table şi cu zarurile, pentru a mai omorâ timpul…Uneori le împrumutam pe la saloanele vecine de pe palier sau de la etajul superior.Veneau, luau cutia cu piese şi zaruri, uitau să le mai aducă şi mergeam de fiecare dată să le recuperez.

În dreapta uşii salonului, fereastra termopan- ,,bună” şi ea.

Dincoace de pragul salonului, cum se intră de pe hol- în dreapta, se află baia mică dar aranjată atent şi mereu foarte curată; trei paturi- aşezate paralel, separate de câte o noptieră asortată.Un spaţiu ,,intim” şi primitor, neaşteptat de cochet. Prize şi sisteme de alarmă pentru cazuri de maximă urgenţă- la primul şi la al doilea pat. Alarmele cu beculeţe roşii nu funcţionează deoarece nu sunt conectate la reţeaua electrică. Bunul Dumnezeu să ne ferească să avem nevoie de ele! Altfel…dracii ne găsesc, fără să ne caute prea mult!

Asistentele nu prea sunt de găsit; medicii nici atât; doamna doctor face vizite din două în două săptămâni- totul e bine şi frumos, aşa cum răspundem noi ca idioţii), de fiecare dată când suntem întrebaţi la vizite cum ne merge.

-Cum vă simţiţi?

-Bine…! Bine doamnă doctor!

Dânsa pleacă liniştită, după fiecare vizită făcută în cel mai rapid stil. Nu ştiu ca o vizită să fi durat mai mult de cinci minute în salonul în care îmi petrec zilele! Noi cum rămânem…? Rămânem ca la început. Întrebare retorică, răspuns autoironic! Pe măsura ,,dialogului”de la vizite.Toate bune şi frumoase…

***

Mai ales că avem şi program de furnizarea căldurii şi apei calde, nerespectat pe de-a’ ntregul ,,din cauza unor probleme tehnice” sau nu, apărute pe parcursul derulării acestuia. Salonul e frumos şi primitor. Podeaua e acoperită de un linoleum bleu-ciel şi e mereu curat datorită femeilor care trebuie să facă curățenie iar noi s-o întreţinem.

Pe alocuri a început să se exfolieze lavabila de pe pereţi.Umezeala din exterior- de pe balcon, cu fiecare zi ce trece mai trânteşte câte puţină vopsea. Femeile de serviciu îşi fac treaba pentru care  primesc un salariu, mic ce-i drept, şi totul pare normal. Atât de normal, anormalul acesta! Paturile sunt din metal şi lenjeria de pe ele pare să fie nouă- de culoare albastră, masa şi cele două rezemători de scaune închipuie doi veşnici jucători de şah înmărmuriţi în timp şi spaţiu. Deasupra patului, de la fereastră atârnă permanent- ca un spânzurat, o bară metalică ce ţine suspendat suportul unui presupus bec. Îmi pare o natură statică de un comic vulgar şi de aceea de multe ori evit a o privi.Camera e curată. Iluminatul e modest şi mai mult deranjează ochiul decât să-l ajute. Fiecare pat are în partea inferioară câte o pătura groasă- împăturită cu grijă; la perete- în partea superioară, o perină- nu prea confortabilă capului ce vrea să se odihnească pe ea. Pe patul dinspre uşă ,,zace” întins un camarad de suferinţă. L-am lăsat pe redută şi tot aici l-am găsit, rezistând (încă), eroic asaltului celor 60 de injecţii ce trebuie suportate pe o durată de 60 de zile continue. Mai primeşte zilnic aproximativ 9-13 pastile.

***

Marian, un ins de înălţime medie, îndoit de mijloc, cu faţă prelungă- ten brunet şi nas acvilin, puţin disproporţionat. Un individ ce se bărbiereşte regulat, un băiat cu păr grizonat şi mereu tuns scurt.Un suflet mare şi bun. Are un simţ al umorului extraordinar de dezvoltat. O privire mereu zâmbitoare. Meşter la cuvinte- ştie cum să intre pe sub pielea oricui.Un om trecut prin  ,,vâltorile” vieţii, încă de mic copil, aşa cum el o recunoaşte. Viaţa l-a ,,alintat’’ cum nu se poate mai bine! Un bonom, mereu jovial şi întotdeauna de mare încredere. Dumnezeu i-a dat atât cât a putut duce! Îmbracă o ,,zeghe” primită la internare, un pulover şi un halat roşu-  fără cordon de prins în jurul mijlocului. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl face să pară şi mai comic, datorită defectului de coloană. E încălţat cu o pereche de papuci albaştrii- merge caraghios- ca o raţă, un mers interesant şi de neuitat. Nu pot ori nu ştiu a descrie şi nu reuşesc decât a spune că e plin de înţelesuri…de multe înţelesuri! Atunci când le voi descoperi, le voi defini în vreun fel, le voi da un sens sigur- sensul lor firesc. De obicei, când mergem la masă, se încalţă în pantofii aproape ascuţiţi în boturi- de culoarea pielii întoarse, lăsând în locul acestora papucii de plastic. Are 37 de ani, şi imbrăcat astfel…pare a fi un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, și faptul că e pus mai tot timpul pe ironii şi pe glume totdeauna spirituale. Are corp vânos, ca de taur, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. ,,Carpe diem!” (trăieşte clipa!), e sloganul acestui om de mare caracter. Poate că numai asta i-a mai rămas de făcut! Are tabietul său: după fiecare masă iese pe balcon, aprinde ţigară şi trage adânc în plămâni.Rar când trece peste această regulă.

Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul 6 şi joacă diferite jocuri de cărţi. Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa…de vorbă. Privindu-l atent îi poti citi feicirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi şi jucăuşi precum două mărgele pe pieptul unei fete mari de la țară. Are ochi căprui, acoperiţi de sprâncene stufoase şi negre ca smoala. Pe capul oval poartă fes- aşezat mereu la întâmplare, de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buzele-i subţiri un zâmbet molipsitor- priveşte cu subînţelesuri, glumeşte inteligent- răspunde adegvat la glumele şi atacurile celorlalţi. Şi cum să nu fie aşa, când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire?!

A mai fost aici, cunoaşte ,,obiceiurile casei”, cunoaşte personajele în uniformă albă dar şi personalul auxiliar; ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă că ştie despre ,,vieţile sfinţilor”- cum zice chiar el, vieţile celor ce ,,păstoresc’’ locul. Pentru unele însemnări apelez mereu la ,,documentarea” lui. E mai aproape de realitate.

***

Am făcut primii paşi în salon, m-am instalat comod, mi-am luat patul în primire ca şi cum aş fi făcut acest gest pentru prima dată. Pijamaua spitalului am împăturit-o cu oarece atenţie şi am ascuns-o sub salteaua de burete vechi şi fibros. Îmi imaginez cum pe ea au stat sute ori mii de bolnavi şi cum poate tot aici au murit un număr neştiut dintre aceştia. Nenumărate zbateri, imense chinuri; nenumărate descătuşări, infinite ultime clipe!

Multe astfel de privelişti mi-au trecut prin faţa ochilor. Gândesc… Prin sinucidere înţeleg un joc ,,de la…viață către…moarte” şi nu neapărat asta reprezintă şi punerea în practică într-un fel aprioric. Mereu o fac teoretic, aproximativ literar estetic ori nu.

Practica nu ma ajutat niciodată! ,,Sinuciderea de ocazie” cu fiece moment prin care trec peste limitele vieţii…! Jocul ideilor despre ”liniştirea neliniştilor” are menirea de a compromite din start ideea în sine a sinuciderii şi de a duce viaţa mai departe! Aici ai timp să te gândești la toate aceste abstracții. Doar o ,,simplă” formulă de a privi şi altfel viaţa sau ceea ce trece dincolo de ea în anumite momente şi conjuncturi ale acesteia. Acum cred tot mai mult în ideea sinuciderii… Şi la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens. A fi aruncat de pe ,,culmile fericirii”, după cum spunea Emil Cioran, părăsirea în prăpastia singurătăţii și durerii îţi revelează de fapt acest act ca o ultimă redută ce a rămas nestrăpunsă. Nu trebuie să-l cauţi cu obstinaţie, nu trebuie să-l inventezi, el există: trebuie numai să- l întrebuinţezi aşa cum se cuvine:simplu! Nu exista ,,sinuciderea ideii de sinucidere” decât în cazul folosirii excesive a acestei idei, şi a nepunerii ei în practică de atâtea ori decît este necesar. De câte ori am vrut să recurg la gestul suicidal nu am reuşit decât pur teoretic (am conceptualizat doar), şi niciodată nu am avut în minte un firesc al acestuia. Acum e altceva… Vârsta, singurătatea, locul ăsta mă vor ajuta să trec şi la fapte. Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare…bezmetică. Jocul de-a sinuciderea îmi face bine! Teoriile nu îmi sunt salvatoare! Teoriile m-au aruncat în prăpastia singurătăţii, acolo de unde tot ea mă scosese. Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de singurătate, a fugii de o viaţă de vierme. Omul fără dragoste și libertate e un vierme decăzut! Vreau să fiu un vierme îndumnezeit! chiar dacă un vierme…

***

Unii au venit pe aripile speranţelor- aduşi cu salvarea şi plecaţi definitiv pe un cearşaf alb- pe aripi de îngeri veniţi din neant! Între speranţe şi îngeri doar pastile amare şi colorate; injecţii dureroase făcute cu bun simţ ori cu silă, plătite cu bani…; perfuzii şi transfuzii- după caz, picurând viaţă în venele  cheltuitoare de energie fluidă întru trăire! Dintre aceştia facem parte… şi cine ştie… într-un timp cei care ne tratează cu atâta tragere de inimă şi profesionalism. Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi! Un caz… Îmi povestea colegul de suferinţă… Marian îmi spunea despre un consătean ce îi fusese camarad aici şi care acum nu mai era. Adaptatarea la aceste condiţii nu a reuşit… complet. Încerc supravieţuirea, precum imensitatea universului cu degetul, în schimbul privirilor pironite în tavanul de un alb mincinos. De sus se prăvale peste mine gânduri…idei obscure-imagini ale unui viitor sumbru. Acel suport de bec precum un spânzurat inert, bălăngănind aiurea. Am intrat, deci… În salonul 7 bucuros după pozitiva discuţie cu Vera.

Am dat mâna cu Marian, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară, ne-am urat şedere plăcută şi să plecăm sănătoşi atunci când va fi vremea. După ce am aşezat cele ce aveam- din geantă în sertarele noptierelor… Am plecat grăbit către toaletă… O cămăruţă în care se pătrunde împingând cu umărul în uşă… În stânga un coş de gunoi ,,îmbrăcat” pe interior într-un sac menajer negru- plin de resturi de toate felurile. Drept în faţă, duşul încastrat în peretele paralel cu uşa. În dreapta, chiuveta cu flotor jos şi o policioară cu un săpun de faţă aşezat pe marginea ei şi un tub de pastă de dinţi lângă periuţa de culoare verde. Pe un alt perete- mult mai mic, în dreapta uşii se află ,,rătăcit” un rest de calorifer din aluminiu.Pereţii sunt total acoperiţi cu faianţă. Pe jos, gresie. Să nu uit, undeva tot în dreapta ,,tronului” stă spânzurat de perete un stativ din faiantă albă pe care se află în permanenţă hârtie igienică- semn că într-adevar vin vremuri grele.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*