Părintele Magistru Mircea Păcurariu a văzut lumina zilei într-o veche familie de preoţi de pe meleaguri hunedorene. Tatăl său, Ştefan Păcurariu (1904-1978), originar din Zlaşti (azi cartier al municipiului Hunedoara), a îndeplinit timp de 37 de ani misiunea de Preot paroh în comuna Ruşi, cu filia Strei, fiind a cincea generaţie de slujitori ai Bisericii. Mama sa, Cornelia Păcurariu (1905-1974), a fost descendentă a unei familii de preoţi din Câmpia Transilvaniei. A urmat cursurile şcolii elementare din oraşul Orăştie (1939-1940) şi din municipiul Deva (1940-1943), apoi pe cele ale Liceului de băieţi (azi Colegiul „Decebal”) din municipiul Deva (1943-1951). Dovedind multă râvnă, s-a situat întotdeauna, la absolvirea claselor şcolare, în rândul premianţilor.
Datorită înclinaţiilor spre domeniul umanist, în special spre studiul istoriei, s-a înscris în anul 1951 la Facultatea de Istorie din Cluj Napoca. Însă datorită „originii sale nesănătoase”, a fost exmatriculat înainte de începutul anului II, în pofida rezultatelor deosebite la examene. În această situaţie, dar şi datorită tradiţiei de familie, s-a îndreptat spre studiile teologice. În toamna aceluiaşi an s-a înscris la Institutul Teologic cu grad Universitar din municipiul Sibiu, pe care l-a absolvit în mod strălucit, cu teza de licenţă Monografia Institutului Teologic Universitar din Sibiu (1811-1956), coordonată de Pr. Prof. Univ. Dr. Sofron Vlad.
A urmat în continuare, între anii 1956-1959, Cursurile de magisteriu (doctorat) de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. A fost o perioadă de acumulare, de aprofundare, de cercetare a rolului Bisericii Ortodoxe, a reprezentanţilor ei de seamă în istoria neamului nostru.
După ce, timp de o lună şi jumătate, a ocupat funcţia de bibliotecar la Eparhia Romanului, IPS Dr. Iustin Moisescu, pe acea vreme Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, l-a numit, la 15 octombrie anul 1959, profesor titular la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. După mai bine de doi ani, la recomandarea Consiliului profesoral de la Institutul Teologic de Grad Universitar din municipiul Sibiu şi în pofida unor împotriviri din partea organelor politice, mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului l-a promovat în postul de asistent universitar pentru Limbile greacă şi latină. A ocupat această funcţie timp de aproape un deceniu (1 decembrie 1961 – 1 octombrie 1970). În anul 1968, în ziua de 17 iunie, şi-a susţinut, în faţa unei prestigioase comisii, teza de doctorat, cu titlul Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII. A obţinut nota maximă (aceea de 10 – zece). Mai mult decât atât, a fost de fapt cea dintâi decernare a unui titlu de Doctor în Teologie după încheierea celui de-al doilea război mondial; cel de-al doilea titlu de Doctor în Teologie fiind acordat Părintelui Profesor Ioan Bria.
În luna aprilie anul 1970 a fost hirotonit diacon, iar un an mai târziu a fost hirotonit preot. În acelaşi timp, în toamna anului 1970 a fost promovat conferenţiar universitar, iar un an mai târziu profesor universitar titular, la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. A activat în această funcţie până în anul 2003 (cursurile de Licenţă) şi în anul 2005 (cursurile de Master), păstrând până astăzi conducerea programelor de doctorat, la disciplina Istoria Bisericii Ortodoxe Române (IBOR).
Aşadar, Părintele Magistru Mircea Păcurariu însumează 53 de ani de activitate didactică (dintre care 51 la Facultatea de Teologie din Sibiu). Este un număr impresionant de ani de muncă şi de formare a atâtor generaţii de preoţi, fiind întrecut, ca vechime, în istoria învăţământului teologic sibian, doar de unul din profesorii institutului, anume de Ioan Hannia (47 de ani de activitate). O activitate de catedră de 46 de ani a mai fost atinsă doar de alţi doi predecesori, anume de Profesorii Dimitrie Cunţan şi Grigorie Marcu. Datorită autorităţii şi prestigiului atât în plan ştiinţific dar şi organizatoric, Magistrul a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din municipiul Sibiu, timp de două mandate (1992-2000). Activitatea de dascăl a fost împletită cu o muncă de cercetare ştiinţifică de excepţie, fiind autorul a 35 de lucrări în volum.
Prima lucrare istorică a Părintelui datează din anul 1956, fiind lucrarea sa de Licenţă. Tema a constituit-o istoria învăţământului teologic din Sibiu, în acel an sărbătorindu-se 155 de ani de la reorganizarea Seminarului sibian de către episcopul Vasile Moga. Trei decenii mai târziu, Părintele Profesor a revenit la această temă, realizând prima monografie completă a Institutului Teologic (cu titlul Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786 -1986). În această lucrare, apărută la Sibiu în anul 1987, a prezentat, pe parcursul a 420 p., bogata vatră de formare a numeroşi intelectuali şi teologi români.
În cei 12 ani trecuţi de la absolvirea Institutului Teologic şi până la susţinerea titlului de Doctor în Teologie, Părintele Profesor şi Academician Mircea Păcurariu a publicat un număr impresionant de studii consistente ca număr de pagini, anume 24, în care a abordat diferite probleme de Istorie a Bisericii Româneşti, vădind multilateralitatea sa.
În ceea ce priveşte teza de Doctorat, Mircea Păcurariu a surprins deosebit de bine legăturile strânse între Ortodoxia ardeleană şi fraţii întru credinţă de pe cealaltă parte a Carpaţilor, în secolele XVI-XVIII, adică într-o vreme în care Ortodoxia ardeleană se afla în situaţia de confesiune tolerată, trebuind să înfrunte acţiunile prozelite ale principilor calvini, iar apoi ale Curţii catolice de la Viena. Părintele Profesor Mircea Păcurariu a arătat deosebit de bine cum, fără sprijinul fraţilor de peste munţi, ortodocşii ardeleni nu ar fi putut supravieţui.
După promovarea la Catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române (IBOR), Părintele Profesor Mircea Păcurariu a lucrat timp de trei ani la redactarea unui nou manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Mai întâi a publicat o scurtă sinteză de Istoria Bisericii Ortodoxe Române (IBOR) pentru elevii seminarişti (1972, noi ediţii în anii 1978, 1987, 1996, 2000). Lucrarea respectă caracteristicile unui manual propriu-zis. Experienţa de profesor la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ a putut fi astfel pe deplin fructificată. Cartea cuprinde, în lecţii scurte şi clare, cele mai importante date şi evenimente din Istoria Bisericii Ortodoxe Române. De real folos pedagogic sunt însă şi textele propuse ca lectură la sfârşitul lecţiilor. Prin acestea, manualul pentru Seminarii poate fi considerat şi prima culegere de documente pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române (IBOR).
Marea sinteză de Istoria Bisericii Ortodoxe Române (IBOR) a apărut însă mai târziu, în anii 1980-1981. Aceşti ani au fost printre cei mai grei pentru Părintele Profesor Mircea Păcurariu, Securitatea Statului Comunist făcând presiuni asupra conducerii bisericeşti pentru înlăturarea lui de la catedră. Însă Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Iustin Moisescu (ştiind de cele trei volume date la tipar) a rezistat acestor presiuni şi s-a opus îndepărtării Părintelui Profesor. Cele trei volume constituie într-adevăr o monumentală lucrare de istorie bisericească românească, însumând peste 1900 de pagini şi publicată în două ediţii (o a treia se află sub tipar la Iaşi). Este cea mai amplă sinteză de istorie bisericească românească, mult mai completă decât celelalte două sinteze apărute în secolul trecut (având ca autori pe Nicolae Iorga şi pe Părinţii Profesori Gheorghe Moisescu, Silviu Dragomir, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu). A luat în considerare ultimele rezultate ale cercetărilor de istorie politică, bisericească şi culturală.
Un compendiu al monumentalei opere a fost tipărit la Chişinău (1993) şi Sibiu (2007), fiind tradus, cu unele completări, în limba germană (este singura lucrare pe această temă tipărită în spaţiul german).
O altă lucrare de sinteză a Părintelui Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu priveşte istoricul Bisericii ardelene (Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până în 1918, Cluj-Napoca, 1992). Şi această temă l-a preocupat pe Părintele Profesor ani îndelungaţi, ea fiind precedată12 ani înainte, de lucrările Începuturile Mitropoliei Transilvaniei (1980), Politica Statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918(1986) şi deja amintita carte Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786-1986 (1987).
În cea dintâi a adus rectificări necesare la vechile lucrări redactate de Augustin Bunea, Ştefan Meteş şi Ştefan Lupşa, susţinând existenţa străveche a Instituţiei mitropolitane ortodoxe româneşti pe meleaguri ardelene (istoricii precedenţi au menţionat doar existenţa unor episcopii răzleţe, fără continuitate istorică, în diferite părţi ale Transilvaniei).
Cea de-a doua lucrare a apărut în anii critici ai polemicii noii istoriografii naţionaliste maghiare, anume după publicarea tendenţioasei Istorii a Transilvaniei tipărită în trei volume (lucrare care relativiza cu totul rolul românilor în istoria meleagurilor intracarpatice). Folosind numeroase documente istorice de arhivă şi din presa vremii, lucrarea Părintelui Păcurariu înfăţişează lupta românilor pentru emancipare naţională şi religioasă din timpul monarhiei dualiste austro-ungare. Asemenea majorităţii lucrărilor Părintelui Magistru,şi aceasta pune accent pe contribuţii individuale, prezentând în anexă indice de nume de personalităţi care şi-au adus contribuţii importante la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Datorită importanţei lucrării, ea a cunoscut versiuni în limbile engleză, (315 p.), franceză (325 p.) şi maghiară (334 p.).
Tot din domeniul istoriei bisericeşti ardelene fac parte şi alte lucrări tipărite ulterior de Părintele Magistru Mircea Păcurariu: Istoria mănăstirii Prislop (1986 – prima monografie a acestui lăcaş monahal) şi Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii (1995). Lucrare deosebită, în tradiţia vechii istoriografii ortodoxe ardelene, ea prezintă rolul jucat de clerul român (nu doar ortodox, ci şi unit) în timpul revoluţiei paşoptiste, contribuţia acestora la organizarea poporului român în lupta de emancipare naţională. Deosebit de important este sumarul redactat în limba engleză.
În acelaşi domeniu este şi una din recentele cărţi ale sale, anume voluminoasa lucrare Cărturari sibieni de altădată (2002). Ca profesor care şi-a desfăşurat cea mai mare parte din viaţă la Sibiu, s-a considerat obligat să conceapă o lucrare despre cărturarii sibieni predecesori. În peste 700 de pagini, lucrarea cuprinde biografiile a 130 de oameni de cultură sibieni, teologi, jurişti, literaţi, economişti etc. Sunt biografiile personalităţilor care au activat în Congresele Naţional Bisericeşti şi Sinoadele arhidiecezane din Sibiu, reşedinţa Mitropoliei Ardealului, fie clerici sau laici, cu toţii mânaţi de dorinţa pentru emanciparea spirituală, naţională şi materială a românilor ardeleni.
Printre ultimele lucrări de istorie bisericească transilvană sunt Catedrala mitropolitană din Sibiu, 1906-2006, Istoria mănăstirii Prislop (ed. II) şi Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi (ed. V, cea dintâi datând din anul 1990).
Însă preocupările în detaliu ale Părintelui Profesor Mircea Păcurariu nu s-au mărginit doar la aspecte de istorie transilvană. În anul 1993 a tipărit necesara lucrare Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc. Este prima lucrare din România, după evenimentele din anul 1989, care se ocupă de românii de dincolo de Prut. Este prezentat zbuciumul fraţilor din stânga Prutului după anexarea teritoriului basarabean de către Rusia, în anul 1812, trecând prin toate etapele de rusificare, apoi vremelnica unire cu România (1918-1940), urmat, din nefericire, de surghiunul în îndepărtata Siberie din perioada stalinistă şi comunistă. Este prezentată şi scurta perioadă de relaxare politică de după anul 1989. Se poate constata din carte că,în pofida suferinţelor şi a politicii de rusificare, românii basarabeni şi-au păstrat identitatea.
O altă contribuţie istoriografică importantă realizată de Părintele Academician Mircea Păcurariu este lucrarea Sfinţi daco-romani şi români (în trei ediţii, 1994, 2000 şi 2007). Este tot o premieră publicistică din cea de-a doua jumătate a sec. XX în România. Părintele prezintă, pe baza unei bogate bibliografii române şi străine, vieţile mai multor sfinţi care au vieţuit pe teritoriul românesc. Deşi autorul a considerat lucrarea ca având caracter de„popularizare”, se observă acrivia, seriozitatea şi rigoarea ştiinţifică. Lucrarea este valoroasă, de altfel, şi datorită Sinaxarului sfinţilor români şi indicelui alfabetic al acestora.
Însă una din cărţile de referinţă şi de căpătâi, egală ca importanţă cu monumentala sinteză în trei volume, este Dicţionarul Teologilor români (două ediţii). Este o lucrare deosebit de importantă, ea acoperind un alt gol în literatura istorică şi teologică română. Este singura operă de acest gen în limba română. Dicţionarul cuprinde peste 720 de teologi români şi străini (care au trăit între români), ortodocşi şi de alte confesiuni, fiecare cu biografia şi contribuţia sa bibliografică. Nu sunt suficiente cuvinte de laudă pentru acest volum, decât să reliefăm utilitatea lui, motiv pentru care a fost trecut pe un site pe Internet, pentru a putea fi consultat la nevoie şi gratuit de fiecare cercetător dornic să cunoască istoria Bisericii noastre.
Părintele Magistru şi Academician Mircea Păcurariu nu este doar unul din importanţii istorici ai României contemporane, ci înainte de toate un Slujitor al Sfântului Altar, Un Liturghisitor şi Sacerdot, un Presbiter. Acest fapt este dovedit, cu prisosinţă, de voluminoasa lucrare Predici la duminici şi sărbători, la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, ale Sfinţilor şi la Sfinţi români; predici ocazionale şi la înmormântări (2000). Într-adevăr, bibliografia Părintelui Magistru Mircea Păcurariu nu putea fi completă fără acest volum. Cele 632 de pagini ne prezintă preotul, finul cunoscător şi tâlcuitor al Sfintei Scripturi şi al operelor Sfinţilor Părinţi, lăsând să se întrevadă trăirea adâncă, fără de care Părintele Magistru şi Academician Mircea Păcurariu nu ar fi putut realiza atâtea lucruri minunate pe tărâmul ştiinţei teologice şi educative. Ne putem explica astfel cum, chiar şi la această vârstă venerabilă, spiritul este încă atât de tânăr, găsind resurse pentru noi şi noi proiecte. Volumul dă la iveală tocmai suportul sufletesc al credinţei, latură prezentată nouă de această lucrare de maturitate.
Într-o singură propoziţie, trebuie susţinut şi afirmat că întreaga activitate ştiinţifică a Părintelui Mircea Păcurariu însumează peste 700 de titluri, cu peste 13.000 de pagini tipărite.
Pentru remarcabila sa activitate bisericească, didactică şi culturală, Părintele Profesor Mircea Păcurariu a fost ales, la data de 24 octombrie anul 1997, Membru corespondent al Academiei Române, fiind al 16-lea profesor al Şcolii teologice sibiene care s-a bucurat de această aleasă onoare. Totodată, a fost cinstit cu diferite distincţii bisericeşti şi laice: Iconom stavrofor (1976),„Crucea Patriarhală” (primită de la Patriarhul Iustin Moisescu, în anul 1979, şi de la Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, în anul 2001); ordinul „Steaua României” în gradul de ofiţer (distincţie oferită de fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu); apoi peste zece medalii din partea Patriarhiei Române, a unor eparhii dinţară, a Patriarhiei Moscovei şi a Patriarhiei Bulgare.
Lasă un răspuns