„Grațiabilul”

Tot mai multă curiozitate în presa românească a ultimelor zile se învârte în jurul unei potențiale grațieri a lui Adrian Năstase. O curiozitate care vine dintr-o alta, neexprimată, dar evidentă: cum ar primi însuși Năstase o astfel de clemență? Un vanitos prin excelență, în chip logic, ar trebui s-o refuze în numele unei anumite demnități, ca în literatura medievală a eroului tragic. Dar să nu uităm că un astfel de erou afirmă o conștiință superioară, o asumare lucidă a faptelor în numele unei credințe sau al unor convingeri durabile.

Orgoliul lui Năstase, profesorul de Drept, a dovedit că nu poate urca decât până la refuzul umilinței de a primi daruri de la Traian Băsescu, ceea ce este puțin probabil că ar fi valabil dacă ar fi fost vorba de Ion Iliescu. Că penitentul Năstase nu va cere grațierea este un act de voință care spune și el ceva. Lupta lui în instanță a fost o luptă cu profesia sa și a fost învins, iar tensiunea psihologică se naște tocmai dintre frica de ispășire a pedepsei și orgoliul care refuză încă să cedeze împotriva oricăror evidențe. Contrar aparențelor, suicidul lui nu explică nimic nu fiindcă a eșuat, ci fiindcă nu poate ține loc de bărbăție a asumării și fiindcă frica circumstanțială care l-a determinat nu l-ar mai putea determina încă o dată.

Analiștii noștri politici fac o confuzie fundamentală pentru astfel de situații între problemele imaginii și cele ale culpei. Adrian Năstase este doar o imagine sclipitoare, lucrată și norocoasă, dar nesusținută de o personalitate călită (soluția adoptată de el pentru presiunea psihică cu care se confruntă e una lașă, dacă nu cumva și cu alte vulnerabilități) . Din acest punct de vedere, cele două femei care au fost condamnate în aceeași cauză și-au împăcat orgoliile cu conștiința faptelor, lucru pe care Năstase nu îl poate face tocmai pentru că a ținut mult și chiar i-a reușit să aibă o imagine strălucitoare și impetuoasă, nu una meteorică, pasageră. Că și într-un caz și în altul imaginea lui este una incompletă o dovedește lipsa de bărbăție a responsabilității, abandonul de sine și de responsabilitățile sale în carieră și în familie.

O astfel de imagine ar fi trebuit în condiții normale să aibă la cealaltă extremă asumarea senină; câte victime nu și-au sfidat călăul în numele măreției tragice în literatura despre care vorbeam? Dar viața nu este totuși literatură! Năstase nu va cere mila lui Băsescu decât cel mult prin avocații săi, și apoi nu este sigur că Băsescu va fi atât de clement pe cât se speră fiindcă gestul s-ar întoarce ca un bumerang împotriva lui și atunci, cu această conștiință, Năstase preferă un spectacol emoțional de paradă și de uz extern pentru PSD. Se pune totuși cu luciditate o altă problemă: este grațiabil Adrian Năstase? Și pentru acest act de clemență sunt niște criterii juridice bine întemeiate, iar o astfel de favoare onorează mai mult pe cel care o acordă decât pe cel care o primește, după criteriile care au înființat și rugăciunea creștinească, dar și riturile de ispășire din religiile primitive.

Orice grațiere a lui Năstase nu poate fi decât parțială; Băsescu, dintr-un alt tip de orgoliu („Adriane, nici nu știi…”) l-ar putea ierta de pedeapsă nu și de faptă, iar Dumnezeu nu acordă clemențe sinucigașilor nici dacă i-ar cere-o oamenii cu toată credința și nădejdea lor. Orice s-ar spune, problema lui Năstase rămâne doar în planul personalității. Orgoliul lui Iuliu Maniu, al lui Radu Gyr, al lui Mircea Vulcănescu și al atâtor martiri a devenit blândă demnitate a acceptării, nu irațională vanitate și deșartă aspirație la situarea disimulată și lașă deasupra legii. Că PSD încearcă să facă împotriva evidențelor din Năstase și din Ponta niște victime ale lui Traian Băsescu, nu îi convinge nici pe ei și nici electoratul social-democrat care descoperă fața ridicolă a lucrurilor și a oamenilor  în care a crezut.