Tablou în Zabaccian: blazon în natură contemplativ-laşă

În grelele momente ale vieţii, un om nevinovat, sau care se crede nevinovat, ar trebui să apeleze la cel mai de nădejde prieten al aceluia ajuns în faţa limanului singurătăţii. Slova care îl poate ajuta să treacă peste momentele de cumpănă. Firele de înţelepciune scrisă care îi pot da puterea de a traversa oceanul înstrăinării în care a fost aruncat, poate nedrept, de semenii lui.

Pentru simplul om, biblia poate fi acel prieten de nădejde… Pentru un intelectual cu greutate, pe lângă credinţă, cărţile, mai ales cele filosofice, sunt cărămizile de care se poate folosi pentru a umple golul care îi va fi casă pentru o anumită bucată de vreme. Iar pentru un intelectual care are şi valenţe de scriitor, salvarea din înstrăinarea decisă de alţii poate veni şi dintr-o coală de hârtie şi un banal creion. De atât avea nevoie publicistul Adrian Năstase pentru a-şi recrea, preţ de câteva lui, lumea din care tocmai era smuls.

Dar pentru asta avea nevoie de o teribilă forţă lăuntrică. Una care să nu permită compasiunii să devină milă, iar disperării să ajungă biată laşitate…

Pentru că alminteri vorbim de un altfel de „caracter”.

Este cazul lui Năstase Adrian care, în momentul în care a pus mâna pe o armă pentru a se pune la adăpost de decizia celorlalţi a anulat întreg bagajul de cunoştiinţe, spiritualitate şi axiome care îl deosebea de ceilalţi.

Îl deosebea pe el, omul cultilvat, de vinovatul cu ochii captivi neputinţei de a-şi înţelege propria-i tragedie ca parte a acţiunilor întreprinse cândva.

În acel moment, fostul premier a dat de pământ cu toţi intelectualii şi scriitorii care au făcut ani grei de temniţă. Nevinovați. Şi a căror literatură de suferinţă părea că a înţeles-o. A demonstrat că nu a înţeles nimic din ceea ce părea a fi aprofundat ca intelectual.

Prin gestul suicidar, Năstase Adrian şi-a transformat experienţa de viaţă într-un plagiat al kitsch-ului. Din acel moment, al refuzului de a înfrunta bărbăteşte o situaţie temporară, viaţa lui a devenit aidoma „muzeului” în care a trăit. Un kitsch de obiecte arvunite într-un amestec de valori reale şi figurini îndoielnice. Material, a acumulat enorm. Dar nu a înţeles nimic din bagajul spiritual pe care îl avea tot în casă, acolo, între rafturile cu volume rare.

Din momentul în care N.A. s-a comportat, fie şi pentru câteva secunde, nu ca un intelectual care îşi duce demn crucea vieţii, ci aidoma unui animal speriat, fostul premier şi-a dovedit o anumită instabilitate.

Fie şi accidental, ne-am aflat în faţa unei dovezi de labilitate. Şi nu este vorba de un cetăţean de rând, ci de un om care astăzi ar fi putut fi preşedintele nostru.

Şi nu poţi să nu te întrebi cum a făcut faţă marilor presiuni din cariera politică, dar mai ales din cea de ministru de externe şi premier al ţării, când a cedat atât de ușor acum. Dar, mai ales, cum s-ar fi descurcat dacă astăzi chiar ar fi fost preşedintele României?

Cum ar fi reacţionat la adevăratele provocări dacă, doar dintr-un contact dur cu realitatea, dar care îl afecta strict personal, pe termen scurt, de câteva lui, dacă doar simpla schimbare a confortului lui de zi cu zi l-a împins spre o asemenea decizie.

Oare ce decizii ar fi luat la cârma României în cazuri tensionate?

De aceea, după ce vom fi trecut de faza emoţională, de compasiune faţă de prăbuşirea psihică a unui personaj care părea intangibil, ar trebui să punem anumite întrebări. Întrebări mai apropiate de concret. Interogaţii despre felul în care am ştiut să ne alegem conducătorii, am înţeles să ne supunem fără crâcnire deciziilor lor, decizii aflate, iată, atât de aproape de limitele de neimaginat ale individualismului şi egocentrismului. Căci, da!, prin gestul lui, Năstase Adrian a dat dovadă de un individualism care ar trebui să ne dea frisoane, dovedind că nu-i pasă de cei din jurul lui. Ci de salvarea ultimei rămăşiţe de trufie.

Şi nu trebuie să rămânem captivi compasiunii. Condamnatul nu este demn de compasiunea noastră. Poate doar de milă… Trebuie să mergem mai departe. Măcar în numele milioanelor de români care au luat calea pribegiei sub mandatul lui. În numele copiilor rămaşi orfani într-o ţară în care părinţii au plecat într-un exod al speranţei. În numele unei generaţii formate sub semnul înstrăinării faţă de părinţii plecaţi în pribegie pentru a deveni slugi pe meleaguri străine.

Trebuie să mergem mai departe. În numele acelora care au asistat la pârjolirea economico-socială a ţării sub mandatul lui A. Năstase.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*