Biserica Ortodoxă Română a declarat 2011 ca an jubiliar al Botezului şi a Sfintei Cununii. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea, aducând cu sine copii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi. Astăzi, rolul şi importanţa acordate familiei sunt tot mai mult diminuate. „Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut «cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni» (Luca 2, 52). Rolul său este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsură şi pentru biserica mică, se aplică şi reciproca. De aceea, responsabilitatea şi grija pe care statul, toate celelalte instituţii şi fiecare dintre noi în parte trebuie să le manifestăm faţă de ea constituie o necesitate ce se impune de urgenţă în zilele noastre.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe defineşte familia, care ia fiinţă prin Sfânta Taină a Nunţii sau a Căsătoriei, drept biserica cea mică, sau biserica domestică. La baza uniunii naturale a bărbatului cu femeia stă Taina Iubirii, aşa cum mai este numită plastic Căsătoria, iar scopul urmărit este acela al trăirii unei vieţi creştine şi al procreării. Pentru că această uniune se face “în Hristos şi în Biserică”, ea primeşte chipul unirii dintre Iisus Hristos şi Biserică. Prin unirea tainei, cele două părţi devin indisolubile şi convergente. Prin asimilare şi reciprocitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii de acasă, iar împlinirea ei face vie şi lucrătoare Evanghelia în Biserică şi în lume. Şi tot în virtutea acestei uniri, modul de manifestare în raportul cu lumea al Sfintei Treimi devine modelul de manifestare al familiei creştine, după cum susţinea şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
Dacă în urmă cu 63 de ani, la 10 decembrie anul 1948, se statua în Declaraţia fundamentală a drepturilor omului, art. 16, c. 3 că “familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat” se observă că politicile actuale sunt contrare acestei declaraţii. Prin metode de exacerbare şi extrapolare a unor principii bine definite prin termeni consacraţi s-a ajuns la inventarea de noi termeni, prinşi într-un limbaj lipsit de consistenţă şi axat doar pe satisfacţia imediată şi egoistă. În foarte multe studii de specialitate se recunoaşte rolul de participant activ al familiei în cristalizarea economiei, valorilor şi comportamentelor moderne. În acelaşi timp, aceste valori sunt scoase din mediul lor firesc – familia, şi puse pe seama unor realizatori externi – sisteme, politici, necesităţi de multe ori inventate şi incapabile să răspundă nevoilor concrete ale familiei. S-a ajuns astfel să se vorbească tot mai mult şi total indefinit despre procesul de modernizare a “instituţiei” familiei. Este drept că, recunoscându-i-se, de-a lungul timpului, statutul de subiect social specific şi esenţial pentru viaţa publică, familia poate fi privită şi ca “instituţie”, dar, comparativ cu ceea ce înţelegem astăzi prin acest termen, este de preferat cel simplu, de biserică mică. Iar aceasta, deoarece atitudinea actuală este una şi aceeaşi cu a tendinţelor manifeste ale sistemelor, politicilor şi necesităţilor imediate în care se întrevăd trei mari tendinţe distructive pentru familie, şi anume: cea privitoare la responsabilităţi, cea a delimitării şi izolării familiei de societate şi cea a alternativelor propuse să înlocuiască familia.
Conştienţi fiind că suntem responsabili mai întâi familiei şi abia apoi societăţii, alfel spus, în raport cu responsabilităţile tradiţionale ale părinţilor întreolaltă şi faţă de copii, ale copiilor faţă de părinţi, care formează coeziunea şi comuniunea în familie şi care sunt reduse uneori, tendenţios, la unul de subordonare dictatorială, tiranică chiar, observăm că se vorbeşte tot mai mult despre responsabilităţile indivizilor, a persoanelor în familie. Familia nu mai este împreună responsabilă pentru membrii săi, iar aceştia nu mai sunt datori întâi familiei în ce priveşte coresponsabilitatea, ci societăţii sau, mai precis, instituţiilor abilitate. Această tendinţă a condus în unele legislaţii de aiurea şi conduce treptat, dacă se va merge pe acest şablon, spre pierderea personalităţii juridice a familiei, diminuându-se rolul său social. Astfel s-au diminuat şi chiar pierdut legăturile intime din familie, legăturile cu cei din acelaşi neam (alternativa românească pentru clan, un cuvânt străin folosit frecvent în studiile de specialitate; de ce oare?!), legăturile cu cei din comunitate. Rolul soţilor se rezumă nu la o viaţă împreună, ci la rezolvarea separată a problemei fiecăruia în privinţa carierei. Carierismul clamat ca o realitate de sine şi perceput ca atare la nivel individual conduce la indiferenţă faţă de problemele familiei. Funcţiile tradiţionale ale familiei: de creştere a copiilor şi de îngrijire a bătrânilor sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt împărţite cu alte instituţii sociale, total diferite de familie şi de căldura acesteia. Socializarea se rezumă fie la întâlniri protocolare, fie la unele de descătuşare a unor inhibări personale ca rezultat al însingurării. La modul acesta, familia devine doar un loc de refugiu afectiv-mizantropic ca reacţie la stresul cotidian.
O altă direcţie de diminuare a importanţei şi rolului familiei este cea a delimitării şi izolării ei de societate. În tot mai multe lucrări de sociologie, psihologie, psihopedagogie etc., lucrări ce observă şi notează tendinţele actuale în e(in)voluţia familiei, o consideră pe aceasta drept locul unor simple legături şi interese private. Nimic din ceea ce “produce, provoacă şi generează” familia nu este absolut necesar societăţii în forma sa structural-instituţională. Ea este o desfăşurare de trăiri şi concepte cu valabilitate internă, care nu produc efecte în afara arealului său. Ca un revers al acestei atitudini vedem cum pentru diverşi indivizi, constituiţi într-o uniune de interese, iar nu într-o unitate de comuniune, aşa cum este familia, primul şi ultimul scop este “să ne fie nouă bine”.
Bineştiind că familia nu este locul unor simple legături şi interese private, vom afirma şi susţine că o a treia direcţie, la fel de păgubitoare, este aceea prin care familia este înţeleasă ca o simplă coabitare, lăsându-se cale liberă concubinajului sau, cum se spune mai nou, uniunilor consensuale (contract care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor). Drept urmare, se lasă a se înţelege că familia, redusă la cuplu, este o alegere oarecare, bazată pe aşa-zisa “potrivire”: gusturi comune, opţiuni, aranjamente în funcţie de interese private, fără angajamente sau responsabilitate publică. În sprijinul unei asemenea stări de lucruri sunt aduse motivaţii precum: lipsa veniturilor, a unei locuinţe, a unei persoane protectoare sau chiar a atracţiei fizice. În felul acesta, problema “spinoasă” a divorţului dispare cu totul. Din cele de mai sus, se observă că locul familiei creştine (tradiţională la noi) – comuniune de iubire – este luat de individualismul egocentric. Structura şi funcţiile familiei în raport cu importanţa sa socială sunt diminuate, total schimbate sau chiar pervertite. Toate aceste modificări s-au produs şi se produc cu aportul major a ceea ce numim informaţie.
Referindu-ne la pastoraţia familiei care trebuie să înceapă din scaunul spovedaniei vom susţine cu toată tăria şi convingerea că prin metodele sale pastorale Biserica trebuie să lucreze permanent la întărirea familiei.Parohia este comunitatea familiilor aflate în comuniune harică de credinţă şi mărturisire. La rândul lor, comunităţile “care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice”, formează comunitatea creştinilor ortodocşi care este Biserica Ortodoxă Română (Statutul BOR, art. 1). În virtutea acestei responsabilităţi, fiecare slujitor al Bisericii trebuie să caute cele mai adecvate metode de pastoraţie pentru familie. Departe de a cuprinde întreaga varietate a acestora, credem că ele trebuie să se raporteze concret tocmai la tendinţele de disoluţie enunţate. Prin urmare, pastoraţia familiei trebuie să înceapă din scaunul spovedaniei. Spun Părinţii Bisericii că, aşa cum nu putem să avem mai mulţi părinţi trupeşti, nu putem să avem nici mai mulţi părinţi duhovniceşti. Şi cum cei doi părinţi trupeşti devin una prin Taina Nunţii, la fel şi părintele duhovnicesc, prin unicitatea sa, ni se face născător spre Împărăţia lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Iisus Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor. 4, 15). De aceea, preotul duhovnic este primul responsabil de îndrumarea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă. Importanţa mărturisirii soţilor la acelaşi duhovnic (con)stă în faptul că acesta poate să medieze şi să prevină orice conflict latent care ar apărea între aceştia, că poate să le dea sfaturi, îndemnuri şi chiar porunci care să păstreze unitatea de gândire şi acţiune, că în acelaşi părinte duhovnicesc îşi găsesc ei înşişi împăcarea, mulţumirea şi împlinirea de sine, manifestându-se plenar ca persoane şi păstrând în acelaşi timp unitatea familiei în duhul lui Iisus Hristos. La fel de important este ca părinţii să fie conştientizaţi şi îndrumaţi de către preot asupra modului de creştere duhovnicească a copiilor lor. Să fie aduşi de mici la biserică, să fie împărtăşiţi, iar odată cu creşterea vârstei, să se spovedească la acelaşi duhovnic la care merg şi părinţii lor pentru considerentele expuse mai sus. În felul acesta, părinţii devin modele pentru copii şi se evită mult mediatul vedetism.
O altă metodă pastorală este aceea a implicării fiecărei familii în viaţa comunităţii, parohiei. Mediile familiale diferă într-o comunitate tocmai prin unicitatea lor. Astfel se manifestă în mod vizibil, unic şi plenar Taina Căsătoriei, care începe cu binecuvântarea din Biserică şi se desăvârşeşte în Împărăţia lui Dumnezeu.
A găsi rostul fiecărei familii într-o comunitate înseamnă împlinirea sufletească a fiecăreia în parte, afirmarea şi conştientizarea rolului social pe care îl au şi împlinirea lor eshatologică. Responsabilitatea cea mai mare a preotului în problema familiei stă în a explica fiecărui cuplu de tineri în parte importanţa Tainei Nunţii sau a Căsătoriei. Atenţia lui trebuie să fie îndreptată în special asupra a ceea ce se prezintă în mod eronat, deformat şi fals despre familie prin diferitele canale media. Faptul că aceasta nu este o simplă înţelegere, care poate fi încălcată oricând ori abordată oricum.
Lasă un răspuns