Rugă de ploaie şi de limpezire a minţii celor rătăciţi

Zilele acestea mi-am făcut ordine în bibliotecă. Dau de o carte din care se desprind câteva file. Cartea se intitulează „Foametea în Moldova, 1946-1947”. Citesc cu înfrigurare mărturisirile unui ţăran din judeţul Cahul, care a declarat în faţa instanţei un caz cutremurător de canibalism. Zicala zice că foamea nu ştie carte, ea e lacomă, dă peste băţ…sau: „Cel flămând n-are urechi de ascultat;  Cel flămând se visează mâncând”. Ce-o fi fost în mintea bieţilor ţărani din judeţul Cahul atunci când activiştii satului le-au curăţat podurile şi le-au luat toate rezervele în cea mai cumplită secetă a secolului XX. O fi avut şi ei un Dumnezeu în suflet şi o icoană într-un ungher, la care se rugau dimineaţa şi seara şi când  meseau.

Documentul 211 din această carte l-ar fi înfiorat şi pe autorul Crimei şi pedepsei,  pe Fiodor Dostoievski. Pe cei slabi de înger îi rog cu toată seriozitatea să nu parcurgă aceste rânduri, pentru că ar putea face un stop cardiac.

În timpul interogatoriilor  iniţiale am depus mărturii imprecise şi incorecte. Nu-mi amintesc exact pe ce dată, în luna ianuarie 1947, după serviciul la calea ferată, aveam liber şi eram acasă, unde mai erau soţia, tata şi mama. Tata, exprimându-şi nemulţumirea faţă de preşedintele sovietului sătesc, cerea de la mine alimente, pâine. Eu i-am răspuns: raţia de pâine ce mi se dă o aduc acasă şi o mâncăm împreună. Tatăl meu însă, obijduit, mi-a răspuns că raţia nu ajunge la toată familia. Când soţia mea a ieşit, tata a început să mă înduplece ca să-l tai pe feciorul Nicolae, şi carnea să o mâncăm; la început nu eram de acord; când soţia mea s+a întors în odaie, i+am povestit, în prezenţa mamei, convorbirea cu tata, şi ele au fost de acord cu această propunere. Atunci tata a luat cuţitul, iar eu, găsind un castron, l-am pus la gât copilului, pentru ca sângele să nu cadă pe pat; tata a tăiat gâtul copilului, iar pe urmă i-am despicat corpul în mai multe bucăţi, l-am fiert şi am mâncat cu toţii în familie.

Au trecut patru zile. În lipsa mamei, eu cu soţia şi tata ne-am înţeles s-o tăiem pe mama şi, când ea s-a întors în casă şi s-a aşezat pe pat, soţia a înhăţat-o de mâini şi a doborât-o, iar eu i-am tăiat mamei gâtul. Înainte de moarte, mama a văzut în mâinile mele cuţitul şi m-a rugat să nu o tai şi a ţipat puţin. Carnea mamei de asemenea am mâncat-o.

La omorârea mamei, tata nu a participat, dar când eu şi soţia am omorât-o, el se afla în casă şi se uita la noi. După moartea mamei au trecut şapte zile. Eu şi cu soţia ne-am pus în gând să-l omorâm şi pe tata. În acest scop, amândoi am ieşit în uliţă, să ne înţelegem; îndată ce am intrat în casă, l-am înşfăcat pe tata, l-am pus pe pat, iar soţia mea i s-a urcat pe picioare; tata a început să ţipe şi să mă roage să nu-l tai. Eu, rămânând surd la rugăminţile lui, i-am tăia gâtul, în acelaşi mod; după ce am folosit o parte din carne, restul l-am ascuns în zăpadă, unde a şi fost găsit”…

Ce-i asta, Doamne? Îmi vine greu să fac nişte concluzii. Oricum ele nu mi-ar uşura povara de pe suflet. Dar una nu o pot pricepe. Am văzut deunăzi tineri şi tinere, moldoveni de ai noştri, educaţi parcă în plină democraţie, ieşiţi în cea mai sfântă Piaţă a Marii Adunări Naţionale şi în cârdăşie cu Garda Tânără a Ligii Tineretului Rus, au întins în faţa Arcului de Triumf o panglică enormă, Panglica Sfântului Gheorghe, simbol al ţarismului, simbol al celor care acum 200 de ani ne-au cotropit, ne-au rusificat, ne-au crucificat şi ne-au înfometat. Ca în cel mai înfloritor picior de rai să ajungem la canibalism, la foamete organizată  cu sute de mii de morţi.

Cum de ne mai ţine pământul?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*