Ereziile Partidului Social Defector

Dacă PNL şi-a luat partea de „putere” din actualul arc guvernamental, prin umflarea gogoșeriei electorale cu membri PDL, pe care înainte de-ai privi ca dezertori, trebuie să-i analizăm ca „foşti”, cu ghilimelele de rigoare, nici PSD nu era să stea degeaba.

În fapt, în faţa invaziei de personaje ale puterii în structurile PNL, social-democraţii aveau două opţiuni. Fie dezavuau aservirea structurii liberale şi sfărâmau pocitania politică servită drept construcţie de opoziţie, fie se îngrăşau, la rândul lor, cu părţi din fleica puterii. Şi nu ar fi fost deloc surprinzător şi revoltător dacă dădeau cu gheara dosului doctrinar peste marginile în desfacere ale pelagrei portocalii. Şi nici dacă acceptau o infuzie masivă de sânge politic din cadavrul traseismului politic al UNPR, pe care să-l absoarbă ca forţă motrice în lipsă de iniţiativă, fie şi doar la nivelul teritoriului, nu ar fi fost un şoc prea mare. Eşichierul a trecut deja prin prea multe faze de traseism, desfrâu, linşaj, perversitate ori prostituţie politică pentru ca astfel de opțiuni să mai creze o mirare cetăţenască. Cu atât mai puţin o revoltă!

Şi totuşi, PSD, dincolo de USL, a reuşit să treacă de linia mărginaşă slujului, săvârşind prin brusca aplecare spre o alianţă locală cu UDMR, la Hunedoara, o trădare înzecit mai mare decât toate gesturile de mucava ale liberalilor în procesul lor de absorţie supraponderală de PDL-işti defectori. Iar alianţa cu UDMR se constituie într-un gest şocant şi prin faptul că, în acest moment, oricare ar fi fost logica unei construcţii de acest fel, nici conjuncura, nici motivaţiile electorale nu justificau o înscăunare benevolă în secuimea politică expansionistă.

Pe eşichier s-au conturat suficiente formaţiuni care, prin coagulare ori nu, pot suplini definitiv rolul pe care l-a jucat UDMR în toţi aceşti ani în realizarea alianţelor şi coaliţiilor postelectorale.

De fapt, suntem într-un moment în care, pentru întâia oară, nici unul dintre partidele cu şanse de acces în arcul de guvernare nu ar mai avea nevoie de compromisuri cu UDMR pentru a închide cercul puterii. Şi, în consecinţă, nu ar mai fi nevoie de astfel de acte de linguşeală şi supuşenie conjuncturală.

PSD preferă se pare tocmai o asemenea cale, cu mult mai facilă decât asumarea unui rol pe care îl evită de mulţi ani. A ales drumul cel mai simplu, bătătorit şi verificat în două decenii de înţelegeri meşchine şi parşive.

În loc să-şi structureze politica electorală şi post-electorală într-o viziune în care România să se debaraseze definitiv de UDMR, a preferat să facă singurul lucru pe care îl ştie. Mârşava îndobitocire la jugul umilinţei. Şi-a purces la o astfel de alianţă în condiţiile în care era conştientă că menţinerea UDMR în sfera de completare nu va mai putea fi recompensată doar cu gesturi de mici dimensiuni. Cu nume de străzi, statui, plăcuţe bilingve ori facultăţi. Deja UDMR joacă la un coş al pretenţiilor ce vizează impunerea maghiarei ca limbă oficială. Or, asta va trebui să-i asigure PSD dacă va apela la sprijinul uniunii.

E drept, PSD a dat mâna cu maghiarimea politică departe de careul fierbinte al Har-Cov-ului. Dar nu suficient de departe de durerile ţării. Şi chiar dacă a bătut palma la Hunedoara, unde a decis să nu se mai susţină candidatul liberal, ci pionul UDMR, răul este cât se poate de mare. Practic, dacă UDMR va avea un primar acolo, PSD, și nu PNL, va fi principalul vinovat al creării condiţiilor expasioniste pe care le vizează maghiarimea politică în acţiunea de impunere a maghiarei ca limbă oficială. Pentru că UDMR nu mai marşează în acest moment pe criteriul densităţii pentru a-şi impune pretenţiile. Din această perspectivă a obţinut tot ceea ce şi-a dorit. Acum, politica densităţii (acea concentrare zonală, inclusiv prin alungarea românilor) a fost înlocuită cu una de expansiune, de răspândire a candidaţilor etniei în oraşe care, într-un final, să constituie nodurile unei ţesături de aşa-zisă reprezentare maghiară naţională.

Atunci, va fi împusă recunoaşterea maghiarei ca a doua limbă oficială în România.

P.S.:

Nu putem judeca gestul PSD ca fiind o eroare politică. Un aşa-zis „accident” de provincie. Şi nimic nu scuză decizia formaţiunii. Nici măcar disperarea. Pentru că nu PSD este în situaţia de a fi disperat ca viitor politic. Şi i-ar fi fost de iertat orice formulă de alianţă locală. Chiar şi una cu PDL, chiar dacă s-a jurat că nu va coborî la un asemenea nivel. Dar nu o alianţă cu maghiarimea politică de care, pentru prima dată în 20 de ani, clasa politică ar putea să scape. Măcar pentru patru ani în care să fie „aerată” de tupeul, ameninţările şi şantajele antiromâneşti ale UDMR. Din păcate, PSD pare a fi intrat, mai ales după ce a obţinut, ca parte a USL, majoritatea parlamentară, într-o sferă a panicii de asumare. Ce va fi obţinut după ce s-a vândut într-un asemnea hal, vom vedea…

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*