Arhiva zilnică: 23 aprilie 2012

Liviu Cojocărescu, preotul-poet, cu profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice

Un poet riguros, apărut dintr-un colţ de rai românesc, Liviu Cojocărescu, purtător de cuvînt al ascultării şi iubirii divine, dă glas autentic frămîntărilor poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, şi expresiei spontane, capabile să asigure o legătură trainică între creaţia literară şi experienţele modelatoare ale conştiinţei, convins fiind că orice creaţie autentică este cu precădere autobiografie, este mărturisire intimă. Pentru că Biserica, dar şi creaţia artistică se ocupă cu sufletul, cu viaţa, nu trebuie lăsat nesemnalat niciun poet care psalmodiază inspirat, aşa cum face preotul-poet Liviu Cojocărescu. Prin slujire şi creaţie literar-religioasă se prinde cu psalmii-poetici de sufletul cititorilor. Dante îşi încheia „Paradisul”, ultimul volum din „Divina comedie”, cu un vers devenit celebru: „Iubirea care mişcă sori şi stele”. Într-un astfel de registru respiră şi creşte colecţia de poezii semnate de preotul-poet Liviu Cojocrescu. Ideea iubirii cerului şi a pămîntului reprezintă germenul inspiraţiei, starea de creaţie, drumul versurilor şi ecuatorul în jurul căreia se manifestă cantabil, sfînt, uman şi artistic. Poetul din el îşi lasă viaţa în grija Domnului, asumîndu-şi în plus destinul de psalmist liric, pentru că Duhul a revărsat asupra sa darul de a surprinde mireasma iubirii universale. Darul cel mare este însuşi, Mîntuitorul, pe care-l primeşte în casă, în suflet, îl slăveşte în vers: „El marea noastră scumpă alinare,/ Stindardul tuturor celor născuţi din nou,/ Ne dă speranţă tuturor de vindecare/ Şi ne cutremură cu un real ecou”.

Ca beneficiar al acestor daruri simte obligaţia creştină să le sporească prin poezie, privilegiat, întrucît foloseşte materialul Creaţiei Divine, al apostolilor şi părinţilor- Cuvîntul – cu virtuţile sale creştine. Slujitor al Domnului, Liviu Cojocărescu, devenit „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului” (2 Timotei 2, 21), „rânduit de a sluji lui Hristos şi de a fi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1Corinteni 4,1), cu chemare şi cinste dumnezeiască lucrează „cu timp şi fără timp” şi slujeşte „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (2 Timotei 4, 2) la mîntuirea sa şi a păstoriţilor săi, dar, în acelaşi timp, încearcă şi reuşeşte prin cuvînt, faptă, cîntare şi creaţie literară şi prin forţa speranţei să creeze o lume mai bună, în care oamenii să se poată împlini cu adevărat prin sentimentul unităţii şi dragostei în Hristos. Preotul Liviu Cojocărescu pune în circuitul literar al prezentului o colecţie de poeme, peste timp, poate, o componentă a poeticii postmoderne, un extract, o chintesenţă de idei, unde se găsesc cifrate metaforic profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice, sudate prin limbaj, printr-o tehnicizare cult-superioară a gîndirii şi trăirii sale: „E greu să vezi cum un carâmb străin,/ Calcă pe gâtul unei ţări de lapte/ şi cum al nostru frupt e dus hain,/ Spre alte zări ce ne furară-n noapte”. Crono-topia poemelor implică, ca nişte paragrafe biblice, îndemnuri vechi, regăsiri de sine şi mecanisme în oglindă ale eului, în raport cu care poemele au fost scoase parcă din adîncuri uitate: „Şi dacă totuşi om mai fi cumva,/ Măcar fărâmă din ce-am fost odată,/ Ridică-te tu, neam, Măria Ta/ Şi dă speranţă pentru această gloată”.

Autorul a scris aceste versuri cu un gen de nerăbdare a înţelepciunii, a tristeţii şi revoltei, cu siguranţa că şi scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat în omenire: „Cum să împaci ale lumii minţi bolnave/ Ce-ascund tot adevărau relevat?/ Ce vor să ne transforme în epave/ Şi să ne mâne ca pe vite la tăiat…”. Nevoia de a organiza realul după principii creştine, nevoia de a da o anume însemnătate propriilor trăiri, de a le face mai vii la nivelul percepţiei, îl trimite pe poet să se privească în ochi cu propriul timp, cu propriile principii, dar şi cu cele ale lumii de afară: „Acei magnifici care vor doar bine,/ Nu pentru mulţi, ci pentru a lor caste,/ Ne iau copii şi-i îngroapă-n mine,/ Iar pe cei buni, ni-i zdrenţuiesc prin oaste”.

Dovedind maturitate poetică, filosofiile sale se împletesc cu lirismul pur, conturînd un stil poetic aparte, o senzaţie că te afli în faţa unor diamante în plin proces de şlefuire, fără să altereze realitatea lor, ci transpunînd-o într-o lume magică. Versuri de consistenţă translucidă, capacitate de versificare, menită să fluidizeze cîntecul poemelor, îmbrăcate, aparent, în valenţă telurică, dar aparţinînd unui lirism ce prooroceşte morala, iubirea, veşnicia: „De vrem cu-adevărat să îndreptăm/ Din gard a lumii strâmbă oişte,/ Cu-a noastră conştiinţă să lucrăm/ Şi astfel să scăpăm de pacoste”.

Liviu Cojocărescu nu-şi vinde sufletul creator disputelor postmoderne, ideilor întortocheate. Îşi păstrează esenţa sensibilităţii, punînd trăirea în chip curat mai presus de agitaţia vremurilor, lucrînd la un segment necesar prezentului şi anume, dragostea pentru oameni, prin slujirea lui Dumnezeu, dar şi prin intermediul artei poetice: „O ultimă speranţă-i rugăciunea/ Şi-un ultim scop şi-un mare şi sfânt ţel,/ Să ne-alungăm din suflete mâhnirea/ Şi să sperăm că ne-întâlnim cu El”. Pietatea, evlavia, cu care preotul-poet Liviu Cojocărescu cîntă şi slujeşte în Biserica Domnului, dar şi creaţia de inspiraţie şi revoltă sînt demne de consemnat: „Croieşte-ţi, aşadar, frumos răstimpul/ Şi toate ale tale fă-le rai,/ Că-n aste vremi când crezi că-ţi vine timpul,/ Demult eşti petrecut cu mult alai”.

Vers cantabil, frumos curgător, tors cu originalitate, profunzime, simplitate, lirism curat, toate ţîşnesc fecund şi inspirat spre reflecţia cititorului. Poezii ce ţin de dorinţa de a îmbogăţi dragostea de aproapele său, omul şi, mai presus, dragostea de Dumnezeu. Poemele se arată ca o întregire a căii către universalitate pe care şi-a ales-o, păstrînd în manieră personală legătura cu Divinul, prin frumoase combinaţii de rimă şi muzicalitate: „Aştept mă cutremur şi sper cu răbdare/ Că vine-o lumină/ Un înger cumva/ Să strângă urzeală sumbră şi mare,/ Să ne-ncălzească cu aura Sa!”. Putem declara salvatoare valoarea educativă a poemelor şi gestul poetic de mare nobleţe spirituală în această epocă în care oamenii trăiesc sub semnul unor prefaceri rapide, violente, degradante. Preotul-poet Liviu Cojocărescu propune cititorului timpul meditaţiei creştine, timpul deşteptării asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi şi imagini inedite, atitudini, înclinări şi accente de minima moralia, acest set de valori pe care s-a ridicat din întuneric umanitatea.

Acesta ar fi crezul preotului-poet Liviu Cojocărescu. El are inimă nouă şi vorbire nouă în versuri de o muzicalitate aparte, ca măsură ce esenţializează un mod de a gîndi şi de a simţi înalt, cu vocaţie transcendentă. O poezie cu izvoare în religie, în cultura populară, care continuă tradiţia sufletească a patriotismului şi credinţei hristice româneşti: „De vrem cumva vreun drept aici sub soare,/ De mai avem idee de trăit,/ Sculaţi români la lupta salvatoare,/ Că ni se răscolesc străbunii în mormânt”. O poezie pentru regăsirea echilibrului între planurile care înseamnă simplitate şi profunzime, tradiţie şi înnoire, idee şi metaforă.

Aşadar, o poezie pe nişte piloni stabili, ancoraţi puternic şi înalţi cît Universul, o poezie pe care ai vrea să o citeşti încă şi încă o dată. Şi cum să nu vrea cititorul să mediteze la principii de viaţă, în timp ce savurează un vers cantabil şi valoros ca un psalm de taină? Liviu Cojocărescu ne asigură prin poezie că legătura între valori şi creaţie este eternă, iar Divinitatea, actul de creaţie artistică şi moralitatea trebuie să aibă rădăcini comune. Pentru acestea toate, pentru altele nespuse, afirm fără sfială, că poetul Liviu Cojocărescu, veşnic în aflarea binelui şi frumosului, incitat în egală măsură de sinteze, pare să fi învăţat pe de rost crezul artistic şi menirea creaţiei.


Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur

Biserica de la Calvaria este o fostă mânăstire benedictină fondată de Ladislau I, rege maghiar acum circa 1.000 de ani. De la ce a plecat cercetarea mea legată de acest ansamblu arhitectonic religios? Sunt dovezi ale existenței sale la anul 1100. Eu „am descoperit” la început această „Bază de coloane geminate” create undeva la anul 1200 și simbolurile sale. Realizată din calcar, la limita secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, baza de coloane geminate a fost descoperită cu prilejul cercetării arheologice a rotondei aflate la nord de biserica abaţiei benedictine din Cluj-Mănăştur. Piesa este alcătuită din două baze de colonete cu gheare şi cu profiluri turtite. Între cele două baze este sculptat un cap de bărbat cu părul sugerat printr-o buclă pe frunte, cu mustăţi şi barbă striate, încadrat de monştri hibrizi. Cel din dreapta, mai bine păstrat, reprezintă un cap de bărbat cu barbă şi mustaţă, un nas turtit şi urechi ce s-ar potrivi mai degrabă unei feline. Gâturile celor doi monştri se prelungesc în formă de şerpi fără solzi şi se încrucişează cu figura centrală, terminându-se în cozi de sirenă. Pentru tipul iconografic reprezentat pe piesa de la Cluj-Mănăştur se cunosc doar analogii îndepărtate, databile în secolul al XII-lea. Ipoteza mea care face referire la „lumea amestecată” dintre pragurile timpului este cumva susținută de aceste reprezentări, care fac trimitere la un timp al schimbărilor, când din speciile existente se vor naște alte specii. Unele vor supraviețui, iar altele vor dispărea din nou. De aceea sunt așezate aceste ființe hibride la baza coloanelor care „țin cerul” (acoperișul). De aceea celălalt tărâm are legătură cu ființele fantastice. De aceea biserica „primordială” a fost rotundă, ca un inel care se închide, ca un circuit închis, nu ca o potcoavă care este deschisă și reprezintă norocul.

Se numește Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur (jud. Cluj), pentru că se află pe Dealul Calvaria (cunoscut ca și Golgota), are hramul „Sf. Maria” și este situată pe str. Primăverii nr. 60. Aparținând de Biserica Romano – Catolică, Arhidieceza de Alba Iulia, este cel mai vechi monument istoric și de arhitectură (cod LMI CJ-II-m-A-07396) păstrat în fostul sat Cluj-Mănăștur, din apropierea Clujului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea (anul 1095) a funcționat aici, în interiorul fortificației regale-comitatense, abația benedictină Monasterium Beatae Mariae de Clus, înconjurată cu un zid de apărare. Stilul arhitectural inițial a fost cel romani, în timp fiind reconstituită în stil gotic. Au fost demolări parțiale în anii 1241, 1598 și 1658. Din vechile construcții se mai păstrează doar corul bisericii, prevăzut cu o navă mai simplă, construită în secolul al XIX-lea pe vechile fundații. Biserica este înconjurată de un val înalt de pământ, urmă a fortificațiilor elipsoidale din evul mediu, când întregul areal dispunea de șanțuri de apărare spre sud, est și vest, spre nord existând o pantă naturală abruptă. Tradiția medievală, consemnată în anul 1341, datează fondarea mănăstirii în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în timpul domniei regelui Ladislau I al Ungariei. Primul document care amintește mănăstirea din Cluj-Mănăștur este bula papală dată la 21 iunie 1222 de papa Honoriu al III-lea. Cert este că în anul 1202, după abandonarea fortificației de către regalitate, mănăstirea a devenit exemptă, adică scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Exempțiunea dădea dreptul abatelui de a strânge dijmele pentru sine, de a numi preoții de pe domeniile mănăstirii și de a purta însemne episcopale. Între satele cele mai însemnate ale mănăstirii se număra Apahida (Podul Abatelui), unde s-au descoperit1 cunoscutele tezaure numite ale gepizilor de secol IV – V (triburi germanice), nedovedite a fi cucerit această zonă. Din cauza privilegiilor pe care și le-a asumat mănăstirea a intrat în conflict armat cu Episcopia Transilvaniei, mai întâi în timpul episcopului Adrian (1189-1203), care a pricinuit mari pagube mănăstirii, apoi cu episcopul Wilhelm (1204-1221), care într-una din incursiunile sale a reușit să ardă privilegiile papale doveditoare ale exempțiunii, iar pe cele regale a reușit să le arunce în Someș.

În anul 1225, la insistența regelui Andrei al II-lea, papa Honorius al III-lea a reînnoit privilegiile mănăstirii și a acordat abatelui dreptul de a purta însemne episcopale (inel și mitră). De-a lungul timpului a suferit șase atacuri armate și a fost refăcută de 5 ori. Marea invazie tătară din 1241 a provocat mănăstirii distrugeri atât de mari, încât a adus-o în pragul desființării. În anul 1263 mănăstirea a fost reconstruită de către regele Béla al IV-lea. Săpături arheologice efectuate la nord de corul gotic al actualei biserici au scos la iveală ruinele unei rotonde romanice din secolul al XIII-lea. Rotonda avea diametrul de 8,60 metri, construită la exterior cu un soclu profilat. În interior avea șase absidiole bine conturate. Lucrări de restaurare au avut loc și în anul 1342. În 1362, în urma unui conflict cu meșteșugarii din Feneșul Săsesc, aceștia au incendiat casa și palatul abatelui. Mănăstirea a funcționat ca loc de autentificare a documentelor până în 1556, fiind cel mai important notariat din Transilvania, în afară de capitulul de la Alba Iulia. Primele date referitoare la conventul de la Cluj-Mănăștur ca loc de autentificare datează din anul 1288. În 1437, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, oștile lui Budai Nagy Antal („Anton cel Mare din Buda”) au atacat mănăstirea și au prădat casa abatelui, făcând victime și printre călugări. Ulterior tot aici s-a întrunit conventul care a stabilit înțelegerile dintre reprezentanții țăranilor răsculați și nobilime, și tot aici a fost ucis Anton, căpetenia țăranilor răsculați. În 1465 abația s-a înconjurat cu o fortificație de apărare, care a fost distrusă aproape imediat de Matia Corvin ca urmare a împotrivirii cetățenilor Clujului.

După 1556, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, aceasta a devenit subordonată trezoreriei. În 1581 Ștefan Báthory a dăruit mănăstirea Ordinului Iezuit, împreună cu șase sate dintre fostele posesiuni ale abației benedictine de Mănăștur, inclusiv Feneșul Săsesc, fostă posesiune a episcopului catolic de Alba Iulia. După Dieta de la Mediaș iezuiții au fost forțați să părăsească temporar țara (între 1588-1594), reîntorcându-se în 1595. Parțial distrusă de un trăsnet în 1598, clădirea a intrat o perioadă îndelungă în renovare, după care a fost restituită călugărilor iezuiți. Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658-1661 mănăstirea a fost din nou distrusă, devenind nelocuibilă. În secolul al XVIII-lea clădirea a fost folosită drept depozit de armament, accentuându-se distrugerea sa. Episcopul Alexandru Rudnay a dispus apoi demolarea atât a bisericii, cât și a clădirilor din jur. A supraviețuit acelor momente doar altarul, care a fost transformat într-o capelă, împreună cu statuia Fecioarei Maria cu Isus în brațe. În secolul al XVIII-lea a activat în această capelă Thaddäus Manner, iezuit din Wiener Neustadt, care – potrivit pietrei funerare aflate în interiorul bisericii – a activat aici, unde a învățat limba română („IN K.[olozs]MONOSTOR VALACHORUM QUORUM LINGVAM IMPROBO LABORE CONDIDICIT”). În 1896 Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei a reconstruit nava bisericii și a refăcut bolțile și pereții corului, așa cum le vedem și noi astăzi. Biserica a fost oferită franciscanilor în 1922, care au refuzat-o, după care a fost dată în chirie Bisericii Greco-Catolice pentru o sumă simbolică, Biserica Romano-Catolică păstrându-și drepturile de proprietar.

În 1948, după instaurarea regimului comunist și interzicerea Bisericii Greco-Catolice, biserica a fost dată de către autoritățile comuniste Bisericii Ortodoxe Române, care a folosit-o până în 1990. O perioadă mai specială a existat între 1991 și 1994, când biserica a fost folosită în comun de către Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. În anul 1994 edificiul a revenit în folosința Bisericii Romano-Catolice, ulterior el fiind renovat. Parohia romano-catolică a cumpărat o orgă construită în 1792 de Samuel Mätz din Biertan, orgă care a fost adusă de la Biserica Evanghelică din Daia Săsească în urma stingerii comunității săsești din Daia. Accesul se face prin colțul sud-estic al dealului Calvaria printre cele două valuri de pământ ridicate pentru apărare. La intrare, pe cele două valuri, se află „Capela Calvaria” ridicată în 1831, respectiv clopotnița proiectată de Károly Kós în 1922. Sus pe latura exterioară de sud-est, deci pe una din fețele apsidei poligonale a corului, se află încastrat un basorelief reprezentând un leu. Acesta a fost plasat acolo în timpul reconstrucției bisericii în sec. XIX. Istoricul Ovidiu Pecican consideră că este probabil ca leul să fi făcut parte dintr-un mormânt al unui dinast maghiar înmormântat în biserica medievală – un rege, o rudă regală, sau un voievod, vice-voievod sau magnat ardelean, nu însă un membru al nobilimii transilvane, pentru care nu se consemnează gisanți. Pecican a identificat un leu similar în gisantul unui membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie și vede în basorelieful de la Mănăștur lucrarea unui călugăr-sculptor care cunoștea bine modelul francez. Pe lângă statutul regal al leului, acesta mai reprezenta forța vieții. De aceea apăreau doi lei pe mormintele romane, pentru că Forța Vieții și a Morții sunt egale. De data aceast fiind vorba de un singur leu, așezat la partea superioară a ferestrelor, putem vorbi de viață, de triumful vieții. Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur – pe care putem să o numim „cea mai veche clădire din România” – a adăpostit în istoria sa milenară patru culte religioase. Dacă mai adăugăm și istoria rotondei romane aflate la baza ei, putem ridica numărul cultelor…


Mânăstirile şi robia…

Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut la un post de televiziune, cineva a întrebat daca învăţătura creştină acceptă robia şi dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe secole. Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai, mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.

În primul rând, precizăm că învăţătura creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.

Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara Românească) sau răzeşii (în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte localităţi, căutând condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate

În satul Bârda (Mehedinți) se poate observa şi azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie venea de la un strămoş unic (Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo.

Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alţii decât ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil, ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi, care însoţeau moşia.

Au existat proprietari care au dat libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!” Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sub influenţa ideilor revoluţionare de la 1848. Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi trec la treabă.

Altă Mărie cu aceeaşi pălărie!


Și, iaca, „podul” constituțional al CCR s-a sfărâmat…

Iar dimpreună cu el se va fi prăbușit și castelul de cărți al acestei false democrații postdecembriste: iluzia că voința poporului a contat vreodată… Or, dacă nu ar fi ipocriți și ar ține cât de cât la țara ale cărei destine o vor în mâinile lor, toți candidații admiși de CCR (!) pentru alegerile prezidențiale (azi „admiși”, dar poate la scrutinul următor direct aleși), ar semna un act comun de asumare a neparticipării la alegeri și de boicotare chiar de către ei, candidații, a scrutinului prezidențial. Ar fi singurul mod în care, prin ei, țara ar mai putea arăta că se opune abuzului făcut de CCR. Pentru că legea nu poate fi schimbată în timpul jocului, iar atribuțiile Curții nu mai pot fi rescrise și limitate acolo unde au săvârșit abuzul după o decizie deja luată. După implicarea în alegerea aproape directă a președintelui României. Pentru că asta au făcut perciunații CCR prin invalidarea candidaturii unuia dintre participanții la alegeri. Au făcut un pas spre transformarea țării într-o republică, nici măcar strict de adunare constituant-parlamentară, prin alegerea președintelui de către forul legislativ, ci spre una instituțională. Unicorn-instituționalizată! Aceea în care o instituție decide, azi, cine poate candida, iar peste patru ani, poate, cine poate fi ales dintre cei acceptați de către sistem…

Suntem în fața unui abuz uriaș. Unul în care unui candidat îi este interzis un drept constituțional, acela de a fi ales, strict pentru opinii și idei… Nu pentru fapte săvârșite și, mai ales, condamnate de către o instanță. Iar așa cum, astăzi, CCR îi interzice unui candidat să candideze, la fel, curtea poate interzice oricui (nu doar acelui candidat), dreptul de a alege!… Fără a exista o condamnare în Justiție. O condamnare definitivă.

Și nu, nu este un blocaj constituțional accidental… Unul în care CCR a ajuns să ia o decizie capitală tocmai pentru că este o instituție căreia, constituțional, nu îi pot fi atacate deciziile. Nici direct, nici prin forme juridice de recurs. Nu, în țară, ci doar la nivelul instituțiilor internaționale de drept, dar ale căror posibile condamnări ale României pentru abuzul CCR nu vor avea efect imediat. Nici măcar unul „ulterior”. Ci unul în timp, moral, poate la ani după finalizarea mandatului celui ales prin discriminarea pozitivă făcută de CCR. Pentru că, în esență, oricare dintre candidații nescoși din competiție de către CCR va rămâne, ca eventual președinte „ales”, cu o tinichea de gât: ales grație selecției inițiale făcute de către CCR, prin discriminarea pozitivă de a nu fi fost scos din joc. Or, prin unirea actualilor candidați admiși de către CCR pentru dreptul constituțional (!) de a candida și asumarea unui act de neparticipare, de boicotare (ca drept democratic) a alegerilor (practic, pentru oricare dintre ei, a propriilor alegeri) este singurul mod în care decizia abuzivă a CCR la adresa unuia dintre candidați poate fi pusă temporar între paranteze. Răstimp în care forul legislativ ar trebui să așeze în litera legii limitele de acțiune ale CCR.

Dar nu vom ajunge acolo. Pentru că scopul a fost tocmai scoaterea definitivă a țării din siajul ultim constituțional. De drept constituțional democratic. Iar „executarea” unui candidat pentru ideile, afinitățile și chiar modul lui de gândire pregătește, de fapt, ziua de mâine, și nu de după acest mandat ce stă să înceapă, ci acel mâine imediat, în care alegerea electoratului să nu mai conteze. Sau să conteze între limitele „constituționale” puse de acești abuzatori ai statului de drept.

Dacă scopul nu era tocmai să faulteze Constituția prin principalul ei veghetor, atunci sistemul ar fi urmat niște pași legali, și poate atunci și legitimi, prin „executarea” ca la carte a „proscrisului”. Prin fabricarea unui dosar penal pentru afirmațiile considerate neconstituționale și nu prin motivarea vehiculării de către acesta a unor discursuri arbitrare ca interpretare, lipsite de conținut imputabil juridic, prin acele fundamentări ale CCR -ului de forma „se pare că” ori „este de notorietate că”, sau invocarea unor declarații media ori participarea candidatului la anumite evenimente publice


Marxism, Neo-Proudhonism, Suveranism și Progresism…

După 1848, pe fondul libertății ideologizate (încă nu era vorba despre liberalism) din ce în ce mai mari ce iradia din Occident, elita noastră s-a dedat la plăcerile unei modernități comode, în care virtuțile puteau fi cultivate sau nu, dar în care acapararea aparatului de stat aducea cu precizie de ceasornic redevențe mult visate. Degeaba, din când în când, atât în tabăra conservatoare, cât și la „roșii”, se ridicau voci care tunau împotriva politicianismului, elita conducătoare cădea degrabă în epicureanism și lucrurile se dregeau în funcție de conjunctura istorică: ba făceam alianță cu Puterile Centrale, ba o coteam spre Antanta. Dar înainte, nu ne-am aliat cu o Rusie „revoluționară” (cum acuza Ghica) împotriva unei Turcii care oricum ne-ar fi acordat ceea ce am luat prin luptă, adică independența? O Rusie de care ne-am dezis apoi imediat, deși știam că va lua Basarabia? O Rusie care ne promisese bani și Cadrilaterul la 1878, dar împotriva căreia am protestat, așa că ne-a luat cadoul mai mare și ne-am ales cu Dobrogea de azi?

Sistemul nostru constituțional stă pe o uzurpare. Convenția de la Paris prevedea ca Gospodarul sau Prințul să guverneze prin intermediul miniștrilor numiți de el. La 1866, deși aveam un principe capabil, l-am lăsat fără putere, căci s-a inventat cabinetul, adică un sistem în care prințul numea doar șeful miniștrilor, dar în rest nu mai avea putere. Un astfel de sistem va face pagube până la Traian Băsescu și Iohannis, care nu pot guverna, pentru că avem partidele.

Ei bine, ce sunt partidele? Sunt doar instrumente de acaparare a puterii și privilegiilor în stat. Eminescu. G. E. Lahovary, Carp și alți idealiști sunt înghițiți de masa celor care, în administrație, fac jocurile subterane ale partidelor, unde nicio idee și niciun ideal nu mișcă pe nimeni (pentru epoca veche inclusiv junimismul a fost un joc epicurean, zice Lahovary…). În epoca ceaușistă scenariul s-a repetat, deși lucrurile, fiind calchiate după model estic, au putut fi ținute sub control din punct de vedere moral mai bine. Cu toate acestea, elita a vrut din nou redevențe, așa că s-a închinat deplin după 1989 unui Occident care a crezut că ne-a cucerit. Nu ne-a cucerit, în fapt, noi am cedat, așa cum am cedat mereu ideii că un stat se poate descurca numai din conjunctură. Cu mici excepții (sloganul liberalilor „prin noi înșine” sau „independența” ceaușistă), la noi politica a fost doar un teren de joacă al pasiunilor minore, al plăcerilor aproape carnale.

Azi, o așa-zisă încercare de revenire (suveranism) se lovește de noul proudhonism al lumii occidentale, care îi va fi și ne va fi fatal. Marxismul ortodox a trimis instituția Bisericii în umbră, dar a lăsat credința. Mai mult, regimul marxist a pus ceva concret în loc: tractoare, blocuri și fabrici în loc de tradiție și cultură religios-bisericească. Noul progresism este o variantă letală de proudhonism adus la zi. Socialismul anarhist nu procedează ca marxismul, care încerca, fără succes, să ducă Biserica în neant. Noul progresism elimină prin înlocuire orice formă de autoritate prin rădăcina sa anarhistă. De altfel, Proudon el însuși se credea un fel de Dumnezeu (v. La ruine sociale: réponse à M. Proudhon. Ni matérialisme, ni jésuitisme / par Edmond de Pressensé 1852). Dacă nicio putere nu mai stă în picioare, atunci cel care proclamă anarhismul este Dumnezeu însuși, combinat, desigur, cu Descartes.

Așadar, cel care poate gândi că nicio autoritate în afara lui nu este legitimă, deci nu există, nu are decât să se proclame pe sine ca suveran și Dumnezeu. Aici se ascunde un uriaș avertisment și pentru suveraniști, căci suveranismul poate fi, la limită, și adesea este, o uzurpare. A cui, rămâne de văzut în istorie…


Cum am percepe o democrație fără principii?!…

A existat o dată un tărâm îndepărtat în care oamenii trăiau sub o formă de democrație fără principii. În acest loc, fiecare persoană avea dreptul să-și exprime opinia și să participe la luarea deciziilor, dar nu existau reguli clare sau valori comune care să îi ghideze pe locuitorii acestui tărâm. În lipsa unor principii fundamentale, diferitele grupuri din societate aveau tendința de a se confrunta și de a-și promova propriile interese fără a ține cont de consecințele asupra celorlalți. Această lipsă de armonie și solidaritate a dus la un climat constant de tensiune și conflict. De-a lungul timpului, sistemul democratic fără principii s-a deteriorat treptat. Lipsa unei viziuni comune și a respectului reciproc a creat disfuncționalități grave în cadrul guvernului. Deciziile erau adesea luate pe baza intereselor personale sau de grup, ignorând rezultatul asupra întregii comunități. În cele din urmă, oamenii au realizat că democrația fără principii ducea la haos și injustiție. Astfel, ei au început să caute modalități prin care să reintroducă valori fundamentale în sistemul lor democratic. Au instituit reguli clare pentru alegerile politice, s-au angajat în dialog constructiv pentru rezolvarea diferendelor și au promovat respectul reciproc ca fundament al deciziilor politice.

Prin eforturile și angajamentul față de restabilirea unei viziuni comune și a valorilor fundamentale, locuitorii acestui tărâm au reușit să transforme democrația lor într-un sistem mai funcțional și echitabil. Au învățat că pentru ca democrația să prospere, este nevoie de principii solide care să ghideze deciziile politice și să asigure respectul pentru toți membrii societății. Astfel, ei au reușit să creeze un sistem democratic care promova bunăstarea comună și asigura drepturile fiecărui individ.

În final, această poveste demonstrează importanța principiilor într-o societate democratică. Indiferent de forma pe care o ia democrația, valori precum respectul reciproc, justiția și responsabilitatea sunt esențiale pentru menținerea ordinii sociale corespunzătoare.

O poveste, o simplă poveste, dar ceea ce s-a întâmplat la Curtea Constituțională a României a fost dincolo de orice democrație. A existat un judecător care s-a opus, dar mi-e tare teamă că și el v-a fi exclus pentru cine știe ce delict de „opinie”. Desigur pentru a înțelege, să luăm lumină de la o mare doamnă de peste ocean care a mers la CNN pentru a anunța că își pierd controlul și că companiile de social media ar trebui să-și sporească cenzura asupra dezinformării conservatorilor. Spune: „Ne pierdem controlul total”. Cred că acesta a fost și motivul pentru care doamna Șoșoacă a fost eliminată din cursa prezidențială. Dânsa spunea, una alta, despre mai marii lumii, iar noi trebuie să-i iubim și prețuim. Am înțeles că și Victor Ponta are o scrisoare de la o doamnă din elita americană prin care era somat să părăsească guvernul. Vorba aceea, amestecul în treburile interne nu mai reprezintă un delict. A devenit delict atunci când vorbim împotriva elitei mondiale. Norocul meu este că am văzut o postare de la Ambasada SUA: ”Cel mai puternic antidot al nostru împotriva minciunilor Rusiei este adevărul” (Antony Blinken) Acum știu, sau acum am învățat ce înseamnă adevărul. Mulțumesc domnule Blinken, să știți că eu nu ascult ce spune domnul Musk, care afirma deunăzi: „Aceasta este o situație care trebuie câștigată”, a subliniat Musk, deoarece dacă democrații preiau puterea, spune el, acestea vor fi „ ultimele alegeri ”. Ca atare, el le cere susținătorilor „să voteze” și să îi facă pe toți cei pe care îi cunosc și nu îi cunosc să se înregistreze pentru a vota în noiembrie. „Aceste alegeri ar putea fi decise cu 1.000 de voturi, 500 de voturi, o marjă mică. Așa că faceți-i pe toți cei pe care îi cunoașteți să vină la vot. Elon Musk lansează un avertisment urgent pe care toată lumea trebuie să-l audă „Cealaltă parte vrea să-ți ia libertatea de exprimare. Vor să-ți ia dreptul de a purta arme. Vor să-ți ia dreptul la vot în mod eficient. „Aveți acum 14 state care nu necesită identitate de alegător. California, unde locuiam înainte, tocmai a adoptat o lege care interzice legitimația de alegător la vot. Încă nu-mi vine să cred că este real. „Așadar, cum ar trebui să aveți alegeri bune și corecte dacă nu există documente de identitate? Nu are sens. Și libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este piatra de temelie a democrației. Și dacă oamenii nu știu ce se întâmplă, dacă nu știu adevărul, cum poți face un vot informat? „Trebuie să ai libertatea de exprimare pentru a avea democrație. De aceea este primul amendament. Iar al doilea amendament este acolo pentru a ne asigura că avem primul amendament. „Cei pe care îi cunoașteți să se înregistreze pentru a vota”. Nu mai înțeleg nimic, dar eu am avut încredere în filosofi. Ei au reușit să scoată piatra adevărului din fântâna minciunii. Ce este omul, de ce omul are viață. Sau ce este viața? Generalul Străinu a dat o definiție extraordinară: „cratima dintre data nașteri și data morții”. Emmanuel Todd, probabil cel mai important intelectual în viață din Franța, spune: „După o analiză atentă, am ajuns la concluzia că declinul puterii de peste ocean va fi începutul păcii pe planeta noastră”. Acum nu mai știu cine sunt, nu știu cum vom trăi în această democrație fără principii dar plină de adevăr. Eu cred doar în cei care ne vorbesc de la tribuna oficială despre adevăr și libertate, doar domniile lor cunosc adevărul…!


Cetatea de la Sărăţel (loc Bănița; jud. Hunedoara) parte a sistemului fortificat de apărare a capitalei regatului dacic

Cetatea dacică de la Sărățel (nume acordat pentru bogăția saliferă a regiunii) este o mărturie impresionantă a istoriei și culturii din acea perioadă. Aceasta se află în localitatea Bănița, județul Hunedoara. Iată câteva detalii interesante despre această cetate. Ca origine și perioadă, cetatea datează din timpul domniei lui Burebista și a fost refăcută sub regele Decebal. A fost distrusă în anul 106, în timpul războaielor daco-romane. Ca fortificații, cetatea are construcții ridicate în scop militar, inclusiv ziduri de incintă, turnuri și platforme de luptă. Valul de apărare oferea protecție împotriva invaziilor. Au urmat săpături la cetatea dacică de la Sărăţel (1959 – 1968) în colaborare cu Institutul de Arheologie din Cluj (Nicolae Vlassa, Ioan Glodariu, Hadrian Daicoviciu). Această cetate reprezintă o parte importantă a patrimoniului cultural și istoric al României. Dacă aveți ocazia, vă recomand să o vizitați și să explorați atmosfera încărcată de istorie și mister. Masivul de sare de aici, de la Sărățel se află în satul Sărățel, zona Bobeica, la 14 km de orașul Bistrița, în zona de confluență a râurilor Bistrița, Budac și Șieu. Aici este declarată rezervație naturală de tip geologic. Masivul piroclastic de sare are forma ovală și este acoperit în mare parte de aluviunile râurilor Șieu și Budac, însă există zone erodate, care au scos la iveală sarea masivă; acestea sunt exploatate din când în când de localnici, pentru uz gospodăresc. Prezența sării este marcată și de plante specifice de sărătură, izvoare și bălți sărate. La baza masivului de sare s-au format două bazine cu apă sărată, pe care s-a amenajat o microstațiune balneară.

Cetatea dacică de la Sărățel este una dintre cele mai interesante fortărețe dacice din România. Acest sit arheologic se află în județul Hunedoara și face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Iată câteva detalii despre această cetate: Localizarea sa este în apropierea localității Sărățel din Munții Orăștiei. Sărățelul a fost un important centru militar și politic în timpul Daciei. Aici, populația se apăra împotriva invaziilor și își desfășura activități comerciale și religioase. La Cetatea dacică de la Sărățel, au fost făcute numeroase descoperiri arheologice care ne oferă o privire în trecutul străvechi al acestei regiuni. Iată câteva dintre cele mai semnificative: monede și obiecte de metal, ceramică și vase, fortificații și structuri de apărare, obiecte religioase și simboluri, inscripții și gravure. Au fost găsite monede dacice și romane, precum și diverse obiecte de metal, cum ar fi fibule și vârfuri de săgeți. Acestea ne ajută să înțelegem aspectele economice și comerciale ale cetății. Fragmentele de ceramică și vasele descoperite oferă informații despre viața cotidiană a locuitorilor. Stilurile, modelele și tehnicile de producție ne dezvăluie detalii despre obiceiurile alimentare, depozitarea alimentelor și activitățile casnice. Cetatea are ziduri masive și turnuri de apărare. Descoperirile legate de construcția și arhitectura acestor fortificații sunt esențiale pentru înțelegerea strategiilor de apărare și organizării militare din acea perioadă.

Artefactele legate de ritualuri religioase, precum statuete sau amulete, au fost găsite în apropierea sanctuarelor. Acestea ne oferă indicii despre credințele și practicile spirituale ale comunității. Pe pietre și alte materiale au fost descoperite inscripții și gravuri. Acestea pot conține nume, simboluri sau mesaje, contribuind la reconstituirea istoriei și identității cetății. Aceste descoperiri arheologice sunt ca niște file dintr-o carte veche, care ne ajută să reconstruim povestea acestui loc străvechi. Cetatea de la Sărățel rămâne o comoară istorică și culturală, iar cercetările continuă să dezvăluie noi informații despre trecutul nostru îndepărtat. Datorită valorii sale istorice și arheologice, cetatea a fost inclusă în lista UNESCO și este protejată ca parte a Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei. Este fascinant să ne gândim la viața și evenimentele care au avut loc în aceste cetăți antice. Dacă aveți ocazia, vă recomand să vizitați Sărățel și să explorați această mărturie a trecutului nostru îndepărtat! (G.V.G.)


Isidor Ieșanu – un istoric bosniac de la începutul secolului XX despre originile românești ale Bosniei!

La începutul secolului XX s-a afirmat un istoric al Balcanilor, total necunoscut și ignorat astăzi de istoriografie. Este vorba despre Isidor Ieșanu, a cărei carte apărută la începutul secolului XX (1904) – „Rutenizarea Bucovinei și cauzele deznaționalizării poporului român” a fost reeditată abia după 1990. Autorul este uitat pe nedrept astăzi, deși are o contribuție însemnată la istoria vlahilor din Bosnia și Serbia. Istoricul Isidor Ieșeanu s-a mai făcut remarcat prin două lucrări inedite: „Românii din Bosnia şi Herţegovina în trecut şi în prezent”, apărută la Sarajevo în 1904 și „Secta Patarenă în Balcani şi în Dacia Traiană”, tipărită în 1906. Este un istoric complex, școlit pe principiul determinismului și pozitivismului german, care s-a bazat pe subiecte de istorie etnică și de spiritualitate. Autorul are o atitudine comprehensivă asupra subiectelor pe care le abordează cu acribie, dar și cu o ușoară subiectivitate dată de interesul politic al Casei de Habsburg din vremea respectivă. Să luăm în considerare că, o mare parte din românii și teritoriile românești făceau parte din imperiul dualist. Isidor Ieșanu se prezenta ca localnic din Bihaci când s-a adresat asociației „Astra” în 1917. Bihaci este azi un oraș de circa 70 mii locuitori și centrul administrativ al Cantonului Una-Sana din Federația Bosniei și Herțegovinei, o entitate autonomă din statul modern Bosnia și Herțegovina. Este situat pe malurile râului Una, în nord-vestul Bosniei și Herțegovinei, în regiunea Bosanska Krajina. În Evul Mediu târziu, Bihaci era un oraș regal liber și, la un moment dat, capitala Regatului Croației (metropolis et propugnaculum totius regni Croatiae). În 1917, orașul făcea parte din imperiul dualist, iar Isidor Ieșanu era portavocea Vienei pentru românii din imperiu. Conducerea Astrei a evitat să publice cartea despre decăderea morală a poporului român propusă de Isidor Ieșenu, într-un moment delicat pentru soarta României implicate în război.

Valahii din Dalmația au o istorie multiseculară. Aceștia mai erau numiți și morlaci. Dr. Nicolae Lupu, în cartea sa „Originea Românilor! (1941 Bucureşti, pp. 28-29) spunea că «Mai mult de o treime din locuitorii Serbiei vechi sunt români şi astăzi. (…) S. Radici, în cursul unei vizite ele mele la Zagreb mi-a spus textual: „De ce nu vine Iorga aici să cerceteze mănăstirile Croaţiei şi ale Jugoslaviei şi să explice acest fenomen, că la noi, până la sfârşitul veacului al XV-lea limba liturgică, cărţile în biserici erau valahe, în limba valahă, pe când la voi erau în slavonă”. Acest fapt istoric este inedit pentru românii din Carpați, care aveau o limbă liturgică în slavonă. Referitor la imparţialitatea şi spiritul democratic a lui Radici, pe când era deputat în Parlamentul Iugoslav de la Belgrad, reprezentându-i pe croaţi, a ridicat vocea şi a arătat că şi croaţii sunt cetăţeni ai Iugoslaviei şi drepturile lor nu depind de mila guvernului Serbiei, ci depind ca populaţia să aibă nevoie de aceste drepturi; cam aşa a vorbit atunci Radici şi a fost împuşcat în plin Parlament al Serbiei. Al treilea centru locuit de aromâni în fosta Romanie de odinioară se află în Macedonia în nordul Albaniei la Kosovo, şi o altă „Romanie” cu munţii de azi, este lângă Sarajevo despre care nu avem studii. Se scrie „în diferite cărţi că ar fi la Kosovo, aproximativ 100 de sate «românovlahe», despre care nu s-a scris nimic, e ca şi când naţiunea noastră ar fi o naţiune adormită care abia începe să se maturizeze.” Dr. Nicolae Lupu susșinea că „al patrulea grup uitat, ar fi românii din Bosnia şi Herţegovina, despre care a scris o carte publicată la Arad în 1906, Isidor Ieşanu, care vorbea că provincia de azi în vremea lui Matei Corvin avea un statut de principat valah sau românesc, iar rege al acestui principat a fost numitul român din Transilvania, Sf. Nicola Olahu. Isidor Ieşanu, în cartea sa cam pe la 1899, menţiona un recensământ făcut în Bosnia şi Herţegovina, care recunoştea existenţa a 289 000 de români.” (Vezi N. A. Constantinescu – «Chestiunea Timoceană», Litera Internaţional 2000, Bucureşti 1941, Limitele Teritoriului Etnic). Dr. Nicolae Lupu realzia o situație istoriografică neclară despre românii din Alpii dinarici, total ignorați de istoricii din România mica.

Isidor Ieșanu, care se auto-prezenta ca „funcţionar la direcţiunea finanțelor din Bihaci, Bosnia”, scria în limba română „Asociaţiunii” din Sibiu în 19 octombrie 1917. Se știe că ASTRA era recunoscută de români ca forumul cultural românesc cel mai important din imperiul dualist. După intervenţia României în război şi grava înfrângere a armatei române în toamna lui 1916, atunci când victoria puterilor centrale părea sigură pentru unii, Isidor Ieşanu se oferă entuziast să publice manuscrisul său „Prăbuşirea României şi cauzele ei.” Autorul specifica în 19 octombrie 1917 că lucrarea sa, pe care o considera foarte actuală momentului istoric şi avea două părti, se întinde pe „vreo 210 coli scrise pe toate patru pagine”, iar analiza se face „din punct de vedere etic-moral-ştiintific”. Dar răspunsul nu a fost cel așteptat, oarecum firesc pentru vremurile tulburi de atunci. Deși nu s-a păstrat copia scrisorii de răspuns, dintr-un alt document rezultă că „tratând deoparte chestiuni politice, în altă parte în lipsă de mijloace materiale, Asociața nu poate lua în editura sa numita lucrare”. În 4 decembrie 1917, Ieşanu revenea cu o amplă motivaţie, ca argument, la propunerea avansată, iar pentru a-şi ilustra ideile alătură planul detaliat al lucrării. Propria lucrare o apreciază ca „un studiu profund filosofie şi istoric”, tratând „din punct de vedere eminente ştiinţific” şi surprinzând „viața internă morală a României şi populaţiunea ei”. Ca atare, autorul deduce cauzele „decadenţei şi a prăbuşirii României”, iar concluzia sa este fără echivoc: „locul României în acest război trebuie să fie absolut numai de partea noastră, că fericirea şi viitorul ei, cât şi al întregului popor român de pretutindeni (cel din Rusia şi cel din Balcani) putea să fie asigurat numai şi numai în aliantă cu puterile centrale şi tocmai acest op are de scop de a arăta tuturor românilor ( … ) păcatul cel mare ce a adus cu sine nenorocirea României ( … ) de a clarifica mentalitatea perversă a politicienilor grozavi ai României ( … ). „Dar pentru că înţelege „foarte bine situaţiunea politică” a românilor din „Ungaria”, după cum pretindea singur, acceptă amânarea tipăririi acestui manuscris „foarte interesant şi instructiv” pentru perioada postbelică, „deşi publicarea lui acuma ar aduce mult folos tuturor românilor, chiar multă stimă şi admiraţiune din partea străinilor”. În perioada amintită situaţia financiară a ASTREI excludea posibilitatea editării unor cărţi, pe de-o parte, iar statutul îi interzicea orice formă de activitate care ar fi putut fi taxată ca activitate politică. Sigur că Budapesta ar fi apreciat foarte pozitiv o astfel de lucrare. Reiese evident că lsidor Ieşanu era un filo-austriac, adept politic al puterilor centrale şi al bisericii „latine”. Critica sa acerbă la adresa corupţiei, bizantinismului şi politicianismului de Bucureşti, oricât de îndreptăţită ar fi fost – şi noi credem că era, în contextul politic delicat al epocii – nu făcea decât un mare deserviciu românismului. Așa cum afirma în anii 1990, istoricul Dorin Goția ”lucrarea nu se referă şi la românii din Transilvania, iar autorul evită o poziţie antimaghiară deschisă în corespondenţa trimisă, cu toate circumstanţele legate de cenzură, constatăm că gântlirea politică a lui Isidor Ieşanu era în dezacord cu cerințele românilor din epocă, care se vedeau în România Mare.” (Dorin Goția – O istorie națională din 1917 datorită unui român din Bosnia, Crișia – Muzeul Țării Crișurilor, XXIII, 1993, pp. 1 – 4).

La sfârșitul secolului XIX, Isidor Ieșanu propune o teorie istoriografică inedită și spectaculoasă privind romanizarea și latinitatea strămoșilor noștri traco-geto-daci. El explică metodic și științific despre această complementaritate etno-lingvistică privind existența vlahilor în Dalmația și fosta provincie Dacia după retragerea aureliană. Istoricul aduce mărturii documentare și epigrafice privind simbioza dintre provinciile romane Dacia și Dalmația în vremea imperiului roman. Isidor Ieșanu explică foarte clar că foarte mulți coloniști, funcționari și procuratori din Dacia au venit din provincia romană de pe coamele munților dinarici. Dalmația a fost un rezervor uman și de inspirație pentru noua provincie Dacia. Proprietari de pământuri, comercianți, negustori au venit din Dalmația să facă bani în Dacia, la aceștia s-au adăugat minerii și specialiștii în exploatarea minelor de aur, care au ajuns în Munții Apuseni, inclusiv la Roșia Montana. Există documente în care se atestă că acești coloniști romani și funcționari din Dalmația veniți în Dacia și-au păstrat obiceiurile și caracteristicile lingvistice de unde au provenit. Băieșii din Apuseni au sosit din Dalmația. Inclusiv procuratorul T. Claudius Xenophon, care era procurator în Dacia Apulensis provenea din Dalmația. Au ajuns și membri ai miliției „equestris”, dar și legionari sau tribuni din Dalmația în Dacia după funcții și bogățiile noii provincii cucerite. Dar au existat și transferuri militaro-administrative dinspre Dacia spre Dalmația, fiind cazul a doi frați tribuni cu origini dacice, care au primit funcții în provincia romană de pe coasta Adriaticii. Acești doi frați daci au devenit procuratori în Dalmația. De asemenea, numeroși dalmați au intrat în legiunea a XIII Gemina și s-au mutat în capitala Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Ideea lui Isidor Ieșanu era aceea că romanizarea a dus la o interferență etnico-economică între Dacia și Dalmația pe mai multe secole, explicând astfel existența populației valahe cu aceeași limbă și religie în evul mediu, atât pe coamele Carpaților cât și în Alpii dinarici. Ideea că vlahii din Dalmația și cei din Dacia post-romană făceau parte din același popor român. De altfel vlahii din Bosnia își spuneau „rumâni”. Un fost tribun din Dacia, de origine geto-dacă devine ”primus pilus” al Legiunii a V Macedonica. Îl chema Capurnianus Apollonides, iar un I Valerius ajunge un ”prefectus cohortis”. De altfel, Isidor Ieșanu susținea că o parte din administrația romană a Daciei romane după retragerea aureliană în 275 s-au așezat în Dalmația, contribuind la formarea poporului român. (Isidor Ieșanu – Comunicațiunea reciprocă între Dacia Traiană și Dalmația de pe timpul imperiului roman – Junimea literară, an. 4, 1907, Cernăuți, pp. 207-209).

Istoricul Isidor Ieșanu intră în circuitul academic național cu cartea care l-a făcut cunoscut în epocă: „Rutenisarea Bucovinei și causele desnationalisării poporului român poporului român după date autentice” apărută la editura Minerva din București în 1904. Cartea avea ca motto o strofă din „Doina” lui Mihai Eminescu. Foarte incitant, autorul arată originea geto-dacă a huțulilor și componenta etnică majoritară a românilor în Bucovina răpită de austrieci în 1775 de la Moldova lui Ștefan. Pe baza statisticelor și recensămintelor dovedește că rutenizarea a avut loc abia la mijlocul secolului XIX cu sprijinul autorităților vieneze. Fiind cetățean al imperiului austro-ungar, Isidor Ieșanu a avut acces la arhivele imperilae și locale din partea de est a imperiului. Isidor Ieșanu din Bihaci, localitate din Bosnia, reușește să construiască o teorie științifică pe baza documentelor din arhivele locale și imperiale despre existența unui singur neam românesc din Bosnia până în Basarabia. Isidor Ieșanu cunoștea mai multe limbi: sârbo-croata, bulgara, germana și maghiara fapt ce i-a deschis perspectivele de cercetare și având astfel acces direct la izvoare.

În studiul „Secta paternă în Balcani și în Dacia Traiană împreună cu Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin Osmani”, care a văzut lumina tiparului la Institutul de Arte Grafice C. Sfetea din București (1912), autorul explică pe bază de documente încreștinarea Balcanilor în vremea prăbușirii Imperiului Roman de Apus și rolul important al autohtonilor geto-traco-iliro-daci romanizați în afirmarea creștinismului. Valahii, începând cu secolul VII, au fost port-drapelul încreștinării popoarelor slave și, mai târziu, a maghiarilor. Inclusiv secta bogomililor are origini autohtone balcanice la fel și frații Chiril și Metodiu inventatorii alfabetului chiril care i-a încreștinat pe slavi, acești apostoli ai religiei creștine având origini vlahe. Inclusiv numele Bosniei, de unde se trăgea istoricul, are origini tracice. Bosnia provine de la numele tribului daco-get al Beșilor. Aceste popoare ilirice erau tracice și s-au romanizat (latinizare culturală și lingvistică) în parte în urma unei îndelungate stăpâniri a imperiului roman din secolul I î. Hristos până în secolul VI d. Hristos. Acești vlahi, deja constituiți la sfârșitul secolului VI ca popor distinct cu limba proprie, au locuit în special pe culmile montane. Albanezii îi numeau „schipetari” (munteni). De altfel, istoricul Strabo scria că beșii cuceriseră munții Haemus, dar și zona de azi a Bulgariei și Bosniei. Isidor Ieșanu, pe baza documentelor susține că în Bosnia din secolele VII până în secolul XII în vremea banului slav Kulin (1163- 1204) era populată de valahi în marea majoritate. Abia cu secolul XII slavii devin oarecum majoritari și preiau puterea în Bosnia, care până atunci avea alte denumiri: „So”, „Uzola”, „Rama” (Ra- zeul soare), „terra Besiorum” sau „Bassante”. De remarcat că istoricul descoperă documente în care atestă originea românească (valahă) a primului cneaz al Bosniei, care de atunci primește denumirea de azi. De altfel o parte din valahii din Haemus sau refugiat în Bosnia, precum și valahii din Panonia și lacul Balaton care la sfârșitul secolului IX au fost împinși de triburile maghiare conduse de Arpad înspre teritoriile actualei Bosnii. Isidor Ieșanu devine foarte popular între istoricii români la începutul secolului XX, încât este invitat să susțină o conferință despre trecutul românilor din Bosnia Astfel vede lumina tiparului în 1904 o culegerea de comunicări „Românii din Bosnia și Herțegovina în trecut și present (comunicări făcute Academiei Române” în ședința din 19 noiembrie 1904 adăugite și întregite). Studiul apare la Tipografia George Nichin din Arad, la 1906. Autorul subliniază toponimia bogată a cuvântului Vlasenica în Bosnia, care înseamnă teritoriu locuit de români. De altfel, în zona Tuzla din Bosnia la sfârșitul secolului XIX trăiau numeroși români, ca și în orașul Bjelina. Interesant că și țiganii vorbeau românește și se considerau vlahi sau români în Bosnia acelor vremuri. Isidor Socolean, consilier financiar la Sarajevo, pe la 1890 a efectuat o cercetare etnografică în Bosnia ajungând la concluzia că populația românească în regiune era numeroasă și autohtoni, la fel și țiganii care se auto-numeau „țigani români”. Ciobanii își spuneau ca și în Serbia „vlași”. Isidor Socolean considera că vlahii veniseră de mult din Pind, dar Isidor Ieșanu sublinia, pe baza exhaustivelor documentații din arhive, că vlahii erau autohtoni și originari din populațiile iliro-traco-dace romanizate. Desigur, vlahii din Bosnia se auto-denumeau „români”, fiind și un ținut „Românja” lângă Sarajevo, care în 1991 și-a proclamat autonomia în vremea războiului civil iugoslav. Astăzi istoriografia română este ignorantă în fața studiilor acestui istoric din Bosnia, care și-a scris cărțile după modelul lui Mommsen sau Ranke, cu un aparat critic de excepție. Cărțile lui aflate la BCU Cluj, după 120 de ani de la apariție, a trebuit să le citesc cu cuțitul de tăiat hârtia petnru că collie de tipar nu erau tăiate. Această ocultare a subiectului valahilor balcanici este de neînțeles în cadrul unei istoriografii europene și deschise la noi variabile teoretice. Despre biografia lui Isidor Ieșanu, acest român din Bihaci – Bosnia, nu cunoaștem prea multe, doar că face o dedicație în 1912 pe cartea despre religia din Balcani mamei sale: „În memoria mamei mele decedate Maica Agafia Ieșanu în semn de iubire și profundă venerațiune”. Presupunem că mama era o călugăriță de la o mănăstire ortodoxă. Teoriile lui Isidor Ieșanu scrise cu acribie documentară în stilul școlii germane despre fundamentul etnic valah al Bosniei prefeudale reprezintă o contribuție substanțial la clarificarea etnogenezei românești. De remarcat că această contribuție a originilor valahe ale Bosniei medievale a fost susținută în cel mai important for științific al țării, în Academia Română, în anul 1904.


De ce tragi în noi, Mitică?…

Toate filmele lui Lucian Pintilie sunt crazy. Și în toate, inclusiv în parabolicul De ce trag clopotele, Mitică?, după Caragiale, el ne arată cum este realitatea în care trăim, cât este de falsă, de mizerabilă. În varii forme, el dezvăluie mizeria existenței. Un efort colosal, de geniu, să ne arate că trăim în minciună. Exact ca în Reconstituirea, când ne arată cât de tragică poate fi reconstituirea vieții. Lucian Pintilie este modelul de regizor care fotografiază perfect Lumea I, lumea în care trăim, dar care nu are nici o deschidere pentru Lumea II, lumea în care am vrea să trăim. Îi lipsește harul utopic. El nu ne dă nici o speranță, nici o iluzie, nu trăiește și nu gândește ca un vizionar. El este distopic, vede apocalipsa, nu cum va veni, ci chiar cum este. Totul în prezent este apocaliptic, ca în Balanța (1992), poate filmul cel mai emblematic privind înfundătura în care ne aflăm, lipsa de speranță, simbolizată în final de eroii filmului, jucați de Maia Morgenstern (Nela) și Răzvan Vasilescu (Mitică), care stau ghemuiți la baza unui copac falnic, Pomul Vieții, cu un pistol ațintit asupra camerei de luat vederi, adică asupra spectatorilor. Un avertisment, o societate care trebuie împușcată. Justițiarul Pintilie ne condamnă. Ce vedem, este de împușcat. Această „soluție” a fost anunțată de Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu în capodopera lor Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972), un film a cărui acțiune se petece la sfârșitul războiului, într-un sat ardelenesc ocupat de nemți. După ce un soldat neamț este ucis, localnicii sunt amenințați cu execuția dacă nu-l predau pe cel care a săvârșit crima. Eroul filmului, un băiat de oraș în vacanță (Cristian Șofron), prieten cu Ipu, nebunul satului (Amza Pellea), în final, după ce asistă la toată mascarada în care notabilitățile satului (primarul, preotul, notarul, doctorul…) îi cer lui Ipu să-și asume crima, trage cu pistolul în această lume, care, în secvența finală, arată ca un mănunchi de zdrențe plutind în aer, sugerând în zare niște stafii. Copilul nu vrea să trăiască în această lume ticăloasă. O împușcă. O aruncă în aer. Îi condamnă pe toți la moarte. Imaginar. Așa cum în mod real au făcut tinerii revoluționari în decembrie ’89. Realizarea acestui film este emblematică pentru ideea reabilitării filmului socialist, care, oricât ar fi de blamat, conține câteva capodopere pe care nu le putem trece cu vederea, doar pe motivul că au fost realizate în comunism. Nici un film din producția noului val nu se poate compara cu acest film parabolic, vizionar, făcut cu mare măiestrie. Nicolaescu a mai realizat cel puțin două capodopere, Mihai Viteazul și Osânda. Dinu Cocea a realizat cele mai bune filme de aventuri, iar Răpirea fecioarelor este o capodoperă. Și mai am încă multe exemple bune de dat. Ce s-a realizat valoros în acea epocă nu poate fi ignorant. Valoarea însăși este o formă de evadare.

În De ce trag clopotele, Mitică?, Pintilie îl omoară pe Mitică. Dar e o soluție de evadare moartea lui Mitică, personajul emblematic al poporului român? În cartea Nemuritoarele și alte scenarii literare, eu l-am reabilitat pe marele boem, pe care Caragiale l-a ridiculizat. În acest spirit își realizează și Pintilie invectivele. Înfundătura lui se numește Terminus paradis (1998), total fără orizont, gata, am terminat-o cu paradisul, trăim în iad, o imagine de coșmar a tinerilor Românei, văzuți a niște animale în călduri, mereu țipând, la limita disperării, o realitate de balamuc, iar eroul, recent încorporat, are un moment de „poezie”, după ce îi cere iubitei să-și scoată chiloții, îi ia ca amintire, apoi găsește un pisic și se joacă cu el ținând chiloții în balans, pe rol de smotocei! Regizorul nu găsește acestei lumi crazy nici un sens. De fapt, nu-și găsește sieși… balanța.

Lumea din filmul Balanța se vrea a fi România confuză, fără echilibru, la granița (balanța) dintre epoci, dintre sisteme, cel socialist și cel liber, fără contur, fiindcă nimeni nu știe ce va fi, totul este confuz, o confuzie mortală, pe care o va prelua Mircea Daneliuc și o va duce mai departe cu filmele lui parabolice, dar la fel de realiste ca filmele lui Pintilie, de un realism parabolic, fiindcă parabola nu ascunde realitatea, ci o dezvăluie mult mai nuanțat decât înregistrarea nudă a realității.

În lumea aceasta nebună, în care aveam de toate, și vii, și morți, și înmormântare, și parastas, și șantiere, și spitale, și ucigași, și securiști, și teroriști, și revoluționari, însăși dragostea este un non-sens, așa cum ne demonstrează eroina filmului, Nela, o profesoară cu vocație de reporter, care fotografiază în draci realitatea, ca în Blow Up, ea folosește fotografia pe rol de adevăr și de șantaj, dar la sfârșit face o groapă, în care își pune toate fotografiile, care sunt documentele realității în care trăiește, și le dă foc.

Însă, fără dovezi, ce mai știm despre realitatea crudă în care am trăit? Nimic. Se alege praful din ea. Rămân poate amintirile, care se derulează într-un conflict sinistru, precum parastasul, în care disputa de idei politice, dintre preot (Dorel Vișan) și primar (Victor Rebengiuc), este înecată în vin. Operatorul Doru Mitran îi dă acestei scene un nerv aparte. Totul e caricatură. Ce rămâne după o băutură? Doar vomă. Ne arată Daneliuc în Senatorul melcilor.

Este semnificativ faptul că Mircea Daneliuc continuă spiritul caustic al lui Pintilie, doi regizori care spun adevărul fără perdea. Sunt cei mai buni fotografi ai realității românești, dar, repet, fără viziune, fără să simtă nevoie să opună lumii urâte și mincinoase, odioase, o altă lume. Ei nu oferă nici o șansă omului, nu au nici o utopie, sunt complet dystopici. Filmele lor de actualitate ne oferă o lume în care nu ai vrea să mai trăiești. Și ca în aforismul marxist, se despart de trecut râzând. Fiindcă, dincolo de stratul gros de odioșenii, există umorul. Ei privesc cu sarcasm această lume confuză. Evadarea la Pintilie este dragostea Nelei pentru un șoricel, care, în mâinile celorlalți, va fi strivit. Maia Morgenstern este Frumusețea, ceva de pe altă lume care contrastează puternic cu lumea patibulară în care trăiește, rizibil surprinsă de operator. Ea e profesoară, dar se comportă ca un reporter sexy, care fotografiază tot ce mișcă.

Este realitatea anului 1988, ultimele zvârcoliri ale comunismului, când Pintilie fixează acțiunea romanului omonim al lui Ion Băieșu, care a conceput acest roman în anul 1976, când a scris scenariul filmului Mere roșii, realizat de Alexandru Tatos, care se concentrează pe povestea doctorului Mitică, jucat de Mircea Diaconu. Echivalenta lui Nela era Alice, jucată de Carmen Galin. Balanța a fost singurul roman scris de Ion Băieșu și apărut în 1985 la Ed. Cartea Românească. Romanul a stârnit multă controversă, fiind considerat antisocialist, pe ideea că în România socialistă nu se poate întâmpla așa ceva, precum scena violului Nelei, când un  grup de mineri stahanoviști o violează. O imagine sinonimă avem în filmul lui Dan Pița, Concurs (1982), unde se dezvăluie o crimă prin viol. O lume fără speranță, în care gloanțele îi vor strivi pe revoluționari, ce inutil au strigat, „vor muri și vom fi liberi”.

Printre revoluționari, cu mitraliera în mâini, ca un terorist, îl vedem și pe actorul Dragoș Pâslaru, care, după ‘89, a defilat ca un profet pe Balconul Universității și într-o cușcă pe străzile Capitalei, dar, scârbit de lipsa de adevăr, s-a retras în munți, a luat calea călugăriei și azi e starețul Mănăstirii Filimon din Vâlcea. Ce fel de liberi suntem azi? Libertatea din România e un haos. Tot constatăm cât de rău este, în ce minciună trăim, cât de rea este corupția, dar nu punem nimic în loc. O libertate constatativă nu e bună de nimic. Nimeni nu arată spre Scandinavia, de pildă, țări care au demonstrat că utopia este posibilă. Oamenii din alte locuri își împlinesc speranțele frumoase. Filmul românesc, în cele mai bune realizări formale, nu ne oferă nici o soluție de evadare. El fotografiază, ca un revoltat sui-generis, această realitate urâtă. O știm din viață, o vedem și pe ecran. Și ce-i cu asta? Dar mai departe, ce facem? Unde se află profeția artistului?


Numărul 693

Descarcă PDF