Există o mulţime de texte în care autorii îşi împletesc firul naraţiunii din materialul factologic al propriei vieţi. Unii recurg la acest procedeu pentru a-i reda scriiturii mai multă autenticitate, alţii preferându-l pentru iluzoria părere precum că actul creativ al unei astfel de proze e mai puţin dificil. „Când avea să moară Stalin eu eram abia în clasa întâi…”.
Astfel îşi începe Ion Proca noua sa carte („Cum avea să moară Stalin”, editura „Notograf Prim”, Chişinău, 2011, 163 p.), o naraţiune asemănătoare conceptual cu clasicele „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, scrisă într-o manieră surprinzător de proaspătă, cu un limbaj pe alocuri pitoresc, dar în linii mari fiind un text modern, captivant, cu vădite accente poetice. Iniţial autorul face, pe câteva pagini, o mică introducere în atmosfera acelor timpuri, un fel de notă genealogică din partea naratorului. Chiar din startul scriiturii iese în evidenţă tonalitatea sarcastică, ironică, cu uşoare nuanţe de umor: ”Ulmu a reacţionat violent, a rupt ştacheta din gard, trântind-o cu ciudă în moalele capului lui Ureche (…). Am crezut că-l pupă muică-sa rece. Dar s-a aflat că era tare de cap” (p.6).
Pentru a accentua importanţa evenimentului şi motivul întregii naraţiuni, autorul repetă de câteva ori expresia de pe coperta volumului: „În acea zi de 5 martie, când avea să moară Stalin, fiica directorului a lipsit de la şcoală, dar în catalog nu i s-a pus absenţă ca să creadă şefii şi inspectorii de la raion că Asea a bocit împreună cu noi” (p.8) şi „În ziua când avea să moară Stalin, nanul Ion Sârbu a trecut prin preajma şcolii…” (p.9), apoi şi „Când avea să moară Stalin, la 5 martie 1953, tocmai s-a întâmplat o coincidenţă nefericită (…) trebuia să se desfăşoare adunarea anuală de dare de seamă, numită aiurit GODOVOI” (p.12). Tatăl naratorului îl ia pe fiul său la această „dare de seamă pentru un an” pe care unii „cu simţul umorului mai dezvoltat, i-au zis godacul cu voi” şi în continuare martorul ocular descrie cu lux de amănunte acea „manifestare pseudoculturală” cu nişte personaje pitoreşti ale satului basarabean, aceştia de opt ani existând într-o altă lume decât cea cu care se obişnuiseră în perioada interbelică în România Mare. Preşedintele colhozului, Mefodi Pirev, un „specialist” adus de peste Nistru, vorbeşte stâlcit, ca la Tiraspol: „Proşu liniştea. Azi la noi godovoi. Eu ştiu prost moldavschi iazâc şi şanti o sî vâstupească tovarăşul Stipan Greapca…”(p.13). Actorii principali ai acestui hilar „spectacol”, alături de acest om de încredere al noii puteri, sunt un instructor de partid, un învăţător, un fierar, un miliţian, un colhoznic, o mamă eroină, dar „cinstita adunare nu s-ar fi putut urni din loc fără Anuţa Punguţă, curva satului, fără de Iacob Stratu, turnătorul satului, fără lăutari şi fără de bieţii colhoznici, care aşteptau să li se spună cam câte grame de grâu (…) le-ar reveni la o zi muncă, numită pe nou „trudozi” (p.13). Descris cu măiestrie şi savoare, nuanţând situaţiile groteşti şi evidenţiind prin dialoguri mustoase caracterele personajelor, acest „shaw” colhoznic se încheie într-un mod cu totul semnificativ: „Pe masa prezidiului apare un patefon şi Pirev cu ai săi ascultă Kalinka şi se încinge un joc dement. Mai încolo, pe o buturugă, alt patefon. Niţă, în pirostrii, ascultă cântecul lui Zavoidoc „Car frumos cu patru boi”(p.25). Ţăranii basarabeni mai aveau încă vie şi neîntinată memoria celor două decenii de trai în mediul firesc al tradiţiilor, culturii şi limbii române, iar cei care ţupăiau în ritmul cântecului adus pe turela tancurilor sovietice erau doar nişte oportunişti şi conjuncturişti prezenţi în sânul oricărui popor.
Originalitatea naraţiunii însă se reliefează prin interferenţa în canavaua propriu-zisă a „amintirilor” naratorului a unor texte cu menţiunea „De la Arghezi cetire”, secvenţe care sunt „un fel de încrucişare de rugăciuni cu ale marelui Tudor Arghezi”.
Iată cum motivează autorul acest „experiment” al său: „Printre înţeleptele lui vorbe le însăilam şi pe ale mele, încercând să văd dacă mă pot apropia de „cuvintele potrivite” sau de „florile de mucegai” ale maestrului” (p.27)
Reflecţiile poetice ale lui Arghezi se împletesc armonios cu cele ale lui Ion Proca, creând un fir narator împletit în două şi care leagă/ţine la un loc textele ca pe nişte vagoane într-un tren sau ca pe nişte mărgăritare într-o salbă. Autorul, de exemplu, meditează: „Chiar în această clipă râvnesc şi eu să scriu mai bine decât data trecută, când cineva mi-a furat cuvintele. Şi asta s-o fi chemând trufie, nebunie…” Arghezi, în replică, parcă i-ar răspunde: „Vezi, tu, Doamne, cât mi s-a rătăcit mintea, de când mi-ai pus mocirla ei în cap, să gândească? Am născocit o dreptate, ca să apăr pe cei înzestraţi; căci am născocit şi scrisul, şi cititul, şi foaia de hârtie pe care muştele albastre ale gândurilor lasă veciei semnele mele, după ce eu m-am risipit” (p.39).
Pe măsura reflecţiilor argheziene, autorul reuşeşte să ţină cadenţa prin texte care sunt aidoma unor psalmi de factură poetică, aceste „tablete” încheindu-se cu un fel de rugă pentru părinţi, pentru femeie, pentru copii. Alte texte au alură de parabolă şi semnificativ în acest sens este cel despre Eva şi pomii pe care Dumnezeu, pentru a-i satisface hatârul, i-i dăruia – ba un măr, care a rodit în al treilea an „şapte mere domneşti şi aveau faţa leit obrajii Evei”, ba un prun „ cu prune ca inimioara, pe care oamenii aveau să le boteze bărdace, goldane, strâmbe şi câte şi mai câte nume…”, ba pomi „cu fructe ca cerceii ei”, ba un nuc, roadele căruia „Eva nu le-a mai apucat, pentru că a fost izgonită din rai din pricina unui măr” (p.42).
O parabolă remarcabilă e şi cea despre biblicul Noe care l-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute în a numi „vieţuitoarele şi târâtoarele, ca să ştie omul cum să le cheme mai aproape de bordeiele sale” (p.57). Astfel, sunt găsite numele pentru trifoi, mărar, porumbel, ciocănitoare, grâu, păun, cocoş, dar şi pentru „un prunc pe numele mic Mihai”, iar pe cel mare unul „eminent în Ţara Românească” şi care eminenţă urma „să fie Eminescu” (p.58), text care aduce uşor cu celebra parabolă a lui Geo Bogza. Ca nişte fire albe şi roşii ale mărţişorului, textele lui Arghezi şi replicile autorului împletesc şi ţes aceeaşi stofă a limbii române, izvodul în cele mai multe cazuri rămânând a fi poezia. Astfel, un splendid şi antologic poem e textul de la pagina 49: „Când sora plânge-n hronic pe buchii de Neculce şi pâinea de sub zolnic e mult mai dulce. Când sora mângâie Scriptura şi pe „o samă de cuvinte” îşi lasă gura şi făptura, atunci Neculcei-i Doamne-sfinte. Şi litera e dulce, şi lacrima e dulce, şi dulce e Neculce, de miere-i este crucea sub care cronicarul şi astăzi încă munce…”
Iată cum descrie poetul Ion Proca în această carte de proză moartea tatălui său: „Când a murit tata, o stea stingheră încercă discretă de la colosala-i depărtare să privească prin fereastra casei de la Coloniţa (…) El întinsese mâna spre o pară de la căpătâiul său, dar i-a scăpat din mână, lunguiaţă, întreagă, din aur vechi adunată (…) S-a întristat para, s-a făcut mai galbenă la faţă şi tot mustul din ea a amuţit. Afară câinele a scâncit prelung…” (p.65) Coloritul lingvistic al textului se ţine pe utilizarea moderată a expresiilor şi cuvintelor de factură regionalistă – „într-un fund de grădină sau sub o streşină de casă puteai ghici existenţa unui agud. În satul buneilor de pe tată, duzii erau numiţi şorcovi” (p.76), sorturile de struguri: castel (sau cudercă) , tărăsică, zârnă sau ochiul vrabiei, strujan, chiseliţă, hasa (un fel de stofă albă), pachioaşte, corovatic, hledie, dimon, prăsade, haramuri, udme, perje, ghioldum, tăşulcă, a burduhăni, a se strofoli, cadrel (un fel de ţol).
În afară de parabole şi texte de o veritabilă valoare poetică, scriitura mai include şi mici nuvele – nişte bijuterii artistice – care înfrumuseţează subtextual pânza naraţiunii. Adie uşor a proză rebreaniană de la istoria despre pădurarul Arghir, soţia acestuia Lilia şi fostul ei bărbat Gavroş Chiombu. E la fel de interesantă şi pătărania despre Ioan Ţugui care „nu-i om rău la prima vedere. Cum te vede, de la o sută de paşi îşi scoate căciula şi te salută (…), ai jura că-i bun de pus la icoane să stea ca un sfânt”. (p.121) Gelos însă peste măsură, Ion Ţugui este obsedat de ideea că soţia sa, „o femeie slăbănoagă şi chinuită la muncile agricole” îl înşeală cu directorul. Fie că era mai marele sovhozului, director de club sau de magazin, de şcoală sau al fabricii de struguri, „toţi erau duşmani de moarte ai lui Ţugui”. Într-o zi doar pentru faptul că şeful sovhozului, trecând pe drum, i-a salutat, iar Saveta, nevasta lui Ţugui, i-a răspuns la bineţe, gelosul soţ era s-o înece într-un butoi.
O nuvelă antologică cu nuanţe de pildă biblică este şi textul despre Casandra Holban, o bătrână care-şi vinde, la bătrâneţe, casa şi ce mai avea pe lângă „bujda” sa şi se duce la una dintre cele şapte fiice măritate în alt sat. Pe drum îi vine ideea s-o mintă pe fiică-sa că hoţii au lăsat-o fără nicio leţcaie şi, astfel, odraslele ei, în consecinţă, se arată cine sunt ele cu adevărat. În final, nora unicului ei fiu o acceptă fără nicio condiţie să trăiască în casa lor, iar după nişte ani de la decesul ei, cei doi găsesc la fundul unei lăzi opt carnete de economii cu cele douăzeci de mii de ruble, cât luase bătrâna pe propria gospodărie, împărţite egal pentru fiecare din cei opt copii ai ei.
De un dramatism cutremurător este şi „povestea” Marghioliţei, care a crescut o casă de copii, căci „a născut până i s-a terminat sămânţa”(p.145). Majoritatea fiicelor fiind „fete rupte din soare, holbăţele-ochioşele (…) au învăţat bine la şcoală, dar n-a vrut nici una să rămână în sat. Şi precum erau abonate la gazeta Tinerimea Moldovei, citind anunţurile despre şantierele de şoc ale tineretului, se duceau la comitetul comsomolist să se înscrie în detaşamentele forţelor de muncă” (p.146). Astfel, Marghioliţa s-a pomenit la bătrâneţe cu nepoţi şi nepoate în cele mai îndepărtate colţuri ale fostului imperiu sovietic – Ivanovo, Alonka, Kiev, Samarkand, Karaganda etc.
Însetate de dorul baştinei fiicele veneau acasă în concediu şi nu se dădeau întoarse la bărbaţii lor, dar Marghioliţa, devotată unui cod nescris al tradiţiei familiale le dojenea, trimiţându-le la îndepărtatele lor case, de pe alte meleaguri, consolându-se cu vorbele înţelepte ale românilor, că „femeia-i ca răchita, unde-o sădeşti acolo creşte” şi că „femeia-i legată de bărbat, precum aţa de ac”, adică pe unde trece acul, pe acolo – şi aţa, în caz contrar nu iese cusătura, cu alte cuvinte, nu există familie. Îmbătrânită rău şi rămasă singură cuc, Marghioliţa îi mărturiseşte într-o zi naratorului, că de vreo zece ani n-o mai vizitează nimeni, că doar din când în când îi mai vine câte o scrisoare, în ultimul timp scrise şi acestea în alte limbi. Îl roagă să-i citească o scrisoare primită recent de la o nepoată din inima Siberiei: „Fără să-mi mai spună ceva începe a plânge pe foaia de caiet. Buchiile scrise de o mână de copil se topesc sub lacrimile ei amare (…) Citesc primul rând: „Zdravstvuite, milaia babuşca!”(p.147) Este cea mai actuală şi mai dureroasă problemă a românilor basarabeni, când satele lor rămân tot mai pustii, exodul declanşându-se nu de azi şi nu de ieri, ci chiar de la reocuparea Basarabiei de către sovietici. Imediat după războiul al doilea mondial tinerii basarabeni, care scăpaseră de incorporarea în armata roşie, cea care i-a plasat pe linia întâi a frontului sovieto-german în calitate de carne de tun, acum erau vânaţi pentru a fi trimişi pe alt front – cel al muncii la minele de cărbuni din Donbas. Au urmat apoi desţelenirea pământurilor de stepă din Kazahstan, apoi şantierele de şoc ale imensului imperiu – calea ferată Baikal-Amur (BAM), diverse combinate, centrale electrice, gazoducturi. Din păcate, exodul nu încetează nici după două decenii de la dispariţia imperiului sovietic, acum însă, din alte motive, rămânând însă oricum o consecinţă a mentalităţii generată de acele timpuri vitrege. Mentalitatea sovietică, din păcate, ne mai joacă festa până-n prezent, aceasta perpetuând şi în problema identitară, şi în limbajul desuet al multor basarabeni. Caraghioasele expresii ale preşedintelui de colhoz din Coloniţa, adus în 1945 de peste Nistru, va persista pe semne încă destui ani şi chiar decenii printre basarabeni, fenomen pe care l-a sesizat autorul în naraţiunea sa: ”Nu trebu la noi sfada. Azi la noi traur mari (….) Ascultăm docladu (…) Astăzi la noi îi prazdnic mare, godovoi otciot…” (p.14). Fenomenul e remarcat şi de Paul Goma care spune într-o scrisoare adresată autorului, că Ion Proca are „nu doar „ureche”, ci şi o inimă care ascultă, aude, pune pe hârtie tragedia limbii române dintre Prut şi Nistru, mutilată, schilodită, călcată în picioare de ciubota Ocupantului rus” (13 iunie 2011).
La finalul acestor „amintiri” autorul ţine să tragă nişte concluzii, să se oprească „la ceea ce reţine ochiul, la imaginea retrospectivă” (p.135) Remarcă nişte simţuri pur umane, cum sunt văzul şi auzul, şi evocă o întâlnire de familie în vechea casă părintească, când „căzuse prima brumă şi frunzele cădeau artistic, ca la circ, nemuritoare”. Gândul care se naşte însă din aceste reflecţii e cu totul surprinzător: „Astfel prin milioane de ochi-lumină şi ochi-întuneric, noi am putea călători până la prima născătoare, care la sigur nu a fost Eva. Au fost mai multe. Pentru că mama japonezului nu poate naşte o naţie atât de a dracului ca a noastră, care la un colţ de masă te pupă, iar la alt capăt te scaldă în scârnăvia lumii” (p.137). O fi, se pare, o consecinţă a faptului că pe noi, românii, în special pe cei din Basarabia, providenţa ne-a aşezat, vorba cronicarului, în calea tuturor răutăţilor, silindu-ne să ne jucăm rolurile vieţii în interminabilul spectacol al ironiei, comediei şi tragediei istoriei.
Însă în ciuda „războaielor lumii care nu ne înconjoară”, contrar faptului că în perioada sovietică „prin jocurile militar-patriotice ca Zarniţa, ne învăţau să fim războinici”, dar şi în pofida „războaielor agricole”, când eram înregimentaţi în detaşamente de luptă împotriva gândacilor de Colorado, lăcustelor şi în cel mai belicos conflict cu ţistarii, pe care îi scoteam din vizuini cu apă şi îi loveam nemilos cu bâta” (…), n-am devenit sadici”(p.141) Am ajuns să fim cei care suntem, conchide autorul, pentru că „nu am purtat niciodată războaie de cotropire”, deşi „cotropiţi am fost cu săptămâna, cu luna, şi cu suta de ani”. Autorul ţine să sublinieze faptul că naraţiunea sa e doar o mică parte din amintirile care au fost, că el „ţine minte” şi ar mai fi adăugat şi nişte pagini despre o mlaştină unde în fiecare vară cădea şi se întâmpla deseori să se înece câte un dobitoc, despre o bulboană în care şi-a găsit sfârşitul o fetiţă, despre tractoarele cu lopată în bot care „în câteva săptămâni au nivelat viile şi livezile de pe costişe ca să facă terase, acestea, ulterior, pornind la vale, lunecând ca pe unt”, despre cosaşii colhozului care „mergeau înainte cosind, iar femeile legau snopii”, despre „via şi copacii noştri, culoarea vitelor şi câinilor, saltelele de fân şi bordeiul din bârne…” (p.159). Mai ţine minte autorul şi câte cartuşe a folosit la tragerile de la poligon, când era în armată şi „cât de răzleţiţi erau ostaşii de neam moldovenesc (…) ai noştri vorbind cel mai bine ruseşte şi asta era unica lor mândrie” (p.160)
Scris inspirat şi trecut prin sufletul său de poet, original prin construcţia romanescă, în special prin inserarea firească în textul naraţiunii a unor secvenţe din celebrele tablete argheziene, romanul „Cum avea să moară Stalin”, semnat de Ion Proca, este o proză remarcabilă în şirul cărţilor apărute în Basarabia ultimelor două decenii.
Volumul în cauză mai include şi nuvela de proporţii, intitulată impropriu „Cum avea să moară Brejnev” (65 pagini) un text cu pretenţii de roman conceput în stil marquesian despre „dinastia” a doi ţărani basarabeni, Stăncuţa şi Călinaş, scriitura având similitudini cu o competiţie sportivă de genul maratonului, respiraţia competitorului ajungându-i însă doar până la jumătate de traseu. Oricum, lectura acestei proze captivează cititorul, mai ales pe cel care a cunoscut şi volumul lui Iulian Ciocan cu un titlu aproape identic „Înainte să moară Brejnev” (editura „Polirom” Bucureşti, 2007). Sunt două proze total diferite, precum diferiţi sunt şi autorii, şi stilul naraţiunii, şi locul acţiunii. Iulian Ciocan reflectă prin personajul său – un adolescent dintr-un cartier al Chişinăului – o anumită secvenţă de timp înainte de decesul lui Brejnev, cel care a condus imperiul sovietic timp de două decenii, şi care semnifică o întreagă epocă a stagnării. Ion Proca, însă, în intenţia sa de a ţese o pânză epică de proporţii, începe cu un preludiu despre fostul învăţător de geografie Petru Moisei care, după o viaţă zbuciumată pe Pământ, la 83 de ani îşi dă obştescul sfârşit şi-şi începe în ceruri o altă viaţă, lăsând în urma sa un jurnal în care sunt descrise nişte destine memorabile de basarabeni. Ciclul începe cu Stanca şi Călinaş, apoi vin pe rând copiii acestora – Sârghe, Fănuţă, Irina, Anica, Marina, Otilia, Zamfira – nişte caractere descrise cu savoare, scriitura având uşoare influenţe druţiene.
Deşi şi-a clădit un nume prin poezie şi publicistică, proza lui Ion Proca scoate în evidenţă un autor de o robusteţe nebănuită, valoarea scriiturii sale având acea rar întâlnită calitate de a fascina şi de a captiva, iar în consecinţă de a-l ţine pe cititor cu ochii pe pagina de carte şi nu cotropit sau fermecat de ecranul monitorului, al televizorului sau de alte ispite ale tehnologiilor informaţionale moderne.
Lasă un răspuns