Arhiva zilnică: 24 martie 2012

Un poet riguros, apărut dintr-un colţ de rai românesc, Liviu Cojocărescu, purtător de cuvînt al ascultării şi iubirii divine, dă glas autentic frămîntărilor poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, şi expresiei spontane, capabile să asigure o legătură trainică între creaţia literară şi experienţele modelatoare ale conştiinţei, convins fiind că orice creaţie autentică este cu precădere autobiografie, este mărturisire intimă. Pentru că Biserica, dar şi creaţia artistică se ocupă cu sufletul, cu viaţa, nu trebuie lăsat nesemnalat niciun poet care psalmodiază inspirat, aşa cum face preotul-poet Liviu Cojocărescu. Prin slujire şi creaţie literar-religioasă se prinde cu psalmii-poetici de sufletul cititorilor. Dante îşi încheia „Paradisul”, ultimul volum din „Divina comedie”, cu un vers devenit celebru: „Iubirea care mişcă sori şi stele”. Într-un astfel de registru respiră şi creşte colecţia de poezii semnate de preotul-poet Liviu Cojocrescu. Ideea iubirii cerului şi a pămîntului reprezintă germenul inspiraţiei, starea de creaţie, drumul versurilor şi ecuatorul în jurul căreia se manifestă cantabil, sfînt, uman şi artistic. Poetul din el îşi lasă viaţa în grija Domnului, asumîndu-şi în plus destinul de psalmist liric, pentru că Duhul a revărsat asupra sa darul de a surprinde mireasma iubirii universale. Darul cel mare este însuşi, Mîntuitorul, pe care-l primeşte în casă, în suflet, îl slăveşte în vers: „El marea noastră scumpă alinare,/ Stindardul tuturor celor născuţi din nou,/ Ne dă speranţă tuturor de vindecare/ Şi ne cutremură cu un real ecou”.

Ca beneficiar al acestor daruri simte obligaţia creştină să le sporească prin poezie, privilegiat, întrucît foloseşte materialul Creaţiei Divine, al apostolilor şi părinţilor- Cuvîntul – cu virtuţile sale creştine. Slujitor al Domnului, Liviu Cojocărescu, devenit „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului” (2 Timotei 2, 21), „rânduit de a sluji lui Hristos şi de a fi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1Corinteni 4,1), cu chemare şi cinste dumnezeiască lucrează „cu timp şi fără timp” şi slujeşte „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (2 Timotei 4, 2) la mîntuirea sa şi a păstoriţilor săi, dar, în acelaşi timp, încearcă şi reuşeşte prin cuvînt, faptă, cîntare şi creaţie literară şi prin forţa speranţei să creeze o lume mai bună, în care oamenii să se poată împlini cu adevărat prin sentimentul unităţii şi dragostei în Hristos. Preotul Liviu Cojocărescu pune în circuitul literar al prezentului o colecţie de poeme, peste timp, poate, o componentă a poeticii postmoderne, un extract, o chintesenţă de idei, unde se găsesc cifrate metaforic profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice, sudate prin limbaj, printr-o tehnicizare cult-superioară a gîndirii şi trăirii sale: „E greu să vezi cum un carâmb străin,/ Calcă pe gâtul unei ţări de lapte/ şi cum al nostru frupt e dus hain,/ Spre alte zări ce ne furară-n noapte”. Crono-topia poemelor implică, ca nişte paragrafe biblice, îndemnuri vechi, regăsiri de sine şi mecanisme în oglindă ale eului, în raport cu care poemele au fost scoase parcă din adîncuri uitate: „Şi dacă totuşi om mai fi cumva,/ Măcar fărâmă din ce-am fost odată,/ Ridică-te tu, neam, Măria Ta/ Şi dă speranţă pentru această gloată”.

Autorul a scris aceste versuri cu un gen de nerăbdare a înţelepciunii, a tristeţii şi revoltei, cu siguranţa că şi scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat în omenire: „Cum să împaci ale lumii minţi bolnave/ Ce-ascund tot adevărau relevat?/ Ce vor să ne transforme în epave/ Şi să ne mâne ca pe vite la tăiat…”. Nevoia de a organiza realul după principii creştine, nevoia de a da o anume însemnătate propriilor trăiri, de a le face mai vii la nivelul percepţiei, îl trimite pe poet să se privească în ochi cu propriul timp, cu propriile principii, dar şi cu cele ale lumii de afară: „Acei magnifici care vor doar bine,/ Nu pentru mulţi, ci pentru a lor caste,/ Ne iau copii şi-i îngroapă-n mine,/ Iar pe cei buni, ni-i zdrenţuiesc prin oaste”.

Dovedind maturitate poetică, filosofiile sale se împletesc cu lirismul pur, conturînd un stil poetic aparte, o senzaţie că te afli în faţa unor diamante în plin proces de şlefuire, fără să altereze realitatea lor, ci transpunînd-o într-o lume magică. Versuri de consistenţă translucidă, capacitate de versificare, menită să fluidizeze cîntecul poemelor, îmbrăcate, aparent, în valenţă telurică, dar aparţinînd unui lirism ce prooroceşte morala, iubirea, veşnicia: „De vrem cu-adevărat să îndreptăm/ Din gard a lumii strâmbă oişte,/ Cu-a noastră conştiinţă să lucrăm/ Şi astfel să scăpăm de pacoste”.

Liviu Cojocărescu nu-şi vinde sufletul creator disputelor postmoderne, ideilor întortocheate. Îşi păstrează esenţa sensibilităţii, punînd trăirea în chip curat mai presus de agitaţia vremurilor, lucrînd la un segment necesar prezentului şi anume, dragostea pentru oameni, prin slujirea lui Dumnezeu, dar şi prin intermediul artei poetice: „O ultimă speranţă-i rugăciunea/ Şi-un ultim scop şi-un mare şi sfânt ţel,/ Să ne-alungăm din suflete mâhnirea/ Şi să sperăm că ne-întâlnim cu El”. Pietatea, evlavia, cu care preotul-poet Liviu Cojocărescu cîntă şi slujeşte în Biserica Domnului, dar şi creaţia de inspiraţie şi revoltă sînt demne de consemnat: „Croieşte-ţi, aşadar, frumos răstimpul/ Şi toate ale tale fă-le rai,/ Că-n aste vremi când crezi că-ţi vine timpul,/ Demult eşti petrecut cu mult alai”.

Vers cantabil, frumos curgător, tors cu originalitate, profunzime, simplitate, lirism curat, toate ţîşnesc fecund şi inspirat spre reflecţia cititorului. Poezii ce ţin de dorinţa de a îmbogăţi dragostea de aproapele său, omul şi, mai presus, dragostea de Dumnezeu. Poemele se arată ca o întregire a căii către universalitate pe care şi-a ales-o, păstrînd în manieră personală legătura cu Divinul, prin frumoase combinaţii de rimă şi muzicalitate: „Aştept mă cutremur şi sper cu răbdare/ Că vine-o lumină/ Un înger cumva/ Să strângă urzeală sumbră şi mare,/ Să ne-ncălzească cu aura Sa!”. Putem declara salvatoare valoarea educativă a poemelor şi gestul poetic de mare nobleţe spirituală în această epocă în care oamenii trăiesc sub semnul unor prefaceri rapide, violente, degradante. Preotul-poet Liviu Cojocărescu propune cititorului timpul meditaţiei creştine, timpul deşteptării asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi şi imagini inedite, atitudini, înclinări şi accente de minima moralia, acest set de valori pe care s-a ridicat din întuneric umanitatea.

Acesta ar fi crezul preotului-poet Liviu Cojocărescu. El are inimă nouă şi vorbire nouă în versuri de o muzicalitate aparte, ca măsură ce esenţializează un mod de a gîndi şi de a simţi înalt, cu vocaţie transcendentă. O poezie cu izvoare în religie, în cultura populară, care continuă tradiţia sufletească a patriotismului şi credinţei hristice româneşti: „De vrem cumva vreun drept aici sub soare,/ De mai avem idee de trăit,/ Sculaţi români la lupta salvatoare,/ Că ni se răscolesc străbunii în mormânt”. O poezie pentru regăsirea echilibrului între planurile care înseamnă simplitate şi profunzime, tradiţie şi înnoire, idee şi metaforă.

Aşadar, o poezie pe nişte piloni stabili, ancoraţi puternic şi înalţi cît Universul, o poezie pe care ai vrea să o citeşti încă şi încă o dată. Şi cum să nu vrea cititorul să mediteze la principii de viaţă, în timp ce savurează un vers cantabil şi valoros ca un psalm de taină? Liviu Cojocărescu ne asigură prin poezie că legătura între valori şi creaţie este eternă, iar Divinitatea, actul de creaţie artistică şi moralitatea trebuie să aibă rădăcini comune. Pentru acestea toate, pentru altele nespuse, afirm fără sfială, că poetul Liviu Cojocărescu, veşnic în aflarea binelui şi frumosului, incitat în egală măsură de sinteze, pare să fi învăţat pe de rost crezul artistic şi menirea creaţiei.

La începutul secolului XX s-a afirmat un istoric al Balcanilor, total necunoscut și ignorat astăzi de istoriografie. Este vorba despre Isidor Ieșanu, a cărei carte apărută la începutul secolului XX (1904) – „Rutenizarea Bucovinei și cauzele deznaționalizării poporului român” a fost reeditată abia după 1990. Autorul este uitat pe nedrept astăzi, deși are o contribuție însemnată la istoria vlahilor din Bosnia și Serbia. Istoricul Isidor Ieșeanu s-a mai făcut remarcat prin două lucrări inedite: „Românii din Bosnia şi Herţegovina în trecut şi în prezent”, apărută la Sarajevo în 1904 și „Secta Patarenă în Balcani şi în Dacia Traiană”, tipărită în 1906. Este un istoric complex, școlit pe principiul determinismului și pozitivismului german, care s-a bazat pe subiecte de istorie etnică și de spiritualitate. Autorul are o atitudine comprehensivă asupra subiectelor pe care le abordează cu acribie, dar și cu o ușoară subiectivitate dată de interesul politic al Casei de Habsburg din vremea respectivă. Să luăm în considerare că, o mare parte din românii și teritoriile românești făceau parte din imperiul dualist. Isidor Ieșanu se prezenta ca localnic din Bihaci când s-a adresat asociației „Astra” în 1917. Bihaci este azi un oraș de circa 70 mii locuitori și centrul administrativ al Cantonului Una-Sana din Federația Bosniei și Herțegovinei, o entitate autonomă din statul modern Bosnia și Herțegovina. Este situat pe malurile râului Una, în nord-vestul Bosniei și Herțegovinei, în regiunea Bosanska Krajina. În Evul Mediu târziu, Bihaci era un oraș regal liber și, la un moment dat, capitala Regatului Croației (metropolis et propugnaculum totius regni Croatiae). În 1917, orașul făcea parte din imperiul dualist, iar Isidor Ieșanu era portavocea Vienei pentru românii din imperiu. Conducerea Astrei a evitat să publice cartea despre decăderea morală a poporului român propusă de Isidor Ieșenu, într-un moment delicat pentru soarta României implicate în război.

Valahii din Dalmația au o istorie multiseculară. Aceștia mai erau numiți și morlaci. Dr. Nicolae Lupu, în cartea sa „Originea Românilor! (1941 Bucureşti, pp. 28-29) spunea că «Mai mult de o treime din locuitorii Serbiei vechi sunt români şi astăzi. (…) S. Radici, în cursul unei vizite ele mele la Zagreb mi-a spus textual: „De ce nu vine Iorga aici să cerceteze mănăstirile Croaţiei şi ale Jugoslaviei şi să explice acest fenomen, că la noi, până la sfârşitul veacului al XV-lea limba liturgică, cărţile în biserici erau valahe, în limba valahă, pe când la voi erau în slavonă”. Acest fapt istoric este inedit pentru românii din Carpați, care aveau o limbă liturgică în slavonă. Referitor la imparţialitatea şi spiritul democratic a lui Radici, pe când era deputat în Parlamentul Iugoslav de la Belgrad, reprezentându-i pe croaţi, a ridicat vocea şi a arătat că şi croaţii sunt cetăţeni ai Iugoslaviei şi drepturile lor nu depind de mila guvernului Serbiei, ci depind ca populaţia să aibă nevoie de aceste drepturi; cam aşa a vorbit atunci Radici şi a fost împuşcat în plin Parlament al Serbiei. Al treilea centru locuit de aromâni în fosta Romanie de odinioară se află în Macedonia în nordul Albaniei la Kosovo, şi o altă „Romanie” cu munţii de azi, este lângă Sarajevo despre care nu avem studii. Se scrie „în diferite cărţi că ar fi la Kosovo, aproximativ 100 de sate «românovlahe», despre care nu s-a scris nimic, e ca şi când naţiunea noastră ar fi o naţiune adormită care abia începe să se maturizeze.” Dr. Nicolae Lupu susșinea că „al patrulea grup uitat, ar fi românii din Bosnia şi Herţegovina, despre care a scris o carte publicată la Arad în 1906, Isidor Ieşanu, care vorbea că provincia de azi în vremea lui Matei Corvin avea un statut de principat valah sau românesc, iar rege al acestui principat a fost numitul român din Transilvania, Sf. Nicola Olahu. Isidor Ieşanu, în cartea sa cam pe la 1899, menţiona un recensământ făcut în Bosnia şi Herţegovina, care recunoştea existenţa a 289 000 de români.” (Vezi N. A. Constantinescu – «Chestiunea Timoceană», Litera Internaţional 2000, Bucureşti 1941, Limitele Teritoriului Etnic). Dr. Nicolae Lupu realzia o situație istoriografică neclară despre românii din Alpii dinarici, total ignorați de istoricii din România mica.

Isidor Ieșanu, care se auto-prezenta ca „funcţionar la direcţiunea finanțelor din Bihaci, Bosnia”, scria în limba română „Asociaţiunii” din Sibiu în 19 octombrie 1917. Se știe că ASTRA era recunoscută de români ca forumul cultural românesc cel mai important din imperiul dualist. După intervenţia României în război şi grava înfrângere a armatei române în toamna lui 1916, atunci când victoria puterilor centrale părea sigură pentru unii, Isidor Ieşanu se oferă entuziast să publice manuscrisul său „Prăbuşirea României şi cauzele ei.” Autorul specifica în 19 octombrie 1917 că lucrarea sa, pe care o considera foarte actuală momentului istoric şi avea două părti, se întinde pe „vreo 210 coli scrise pe toate patru pagine”, iar analiza se face „din punct de vedere etic-moral-ştiintific”. Dar răspunsul nu a fost cel așteptat, oarecum firesc pentru vremurile tulburi de atunci. Deși nu s-a păstrat copia scrisorii de răspuns, dintr-un alt document rezultă că „tratând deoparte chestiuni politice, în altă parte în lipsă de mijloace materiale, Asociața nu poate lua în editura sa numita lucrare”. În 4 decembrie 1917, Ieşanu revenea cu o amplă motivaţie, ca argument, la propunerea avansată, iar pentru a-şi ilustra ideile alătură planul detaliat al lucrării. Propria lucrare o apreciază ca „un studiu profund filosofie şi istoric”, tratând „din punct de vedere eminente ştiinţific” şi surprinzând „viața internă morală a României şi populaţiunea ei”. Ca atare, autorul deduce cauzele „decadenţei şi a prăbuşirii României”, iar concluzia sa este fără echivoc: „locul României în acest război trebuie să fie absolut numai de partea noastră, că fericirea şi viitorul ei, cât şi al întregului popor român de pretutindeni (cel din Rusia şi cel din Balcani) putea să fie asigurat numai şi numai în aliantă cu puterile centrale şi tocmai acest op are de scop de a arăta tuturor românilor ( … ) păcatul cel mare ce a adus cu sine nenorocirea României ( … ) de a clarifica mentalitatea perversă a politicienilor grozavi ai României ( … ). „Dar pentru că înţelege „foarte bine situaţiunea politică” a românilor din „Ungaria”, după cum pretindea singur, acceptă amânarea tipăririi acestui manuscris „foarte interesant şi instructiv” pentru perioada postbelică, „deşi publicarea lui acuma ar aduce mult folos tuturor românilor, chiar multă stimă şi admiraţiune din partea străinilor”. În perioada amintită situaţia financiară a ASTREI excludea posibilitatea editării unor cărţi, pe de-o parte, iar statutul îi interzicea orice formă de activitate care ar fi putut fi taxată ca activitate politică. Sigur că Budapesta ar fi apreciat foarte pozitiv o astfel de lucrare. Reiese evident că lsidor Ieşanu era un filo-austriac, adept politic al puterilor centrale şi al bisericii „latine”. Critica sa acerbă la adresa corupţiei, bizantinismului şi politicianismului de Bucureşti, oricât de îndreptăţită ar fi fost – şi noi credem că era, în contextul politic delicat al epocii – nu făcea decât un mare deserviciu românismului. Așa cum afirma în anii 1990, istoricul Dorin Goția ”lucrarea nu se referă şi la românii din Transilvania, iar autorul evită o poziţie antimaghiară deschisă în corespondenţa trimisă, cu toate circumstanţele legate de cenzură, constatăm că gântlirea politică a lui Isidor Ieşanu era în dezacord cu cerințele românilor din epocă, care se vedeau în România Mare.” (Dorin Goția – O istorie națională din 1917 datorită unui român din Bosnia, Crișia – Muzeul Țării Crișurilor, XXIII, 1993, pp. 1 – 4).

La sfârșitul secolului XIX, Isidor Ieșanu propune o teorie istoriografică inedită și spectaculoasă privind romanizarea și latinitatea strămoșilor noștri traco-geto-daci. El explică metodic și științific despre această complementaritate etno-lingvistică privind existența vlahilor în Dalmația și fosta provincie Dacia după retragerea aureliană. Istoricul aduce mărturii documentare și epigrafice privind simbioza dintre provinciile romane Dacia și Dalmația în vremea imperiului roman. Isidor Ieșanu explică foarte clar că foarte mulți coloniști, funcționari și procuratori din Dacia au venit din provincia romană de pe coamele munților dinarici. Dalmația a fost un rezervor uman și de inspirație pentru noua provincie Dacia. Proprietari de pământuri, comercianți, negustori au venit din Dalmația să facă bani în Dacia, la aceștia s-au adăugat minerii și specialiștii în exploatarea minelor de aur, care au ajuns în Munții Apuseni, inclusiv la Roșia Montana. Există documente în care se atestă că acești coloniști romani și funcționari din Dalmația veniți în Dacia și-au păstrat obiceiurile și caracteristicile lingvistice de unde au provenit. Băieșii din Apuseni au sosit din Dalmația. Inclusiv procuratorul T. Claudius Xenophon, care era procurator în Dacia Apulensis provenea din Dalmația. Au ajuns și membri ai miliției „equestris”, dar și legionari sau tribuni din Dalmația în Dacia după funcții și bogățiile noii provincii cucerite. Dar au existat și transferuri militaro-administrative dinspre Dacia spre Dalmația, fiind cazul a doi frați tribuni cu origini dacice, care au primit funcții în provincia romană de pe coasta Adriaticii. Acești doi frați daci au devenit procuratori în Dalmația. De asemenea, numeroși dalmați au intrat în legiunea a XIII Gemina și s-au mutat în capitala Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Ideea lui Isidor Ieșanu era aceea că romanizarea a dus la o interferență etnico-economică între Dacia și Dalmația pe mai multe secole, explicând astfel existența populației valahe cu aceeași limbă și religie în evul mediu, atât pe coamele Carpaților cât și în Alpii dinarici. Ideea că vlahii din Dalmația și cei din Dacia post-romană făceau parte din același popor român. De altfel vlahii din Bosnia își spuneau „rumâni”. Un fost tribun din Dacia, de origine geto-dacă devine ”primus pilus” al Legiunii a V Macedonica. Îl chema Capurnianus Apollonides, iar un I Valerius ajunge un ”prefectus cohortis”. De altfel, Isidor Ieșanu susținea că o parte din administrația romană a Daciei romane după retragerea aureliană în 275 s-au așezat în Dalmația, contribuind la formarea poporului român. (Isidor Ieșanu – Comunicațiunea reciprocă între Dacia Traiană și Dalmația de pe timpul imperiului roman – Junimea literară, an. 4, 1907, Cernăuți, pp. 207-209).

Istoricul Isidor Ieșanu intră în circuitul academic național cu cartea care l-a făcut cunoscut în epocă: „Rutenisarea Bucovinei și causele desnationalisării poporului român poporului român după date autentice” apărută la editura Minerva din București în 1904. Cartea avea ca motto o strofă din „Doina” lui Mihai Eminescu. Foarte incitant, autorul arată originea geto-dacă a huțulilor și componenta etnică majoritară a românilor în Bucovina răpită de austrieci în 1775 de la Moldova lui Ștefan. Pe baza statisticelor și recensămintelor dovedește că rutenizarea a avut loc abia la mijlocul secolului XIX cu sprijinul autorităților vieneze. Fiind cetățean al imperiului austro-ungar, Isidor Ieșanu a avut acces la arhivele imperilae și locale din partea de est a imperiului. Isidor Ieșanu din Bihaci, localitate din Bosnia, reușește să construiască o teorie științifică pe baza documentelor din arhivele locale și imperiale despre existența unui singur neam românesc din Bosnia până în Basarabia. Isidor Ieșanu cunoștea mai multe limbi: sârbo-croata, bulgara, germana și maghiara fapt ce i-a deschis perspectivele de cercetare și având astfel acces direct la izvoare.

În studiul „Secta paternă în Balcani și în Dacia Traiană împreună cu Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin Osmani”, care a văzut lumina tiparului la Institutul de Arte Grafice C. Sfetea din București (1912), autorul explică pe bază de documente încreștinarea Balcanilor în vremea prăbușirii Imperiului Roman de Apus și rolul important al autohtonilor geto-traco-iliro-daci romanizați în afirmarea creștinismului. Valahii, începând cu secolul VII, au fost port-drapelul încreștinării popoarelor slave și, mai târziu, a maghiarilor. Inclusiv secta bogomililor are origini autohtone balcanice la fel și frații Chiril și Metodiu inventatorii alfabetului chiril care i-a încreștinat pe slavi, acești apostoli ai religiei creștine având origini vlahe. Inclusiv numele Bosniei, de unde se trăgea istoricul, are origini tracice. Bosnia provine de la numele tribului daco-get al Beșilor. Aceste popoare ilirice erau tracice și s-au romanizat (latinizare culturală și lingvistică) în parte în urma unei îndelungate stăpâniri a imperiului roman din secolul I î. Hristos până în secolul VI d. Hristos. Acești vlahi, deja constituiți la sfârșitul secolului VI ca popor distinct cu limba proprie, au locuit în special pe culmile montane. Albanezii îi numeau „schipetari” (munteni). De altfel, istoricul Strabo scria că beșii cuceriseră munții Haemus, dar și zona de azi a Bulgariei și Bosniei. Isidor Ieșanu, pe baza documentelor susține că în Bosnia din secolele VII până în secolul XII în vremea banului slav Kulin (1163- 1204) era populată de valahi în marea majoritate. Abia cu secolul XII slavii devin oarecum majoritari și preiau puterea în Bosnia, care până atunci avea alte denumiri: „So”, „Uzola”, „Rama” (Ra- zeul soare), „terra Besiorum” sau „Bassante”. De remarcat că istoricul descoperă documente în care atestă originea românească (valahă) a primului cneaz al Bosniei, care de atunci primește denumirea de azi. De altfel o parte din valahii din Haemus sau refugiat în Bosnia, precum și valahii din Panonia și lacul Balaton care la sfârșitul secolului IX au fost împinși de triburile maghiare conduse de Arpad înspre teritoriile actualei Bosnii. Isidor Ieșanu devine foarte popular între istoricii români la începutul secolului XX, încât este invitat să susțină o conferință despre trecutul românilor din Bosnia Astfel vede lumina tiparului în 1904 o culegerea de comunicări „Românii din Bosnia și Herțegovina în trecut și present (comunicări făcute Academiei Române” în ședința din 19 noiembrie 1904 adăugite și întregite). Studiul apare la Tipografia George Nichin din Arad, la 1906. Autorul subliniază toponimia bogată a cuvântului Vlasenica în Bosnia, care înseamnă teritoriu locuit de români. De altfel, în zona Tuzla din Bosnia la sfârșitul secolului XIX trăiau numeroși români, ca și în orașul Bjelina. Interesant că și țiganii vorbeau românește și se considerau vlahi sau români în Bosnia acelor vremuri. Isidor Socolean, consilier financiar la Sarajevo, pe la 1890 a efectuat o cercetare etnografică în Bosnia ajungând la concluzia că populația românească în regiune era numeroasă și autohtoni, la fel și țiganii care se auto-numeau „țigani români”. Ciobanii își spuneau ca și în Serbia „vlași”. Isidor Socolean considera că vlahii veniseră de mult din Pind, dar Isidor Ieșanu sublinia, pe baza exhaustivelor documentații din arhive, că vlahii erau autohtoni și originari din populațiile iliro-traco-dace romanizate. Desigur, vlahii din Bosnia se auto-denumeau „români”, fiind și un ținut „Românja” lângă Sarajevo, care în 1991 și-a proclamat autonomia în vremea războiului civil iugoslav. Astăzi istoriografia română este ignorantă în fața studiilor acestui istoric din Bosnia, care și-a scris cărțile după modelul lui Mommsen sau Ranke, cu un aparat critic de excepție. Cărțile lui aflate la BCU Cluj, după 120 de ani de la apariție, a trebuit să le citesc cu cuțitul de tăiat hârtia petnru că collie de tipar nu erau tăiate. Această ocultare a subiectului valahilor balcanici este de neînțeles în cadrul unei istoriografii europene și deschise la noi variabile teoretice. Despre biografia lui Isidor Ieșanu, acest român din Bihaci – Bosnia, nu cunoaștem prea multe, doar că face o dedicație în 1912 pe cartea despre religia din Balcani mamei sale: „În memoria mamei mele decedate Maica Agafia Ieșanu în semn de iubire și profundă venerațiune”. Presupunem că mama era o călugăriță de la o mănăstire ortodoxă. Teoriile lui Isidor Ieșanu scrise cu acribie documentară în stilul școlii germane despre fundamentul etnic valah al Bosniei prefeudale reprezintă o contribuție substanțial la clarificarea etnogenezei românești. De remarcat că această contribuție a originilor valahe ale Bosniei medievale a fost susținută în cel mai important for științific al țării, în Academia Română, în anul 1904.