Încercarea de a vorbi despre creştinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii creştini încadraţi în lumea musulmană începând cu secolul al VII-lea, poate părea un lucru îndepărtat de spaţiul geografic tradiţional creştin. Ce au însemnat arabii în istoria umanităţii, se cunoaşte foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice şi continuând cu înfăptuiri deosebite în matematică, medicină, filosofie, literatură, arte, etc. Din păcate creştinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est şi Rusia uită uneori că religia creştină s-a născut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spaţiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatură românească, de o informaţie lipsită de obiectivitate, ori de o impresie superficială, ce poate proveni dintr-o scurtă călătorie turistică sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amănunţit al tradiţiei arabe creştine, ce se întinde din Orientul Apropiat până în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersectează cu tradiţiile siriacă, latină ori armeană, distingând şi filoane maronite, caldee sau asiriene.
Din punct de vedere dogmatic tradiţia arabă creştină se împarte în trei confesiuni:
– cea melkită, ataşată hotărârilor de la Calcedon din anul 451 şi învăţăturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hrislos cu cele două firi. În cultura arabă credincioşii melkiţi mai poartă şi numele de Rum, adică romani, în calitate de moştenitori ai creştinilor bizantini „romani”.
– iacobiţii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, copţii şi armenii, care sunt de acord cu ei, şi se consideră „monofiziţi”.
– nestorienii, care susţin existenţa lui Iisus Hristos a două ipostase şi două firi, doctrina este îmbrăţişată de asirieni.
În forma ei eclesială tradiţia arabă îşi găseşte cea mai bună expresie în Biserica coptă din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca număr de credincioşi şi ca infuenţă. Biserica asiro-caldeeană îşi are centrul în Irak, Bisericile siriacă şi melkită sunt concentrate în Siria, iar cea maronită in Liban.
Originalitatea tradiţiei arabe creştine este cu atât mai evidentă cu cât ea este anterioară Islamului. Prima scriere arabă provine din siriacă şi ar fi opera mediului creştin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite în preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde există inscripţii trilingve, în limbile greacă, arabă şi siriacă. Prin învăţământul practicat pe lângă.Biserică, scrierea va ajunge până în Bahrein sau în regiunile de coastă ale Golfului Persic, unde erau instalate comunităţi de creştini. Astfel obiecţia venită din partea arabilor musulmani, în sensul că arabii creştini nu ar fi indigeni, adică arabi, nu are nici un fundament istoric. Această remarcă se poate sprijini parţial pe refuzul „arabicitaţii” câtorva, grupe de creştini, cărora le place uneori să accentueze apartenenţa lor etnică mai veche, identificând religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uită ca aceşti creştini erau arabi înainte de secolul al VII-lea, când a început epoca islamică. Examinând bine arabicitatea şi islamitatea, putem releva o diferenţă apreciabilă: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, aceştia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladeşul şi India. În sfârşit marele număr de creştini arabi, moştenitori în secolul al IV-lea ai prozeliţilor arabi de care vorbeşte Faptele Apostolilor, demonstrează că nu putem identifica religia cu naţiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasă sau o religie, ci o cultură, o istorie şi un destin comun.
În secolul al IX-lea întâlnim foarte multe lucrări ale comunităţilor arabe creştine, care îşi exprimă acordul lor asupra dogmei şi dezacordul asupra termenilor filosofici, folosiţi în exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustrează raportul dintre creştini prin următoarea imagine: „trei persoane escaladează un munte fiecare dorind să ajungă în vârf, acest vârf este Iisus Hristos, spre care tindem cu toţii. În pofida diferenţelor noi suntem cu toţii de acord asupra lui Iisus Hristos”. O încurajare a acestei apropieri a fost şi folosirea unei singure limbi – araba, de către toate comunităţile creştine din această zonă. De altfel disputele dintre creştini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, într-un cuvânt, între culturile acestor comunităţi, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, împreună cu cultura corespunzătoare. Astfel, în disputele hristologice calcedoniene şi postcalcedoniene pentru exprimarea credinţei unice în Iisus Hristos s-a resimţit dificultatea de înţelegere a termenilor teologici, diferiţi în fiecare comunitate.
Odată cu expansiunea musulmană, limba arabă va câştiga întregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe creştini să-şi abandoneze limba, scrierea, şi să vorbească araba, folosită şi la Sfânta Liturghie. Astfel, fără a se converti la Islam, creştinii s-au arabizat în Egipt, Mesopotamia şi întregul Orient-Apropiat. De aceea limba arabă a devenit practic un mijloc de comunicare pentru întreaga regiune între creştinii, care au înţeles că nu trebuie să rămână izolaţi. Cultura şi limba arabă au fost factori de unitate a creştinilor din zonă.
Nu trebuie uitată nici legătura istorică a arabilor creştini cu lumea bizantină din care provin în chip parţial, ori implicarea lor începând din secolul al XIX-lea în problema Orientului şi jocul marilor puteri în regiune (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au făcut ca diversitatea problemelor unor comunităţi arabe creştine să evidenţieze relaţia dintre teritoriu şi identitate, despre care voi încerca să vorbesc în acest material.
Am văzut că în momentul cuceririi musulmane creştinii din această parte a lumii erau deja divizaţi, între ortodocşi rămaşi fideli Imperiului Bizantin şi melkiţi, nestorieni sau monofiziţi din regiunile periferice ale Imperiului şi de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentări şi fracţionări confesionale stabilite în urma unor divergenţe de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, între diferitele populaţii semitice. În cadrul Imperiului Otoman minorităţile arabo-creştine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, şi de cei ai Antiohiei şi Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocşi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preoţii şi diaconii erau arabi. Creştinii monofiziţi erau conduşi pentru Egiptul copt, de către Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de către Patriarhul armean a cărei autoritate se întindea şi asupra siriacilor-iacobiţi, ca şi asupra nestorienilor de la frontiera turco-persană, vorbitori ai limbii arameene.
Maroniţii proveneau dintr-o erezie ieşită din monofizism, numită monotelism, care accepta în persoana lui Iisus Hristos o singură voinţă, cea dumnezeiască. Ei erau situaţi din punct de vedere geografic, în regiunea Libanului de astăzi şi se vor alătura Romei în perioada cruciadelor. Creştinii arabi ori arabizati traiau îndeosebi, în valea Nilului sau în zonele fertile ale Palestinei, Siriei şi Mesopotamiei. În cazul ortodocşilor ei erau în marea majoritate urbanizaţi, iar alţii precum maroniţii locuiau în zonele muntoase, începând cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adică de ataşament al clerului şi credincioşilor faţă de Roma. Expansiunea romană a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri în zonă, în lupta lor pentru recucerirea şi dezmembrarea Imperiului Otoman. Folosirea factorilor religioşi urma o schemă simplă: Franţa îi proteja pe catolici (maroniţi şi uniţi, de toate tendinţele), Rusia pe ortodocşi, privilegiind în mod sistematic elementul arab şi determinandu-l să se opună ierarhiei greceşti, observând în acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa în Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterană. Tot Rusia a depus eforturi deosebite şi pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia şi posibilitatea instalării la Marea Roşie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.
În secolul al XIX-lea alte puteri pătrund în Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic şi Statele Unite ale Americii îşi vor întinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista în Mesopotamia la o veritabilă cursă de „misiuni” printre populaţiile creştine locale, acţiune accelerată şi de descoperirea unor însemnate zăcăminte de petrol.
Înainte de a trece la prezentarea modului de funcţionare identitară a acestor creştini arabi în perioada declinului Imperiului Otoman, ca şi a creşterii sentimentului naţional arab, credem că este util să ne oprim puţin asupra aspectului sociologic al acestor comunităţi. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de către musulmani, aceste comunităţi creţtine formează aşa-numitele micro-societăţii închise, adesea delimitate teritorial în zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, întărit şi de ostilitatea ambiantă. Unele dintre ele se aflau în zone care făceau obiectul unor intense rivalităşi între puterile europene: rivalitatea dintre Franţa şi Anglia din Egipt, în regiunea siro-palestiniana şi Mesopotamia, germano-engleză şi ruso-engleză în Mesopotamia.
În aceste condiţii minorităţile creştine ca şi cele musulmane (druizi, alaouţi, şiiţi etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri în rivalităţile dintre ele. În schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identităţii acestor comunităţi-naţiuni şi prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Naţiune. În general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocşii arabi nu au manifestat niciodată veleităţi naţionliste. Populaţiile urbanizate cu o situaţie materială bună din vremea lui Petru cel Mare, influenţate de propaganda rusă, anti-grecească, trăiau într-o relativ bună înţelegere cu otomanii. La începutul secolului al XX-lea ei aleg mai degrabă cauza arabă decât particularismul ortodox şi militează de partea naţionaliştilor arabi împotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Răspandirrea ortodocşilor arabi în oraşele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentităţii lor, care se va îndrepta în aceste condiţii către formele unui militantism arab, mai mult sau mai puţin laic.
Unii ortodocşi precum melkiţii, foarte marcaţi de influenţa franceză şi cea austriacă, se vor ataşa Romei în secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Aceştia vor juca un rol foarte important în procesul de reinnoire al culturii arabe şi al renaşterii sentimentului naţional arab. Din perioada napoleoniană aceşti uniaţi arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului şi a Siriei. Orientarea lor pro-occidentală va declanşa însă o atitudine reţinută faţă de ei din partea turcilor. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi cu monofiziţii arabi, numiţi iacobiţi, dintre care o parte sunt ataşaţi Romei, fiind răspândiţi în Siria Otomană. Aceştia au cunoscut în vremea primului război mondial un început de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minorităţi creştine în Orientul Apropiat le-a diminuat posibilităţile reale de teritorializare a propriei lor identităţi comunitare, conducându-le spre un naţionalism arab radical.
Monofiziţii copţi s-au separat de Bizanţ în secolul al VI-lea, pentru a scăpa de presiunile fiscale şi politice ale Imperiului Bizantin. Copţii, nume ce vine din limba greacă şi înseamnă pur şi simplu „egiptean”, i-au primit în anul 640 pe arabii musulmani, ca pe nişte eliberatori. Treptat ei au fost arabizaţi, suportând destul de greu condiţia inferioară de dhimma, într-un context amestecat de toleranţă şi persecuţie. Chiar dacă au reuşit să-şi păstreze credinţa, ei erau cetăţeni de rangul al II-lea în sânul imperiilor arabe şi a celui otoman. O parte din aceşti copţi se vor ataşa Romei, în secolul al XVII-lea. În secolul al XIX-lea copţii au participat la trezirea sentimentului naţional arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Această atitudine se va menţine de-a lungul întregului secol al XIX-lea, copţii opunându-se şi prezenţei britanice din secolul al XX-lea. Concentraţi, din punct de vedere istoric, în nordul Egiptului, modernizarea acestei ţări îi va determina să se deplaseze către marile oraşe egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunităţi creştine arabe, răspândirea lor geografică precum şi amestecul cu alte popoare musulmane majoritare în zonă, nu vor face altceva decat să împiedice orice idee de regrupare naţională. Această situaţie îi va conduce pe copţi spre un naţionalism laic, multi-confesional. De asemenea înlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioadă dificilă. În confruntarea sa cu lumea occidentală, nasserismul a avut mereu tendinţa de a-i acuza pe aceşti creştini cum că ar fi agenţi ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care în alianţă cu Israelul va ataca Egiptul, în anul 1956, ca urmare a naţionalizării canalului Suez, Naţionalismul laic al lui Nasser va da dovadă permanent, de reţinere faţă de copţi, consideraţi a fi a V-a coloană a Occidentului. Această mişcare se va radicaliza în vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigraţii copte spre ţările occidentale. În anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copţi trăiau în Europa şi America. Astăzi, creşterea Islamismului în Egipt nu face decât să accentueze această tendinţă emigraţionistă, chiar dacă guvernul doreşte să se folosească de copţi pentru blocarea extremismului islamic.
De aceea, exodul creştinilor arabi în afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Părăsind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania şi Israelul, creştinii arabi sunt astăzi mai numeroşi în afara lumii arabe decât în locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi creştini reprezintă una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-creştine actuale şi una dintre consecinţele imposibilei teritorializări a acestor diferite comunităţi.
Din partea lor, maroniţii trăiau în Munţii Liban, amestecaţi cu populaţiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitătii se va produce în momentul invaziei Siriei de către trupele lui Mehmet Aii – Paşa Egiptului, susţinut de Franţa şi care dorea să alcătuiască un vast Imperiu arab modern, în detrimentul Imperiului Otoman. Conducătorii maroniţi au susţinut tentativa sa şi vor colabora cu el în timp ce druizii, sprijiniţi de Londra, susţineau Istanbulul. Interesele variate şi diferite au condus la confruntări şi masacre importante, relaţiile dintre cele două comunităţi fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, neliniştite de creşterea influenţei Franţei în Orientul Apropiat, a găsit un modus-vivendi între diferitele confesiuni din această zonă. Din nefericire, în anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, în dorinţa de a controla drumul Indiilor şi a menţine integritatea Imperiului Otoman, războiul civil dintre cele două comunităţi reizbucneşte, aspectul său brutal fiind ilustrat de masacrarea maroniţilor de către druizi. Aceasta va produce în Europa o emoţie puternică şi va conduce la intervenţia militară în Liban a Franţei, secondată de Austria, susţinătoare a melkiţilor catolici. Cei 20.000 de morţi ai acestui război civil a permis recunoaşterea în.sânul Imperiului Otoman, a unei specificităţi maronite cu o structură admnistrativă proprie şi mai ales susţinerea continuă a Franţei pe plan politic, cultural şi religios. Această pace precară a avut de asemenea drept consecinţă formarea unei diaspore maronite, caracterizată prin deplasarea acestei populaţii din zona muntoasă catre Beyrouth şi spre oraşele de coastă ale actualului Liban; în acea perioadă Beyrouthul era un oraş dominat şi populat de.sunţti şi de ortodocşi. Criza va deschide şi calea exilului în afara Imperiului Otoman. O altă consecinţă ceva mai îndepărtată, dar de care trebuie să ţinem seama, a fost formarea în sânul inteligenţei maronite, a unui curent naţionalist arab, care împreună cu ortodocşii şi greco-catolicii, vor forma, alături de mediile musulmane, una din componentele renaşterii naţionale identitare arabe. Elita maronită forma o elită pentru Liban şi o alta pentru lumea arabă, un exemplu interesant în acest sens fiind menţiunea că primul dicţionar de limba arabă a fost scris de maroniţi.
Pentru a înţelege mai bine deşteptarea sentimentului arab, este bine să ne amintim că în anul 1914, după emanciparea Balcanilor, o parte considerabilă din populaţia Imperiului Otoman era arabă; de aici miza considerabilă reprezentată de creşterea sentimentului naţional arab pentru viitorul Imperiului Turc şi de asemenea violenţa represiunii turceşti, care s-a abătut nu doar asupra armenilor şi grecilor, dar şi împotriva arabilor creştini, în special maroniţi şi iacobiţi din regiunea Muntelui Hauran. În anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberată de armatele britanice şi franceze. De acum înainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului încheiat acum trebuia să se găsească în zona de influenţă a francezilor. În acest caz erau prevăzute trei soluţii: prima cu un Liban care putea rămâne ca o provincie în cadrul Siriei, o Sirie mare trecută de sub controlul otoman sub cel al Franţei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si în sfârşit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamăgirea naţionaliştilor sirieni, cea de a treia soluţie a fost reţinută. Identitatea maronită a fost astfel teritorializată datorită Franţei şi includea şi alte comunităţi creştine şi musulmane, opunându-se practic Siriei care vedea în crearea Marelui Liban o manevră a imperialismului francez. Identitatea maronită se putea înscrie într-un teritoriu, dar lua fiinţă o ţară ce cuprindea pe viitor nu mai puţin de 17 comunităţi religioase, creştine şi musulmane. A urmat o perioadă de creştere economică şi de dezvoltare identitară pentru maroniţi, chiar dacă pentru alte comunităţi insatisfacţiile au fost numeroase. De fapt maroniţii erau minoritari în Liban, iar în plus statul îi izola în sânul lumii arabe creştine deoarece ortodocşii erau tradiţional mai degrabă favorabili Damascului decât Parisului. În anul 1943, pentru a pregăti independenţa, a fost adoptat un pact naţional care împărţea competenţele politice între cele mai importante comunităţi libaneze: maroniţi, druizi, siiţi, suniţi şi ortodocşi. Preponderenţa a revenit în cele din urmă maroniţilor chiar dacă acest lucru nu corespundea cu situaţia demografică din ţară. Dacă maroniţii au reuşit să aibă un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-şi menţine preponderenţa s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunităţi.
Între independenţa obţinută în anul 1945 şi începutul războiului civil din anul 1975, în istoria Libanului a intervenit un nou factor: în raport cu creştinii, musulmanii au devenit majoritari. În anul 1932 creştinii reprezentau 52% din populaţie faţă de 42% în timpul războiului civil, iar maroniţii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografică musulmană fiind dată de comunitatea şiită, care a devenit cea mai importantă în ţară. Aceste mutaţii demografice, asociate cu prezenţa refugiaţilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificată de obsesia acestora din urmă, de situaţia încercuirii de către musulmani. Cele doua fenomene vor declanşa un război civil, ce va dura 17 ani. În noile condiţii strategia maroniţilor a alternat între menţinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunităţi şi crearea unei noi entităţi, cu o suprafaţă mai mică, dar alcătuită numai din creştini. Ideea transformării Libanului într-un Stat descentralizat, federal, a apărut atunci când, în urma războiului civil, ţara s-a transformat în mai multe zone confesionale omogene şi izolate una de cealaltă. Creştinii, care până atunci au trăit în bună înţelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. În urma acestei deplasări s-au format noi zone cu populaţie şiită, druiză ori sunită. În afara satelizării Libanului de către Siria, rezultatul acestui război a fost consolidarea teritorializării comunităţilor libaneze, sau ceea ce s-a numit „cantonizarea Libanului”; caracterizată prin existenţa unor zone preponderent comunitare în detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstrucţia unui stat libanez a eşuat, acesta fiind de fapt transformat într-o confederaţie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunităţi, fiecare conducându-se după propria lege. Triumful comunitarizării şi teritorializării Libanului, va marca practic sfârşitul definitiv al maronismului, sau cel puţin al unui Stat cu o direcţie preponderent maronită, marele vis franco-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de război au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciană. Dornică de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendentă a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicităţi şi deci o distantare faţă de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ în direcţia renaşterii culturale şi naţionale arabe de la sfârşitul secolului al XIX-lea, către un maronism restrâns la un teritoriu protejat de Franţa, sau ceva mai târziu spre o comunitate care devine minoritară demografic şi politic, din cauza unei importante emigraţii. Libanul ca ţară deschisa influenţei occidentale, dar şi loc de refugiu pentru alte populaţii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o excepţie în istoria complexă a lumii arabe creştine. Cazul libanez arată imposibilitatea unei teritorializări politice viabile şi durabile, a unei minorităţi creştine pe pământ islamic.
Pentru Liban, dar şi pentru alte ţări din regiune, în încercarea de a scăpa statutului de minoritate şi pentru a găsi mijloacele de a convieţui cu lumea islamică, creştinii au recurs la un anumit naţionalism local, adică de consolidare a sentimentului de apartenenţă la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identităţi, ce nu se putea confunda cu grupările majoritare. În contextul acestei „compartimentări” o transformare importantă se producea în planul identitar al majorităţii, care avea conştiinţa apartenenţei la o ţară. La adăpostul frontierelor, trasate în funcţie de interesele marilor puteri europene, au fost create condiţiile fuziunii comunităţilor creştine cu cele musulmane.
Naţionalismul statal a fost cel mai bine ilustrat în Egipt. Condiţiile erau şi favorabile deoarece ţara avea identitate naţională incontestabilă şi nu se confunda cu Islamul. Între cele două războaie mondiale, copţii au militat în mod activ alături de musulmani pentru impunerea temei naţionalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care aparţine unei vechi familii de copţi a fost alături de liderul naţionalist musulman Saad Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât şi la manifestatiile naţionaliste, care au avut loc după cel de-al II-lea război mondial în Egipt.
O altă comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. în secolul al XlX-lea ei trăiau la limita dintre două Imperii: cel Otoman şi cel Persan. Ei erau descendenţii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionară deosebită, până în Tibet şi Java. Nestorienii au fost distruşi de invazia mongolă, cei rămaşi refugiindu-se în regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au împărţit în două ramuri: cea a asirienilor rămaşi nestorieni şi cea a caldeilor ataşaţi Romei. Originea lor etnică ridică şi astăzi unele probleme pentru specialişti: sunt ei descendenţii vechilor asirieni, arabizaţi sau îi reprezintă pe kurzii aramaizaţi, iar apoi arabizaţi? Indiferent de ipoteză, cea mai mare parte dintre ei au păstrat limba aramaică. În secolul al XIX-lea ei trăiau în trei zone: Hakari – bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astăzi, în regiunea Massoul printre arabi şi kurzi în regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi şi persani. Constant persecutaţi de diferiţii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au făcut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane şi ruse-ortodoxe, mai ales din momentul în care s-a constatat că regiunea Massoul conţinea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea în minoritatea asiro-babiloniană un eventual punct de sprijin.pentru a avansa în Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxă Rusă chiar a reuşit.să recupereze o parte a minorităţii caldeene din Persia, în anul 1914, avansarea armatei ruseşti în Turcia orientală şi ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea şi instalarea asiro-caldeilor în Rusia. Reacţia turcilor va fi deosebit de violentă: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacraţi, iar alţii se vor refugia în Rusia şi în Persia ocupată de armata rusă.
Căderea Imperiului Ţarist în anul 1917, a provocat şi antrenat un nou masacru în regiunea Urmia unde kurzii şi persii s-au năpustit asupra unei populaţii pentru care foştii aliaţi nu-i mai puteau susţine. După noi masacre, asiro-caldeii au părăsit regiunea pentru Mesopotamia, aflată sub control britanic. În mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, după încetarea ostilităţilor, autorităţile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegaţii, cu cererea expresă de a obţine crearea unui stat asiro-caldeean, alcătuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu ieşire la Marea Mediterană şi Golful Persic. Această tentativă de teritorializare a naţiunii asiro-caldeene după genocidul căruia a trebuit să-i facă faţă, a fost fără rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat însă sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va rămâne la turci.
Tot acum armata engleză se va servi de trupele asiriene pentru a înăbuşi revoltele arabe ivite odată cu noua tutelă a Irakului. Irakienii îşi vor aminti de acest rol represiv şi în momentul obţinerii independenţei în anul 1932, vor avea loc adevărate progromuri impotriva asiro-caldeilor, consideraţi colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morţi şi un important exil către Siria franceză ori Persia,. în timpul celui de-al doilea război mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanică în Orientul Mijlociu şi în Europa. Pentru asiro-caldeii rămaşi în regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, aceştia vor fi antrenaţi în războaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului şi Azerbadjanului pro-sovietic. În chip paradoxal, odată cu venirea la putere a unui regim republican şi laic, începând cu anul 1958, lucrurile se voir linişti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea naţiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, şi confesionale, suniţi, şiiţi şi creştini. Această stabilitate relativă a problemei asiro-caldee, într-un regim care predica unitatea naţiunii irakiene în diversitatea ei, echilibra oarecum situaţia. Numai că în faţa unor acte „de zel”, cea mai mare parte a acestor populaţii asiro-caldee din Irak, va emigra spre ţări ca: Australia, Statele Unite sau Europa.
Astăzi sunt mai puţin de un milion de asiro-caldei în Irak, printre care şi fostul numărul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situaţiei nu a fost posibilă decât prin abandonarea oricărei revendicări teritoriale şi particulare, în schimbul păcii şi a unor concesii de ordin cultural. Aceeaşi situaţie este şi în Iran, unde în regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere după debarcarea fostului Sah. în raport cu spaţiul geografic ocupat iniţial, această „naţiune” creştină a fost complet lipsită de teritoriu în secolul al XX-lea.
Un ultim exemplu al dinamicii comunităţilor creştine arabe în istoria politică a Orientului-Apropiat este cel al creştinilor palestinieni, ortodocşi sau melkiţi catolici, în lupta palestiniană. Un sfert dintre palestinieni sunt creştini, iar din acest procent jumătate sunt ortodocşi. Doi dintre principalii conducători ai mişcării palestiniene sunt de origine ortodoxă: Hawatme şi Habas, ca de altfel şi soţia lui Yassdr Arafat. Dacă ortodoxia nu joacă un rol specific între revendicările palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai puţin întâlnit în Europa, ocupă un rol de frunte în desfăşurarea negocierilor de pace. În acest caz iniţiativa naţională dintr-o perspectiva laică a primat şi a anulat orice revendicare identitară de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fără a-şi face prea multe probleme pentru apartenenţa religioasă. Ortodocşii au chiar tendinţa de a se alătura mişcărilor palestiniene dure.
Dincolo de strălucirea lumii bizantine, creştinii arabi în secolul al XX-lea nu au reuşit să depăşească statutul lor de minoritate religioasă. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Naţiune nu i-a împiedicat să-şi păstreze identitatea, chiar şi în diaspora din ce în ce mai numeroasă. De aceea considerăm că eşecul lor poate avea şi un aspect pozitiv, deoarece ilustrează că un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate menţine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a două sau trei generaţii. Rămâne de văzut dacă această limită poate fi depăşită.
La randul ei tradiția araba creştină ocupă un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic şi cel islamic. De pildă, cum poate fi explicată dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fără un real pericol reducţionist. Dezvoltându-şi însă propria tradiţie teologică, arabii creştini nu trebuie să invidieze nici Occidentul creştin, nici pe ortodocşii din estul şi sud-estul Europei, a căror tradiţie teologică le poate fi complementară, în fond tradiţia arabă creştină, născută din necesitatea creştinilor de a reaminţi esenţa credinţei în faţa Islamului, poate ajuta la o reînnoire a conştiinţei misionare a Bisericilor prezente în lumea arabă. Dacă vor rămâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unităţii creştine în Orientul Apropiat. La aceasta se adaugă şi dialogul destul de dinamic cu Europa catolică şi cea ortodoxă, sau relaţia specială cu musulmanii, ce sperăm că va dezvolta în această zonă a lumii o nouă perioadă de înţelegere, dreptate şi pace.
Lasă un răspuns