Proiectul de ţară

„Cine seamănă vânt, culege furtună”, părea să explice, subliminal, zâmbetul subţire, ras proaspăt, victorios aproape, al celor trei crai politici gata să expandeze pe puntea de sus a corăbiei piratate de „ăi răi”. Decişi să scoată covorul roşu de sub Preş, prim şi secunzi, că deja li s-a micşorat metrajul prin sondaje, băieţii cei buni, orbiţi de luminile de semnalizare ale unor posibile alegeri anticipate, anunţau ieşirea la rampă, într-o totală şi perfectă organizare a membrilor şi membrelor propriului miriapod politic: un exerciţiu de rafinament diferit, ciudat de diferit faţă de clamările ălor din stradă (pensii, ratele la bănci, inapetenţa la impozite), nemunciţii din motiv de lipsă de muncă, umiliţii experienţelor geografice, umiliţii propriei lor neputinţe.

Nimeni, dar aproape nimeni n-a avut ochi să vadă între atâtea lozinci şi pancarte, rogojini neaprinse de deasupra creştetelor, una hilară prin singularitatea sa. Ceva în genul că avem nevoie, ne trebuie Cojocaru. Care cojocar, m-a întrebat cineva din preajmă. S-a peticit prea rău blana întoarsă şi răs-întoarsă a existenţei? Înscrisul era timid, oarecum insignifiant, greu de întrezărit prin ploaia de pavimente aruncate de microbiştii, anarhişti – punea eticheta pe ei primul-ministru – invizibil analiştilor şi analistelor de priveghi sărbătoresc la televiziunile de toate candorile. Ce „Cojocaru” când premierul e neras şi profund îngrijorat de sporurile pentru orele suplimentare prestate de jandarmi şi scutieri, sporuri care ar putea dezechilibra bugetul încă fragil al patriei dar sigur condus spre mai mult şi mai bine pentru nu ştiu care şi cine. Cine mai e şi cojocarul ăsta? Fără să ştiu că, mai nou, doctorul în economie Constantin Cojocaru propune un nou Proiect pentru România sub sigla Partidului Poporului ( denumire nepersonalizată ) l-am recuperat din perioada imediat post-revoluţionară când, fără să-i ceară nimeni (aşa sunt tehnocraţii ăştia: răi şi încăpăţânaţi, deranjanţi) oferea un Proiect de dezvoltare economico-socială apreciat, la acel moment, şi de marele economist americn de origine română, Anghel N. Rugină care, la rândul său, oferea proiectul strategic al unui „miracol” pentru România, în sine o strategie de redresare/restructurare şi raportare valorică la o Europă aflată, prin ţările dezvoltate, la mai multe lungimi în cursa spre un capitalism cu variaţiuni sociale cel puţin interesante.

Culmea ciudăţeniei era atunci că amândoi se opuneau privatizării alandala, dizolvărilor oneroase ale unităţilor industriale („fiarele vechi” moşite de  sute de mii de lucrători) şi ale inventarului agricol aflat în forma de proprietate încă unită a foştilor ceapişti, proprietarii de drept. Imuni la procentele îngoşate ale arbitrajelor specializate în vânzări şi desmembrări de fabrici şi uzine care, ca şi rugina de flotă, împiedicau  marşul triumfalist al apariţiei miliardarilor autohtoni, a super-marketurilor, a contactului nemijlocit cu mălaiul de foarte bună calitate importat din Ungaria, untul din Olanda şi uleiul, zahărul, berea, etc, etc de pe acolo de unde erau exportate pe piaţa românească tot mai eliberată de surplusul de populaţie nelucrativă. Iar surplusul ăsta, supravieţuind care cum poate prin străinătăţuri, cel puţin nu poate ieşi în stradă, că străzile din Italia, Spania, Israel nu posedă şi teatre naţionale bune de dihăit. Nu ştiu cât de bune ori nebune or fi fost proiectele respective dar nu am ştiinţă de un al treile Proiect pentru Ţară. Nu că nu ar fi putut fi licitat un astfel de demers dar clar cum clarul că nu s-a vrut. Încurca. Prelungea dureros distanţa dintre deştepţii de aici şi conturile din străinătatea lor. Şi mă uit în jur, dincolo de stradă şi străzi, de timpul irosit pentru stupid peuple, şi ce văd: 22 de ani fracturaţi în experimente ciudate, cu pedigriuri ilizibile şi garanţii expirate. 22 de ani de antamări păguboase ale celei mai mari părţi din biografiile celor 22 de milioane de români care încep să perceapă că se află sub regimul de ocupaţie al unei caste politice care confundă ţara cu propria lor proprietate închiriată ălorlalţi, chiriaşii, impozitaţii. Şi-i ascult decâteva zile hăhăind şi cei de hăisa şi cei de ceală. Culmea este că au găsit un numitor comun: profesionalismul, caratele tehnocratice ale doctorului Arafat, unul dintre adevăraţii manageri ai sistemului de sănătate publică.

Dar ce facem cu organismul social al ţării, cu boala lui? Cine este, cine sunt doctorii, tehnocraţii de care am avea nevoie? Unde se ascund de nu-i vedem de 22 de ani? Cât mai preţuiesc eu sau tu sau celălalt într-o ţară în care cam totul e de vânzare, conform cutumelor acestor iluştri moştenitori de istorii, revoluţii şi, mai nou, de supra-alimentarea energetică venind din stradă. Nu au înţeles nimic! Vor relua baletul parlamentar cu anticipatele, portocaliul va amâna declanşarea, se pare că nici nu se poate altfel şi, băltâcărind, băltâcărind, uninominalii noştri de pachet vor continua să aştepte ca societatea să se taseze, sigur, fără a le modifica poliţele de asigurare de la mai bine la mult mai bine. Proiectul de Ţară? Cred că glumeşti! Şi, uite, de câteva zile mă tot rog de-o ploaie, de-o zloată, de-o ninsoare, ceva că s-a întristat ţăranul şi grâul şi-s şi eu trist că pe nici un canal n-a mai apărut primarul României, şturlubaticul dom Traian.  Mai încalecă, mai descalecă, conform arăturilor de iarnă? Treaba lui fiindcă, citându-l pe Constantin Tănase: „Au făcut, au desfăcut/Şi cu asta ce-au făcut. Nica”?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*