Creanga noastră cea de aur

Din Dicționarul de Istorie, desprindem că Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837 sau 1839 și a decedat la 31  decembrie 1889. A trăit puțin, măcinat de boli și de gânduri, probabil. Contemporanii îl descriu ca pe un munte de om, care putea să se lupte și cu un urs. Om pașnic și copilăros, împușcător de vrăbii de pe Mănăstirea Golia, frate drept cu Flămânzilă, uneori și cu Setilă, el se preumbla cu prietenul său Mihai Eminescu prin dulcele târg al Ieșilor în căutarea unui loc tihnit ca să dea curs amintirilor, snoavelor și poveștilor.

Eu nu am fost de față, dar simt, că mai întâi, până a așterne pe hârtie frumoasa și neîntrecuta sa operă, el a avut nevoie de un ascultător și de un sfetnic. Și l-a avut pe Mihai Eminescu, cel care l-a și îndemnat  să scrie. Și ce a ieșit din acest îndemn , vă dați seama  că este o avuție. Dar mai întâi i-o fi avut  pe micii învățăcei, care nici măcar nu bănuiau că sfătosul bunic din Humulești e autorul Abecedarului din care ei se înfruptă zi de zi și sorb cu migală literă cu literă

Cred că nu e om care nu s-a înfruptat  din basmele sale de natură folclorică, cu aspecte fundamentate de ordin etic și social ale umanității rurale (Povestea lui  Harap Alb, Capra cu trei iezi, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Punguța cu doi bani), proză umoristică (Moș Nichifor Coțcarul), dar, mai ales, de evocare a universului infantil  (Amintiri din copilărie) și povestirile  ( Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Cuza Vodă).

Ca și volum toată opera lui Ion Creangă încape într-o singură carte și dacă ești cititor harnic, o poți parcurge doar într-o lungă noapte de iarnă. El te vrăjește ca un mag și în dulcea legănare a cuptorului cald până și vântul de afară îți pare  un bun povestitor.

Târziu de tot, mai anțărț,  am trecut  pe la Humuleștii lui, am văzut Ozana curgătoare și am simțit că aici e centrul lumii, unde s-au plămădit cele mai frumoase povești, aduse pe tava cu jeratic  de strămoșii din adâncurile veacurilor. Trecute prin sufletul lui de mereu copil neastâmpărat, pus pe șotii și la 50 de ani, livada eposului popular a dat rod nu numai mere de aur, ci și crengile tuturor pomilor din grădinile împăraților și nevoiașilor s-au  îngreunat  de nebănuite frumuseți.

Am balansat pe creanga lui de aur, ca pe un pom din rai,  și acum când l-am întrecut de mult ca vârstă, am obiceiul să mă dau huța tot prin amintiri și încep o nouă poveste…Anii se rostogolesc ca pietrele spre bojdeuca Irinucăi, iar undeva  la Bolta Rece stau boierii la taifas socotind paharele câte-au fost, câte-au rămas…

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*