Brâncuşi, Iorga, Pătrăuţi…

La Pătrăuţi am ajuns după ce ne-am atins de ferecăturile şi icoanele şi minunile bine aşezate şi privegheate de măicuţele de la Dragomirna. Grup compact de tineri greu de căprărit de cele două dădace universitare, Vasile Adăscăliţei – Vasile Gură de Aur, Ştefan Giosu şi, ataşat nouă din când în când, conform rânduielii ieşirii fumului din portţigaretul încununat de jumate de Mărăşească, arheologul Ion Gostar şi ai lui săpători de istorii. Timpul nu avea importanţă, oricum era în frunză, dar mă ofticau până la lacrimi genunchii de mătanie de la Putna, scuza lecturii disipate şi mai apoi, la Dragomirna, mărturisirea creşti-nească a iubirii de Dumnezeu fără autocenzura închipuirii că vreunul dintre studenţi le-ar fi putut amaneta sufletul. Restaurez de-aiurea, şir indian, pe Ion Ciubotaru, Lucia Cireş, Ada Teodorescu – Fărtăiş mai târziu, Ion Solcanu, Vasile Tătaru, Rodica Şuiu, Algeria Simota şi bunul prieten Vasile Pandele, omul imortalizărilor secrete în pelicula de 16 milimetri. Enumerare restrictivă cum mişcarea săltată a iezilor de capră pe frunzele cerului. La Pătrăuţi m-a izbit în fiecare ochi câte ceva: stâlpii de cerdac ca de Coloană Infinită şi Masa Tăcerii în forma primară de pietre suprapuse, masă de pomenire pentru ţine-rea de colaci, de colivă şi de ce se cuvenea la o astfel de cele-brare. Preotul cărturar atins de rugina vieţii ne-a deschis Cartea de Aur pentru a-i găsi alături, cu scrisuri care s-au pierdut oda-tă cu Cartea, pe Nicolae Iorga şi Constantin Brâncuşi.  Cum şi de ce ajunseseră aici, cum şi ce vorbiseră, toate astea se pier-deau în albul ilizibil al timpului, cum pierdută avea să fie şi Cartea. N-am găsit-o nici la Episcopie, nici la Protopopiat, in-trată cu tot cu mărturisitori în putre-ziciunea amintirilor.

Şi mă uit la preotul tânăr respirat alături de pălăria aceleaşi umbrele pe care sigur că am lepăda-o dacă am şti că ne plouă cu lacrimi din icoanele făcătoare de minuni ale bolţii.

Şi aflu de la părintele Gabriel Herea că atunci, în ′67, părin-tele cărturar aplecat pe scriitura originală a Coranului pentru a descifra punţile de legătură cu Scriptura, se numea Mihai Sân-ceanu. Şi încă de atunci, nemărturisit, doream să revin, să aşez Masa tăcerii pe desenul mesei de piatră de pomenire, masa mortilor de la Pătrăuţi, nu pentru altceva decât găsirea ascezei geniale a Simbolului la marele sculptor gorjean. Cumpănind pământul românesc din Hobiţa până la Pătrăuţi, se încărca de piatra gândului din care avea să se izvodească Însemnul. Îmi plăcea să cred, asemeni profesorului Marţian Cotrău că acolo, la bolniţa mănăstirii, s-ar fi reîntrupat în existenţă oştenii răniţi la Podul Înalt. Ne contrazicea  însă cercetarea aprofundată a profesorului Ion Solcanu, imaginea aşezată pe timpi diferiţi şi deci prizonieri imaginativului. Şi repet întrebarea către tânărul preot bolnav şi el de cărturărie aleasă. Este această masă de piatră şi de pomenire veşnică cea pipăită de ochii lui Brâncuşi?  Posibil, mi se răspunde, fiindcă este precis datată ca aparţinând secolului al XV-lea. Şi, aşa cum au spus geologii, piatra a fost adusă de altundeva decât din zona podişului Dragomirnei. Cineva şi-a dorit asta şi a pus să fie cărate până aici cele două trupuri de piatră ale mesei.

În jurul mesei, întregind umbra Mesei Tăcerii, un preot a aşezat monolitic, scaune de piatră. Clar,  o inversare a drumului ascezei, poate şi din dorinţa de a adăuga bijuteriei monastice surplusul de interes puţin încă vădit până atunci. Cartea de Aur, pierduta carte, spune părintele Gabriel Herea, se pare că a fost deschisă în 1896 de preotul Constantin Morariu, prieten al lui Ciprian Porumbescu, membru al Arboroasei. Exilat aici după ce nemţii îi obligaseră chilia puşcăriei pentru prea multul său românism, preotul Morariu transformă casa locuită de el în loc de întâlnire cu mari personalităţi ale timpului: Şt.O.Iosif, Sextil Puşcariu, profesorul cernăuţean Vasile  Grecu. Lecca Morariu, fiul preotului, ajunge şi el la Universitatea din Cernăuţi. El este cel care s-a dedicat căutării manuscriselor eminesciene rătăcite, pierdute.

Brusc, într-o ieşire de roşu sângeriu, ne inundă colpeşitor, nava bisericii. Pluteşte spre noi, ne ducem noi spre ea, adevăr aşezat la jumate.

Da, spune părintele Herea, e o mare minune. «Cea mai ve-che biserică ridicată de Ştefan cel Mare. Momentul 1487 descifrează timpul de plecare spre ctitoririle monahice. Că domnito-rul ar fi ridicat câte o biserică între două bătălii, această legen-dă este un neadevăr introdus aiurea în cultura generală a mai multor generaţii.  În primii 30 de ani de domnie Ştefan a ridicat o singură biserică. Una. Cea de la Mănăstirea Putna. Viaţa lui se schimbă radical în anii  1484-1486, în momentul în care coaliţia anti-otomană se farmă, veneţienii se retrag, Mangopul, Cafa cad, veneţienii, genovezii, ungurii cad la pace cu turcii, Ştefan rămâne singur. Pierde Chilia, Cetatea Albă, rămânând singur în faţa Imperiului. Singur. Iar în 1846 era să fie ucis. O armată formată din turci şi unguri  vine cu Petru Hront, un pre-supus fiu al lui Petru Aron, pentru preluarea domniei. În lunca Siretului, spre Roman, într-un loc numit Şcheia, calul domnito-rului este ucis  şi Ştefan rămâne mai bine de opt ore între cada-vre.

Sunt două cronici, una slavono-moldovenească şi alta lituaniană care adeveresc faptul că Petru Hront a fost înscăunat de turci sub numele de Petru voievod. Domnitor în domnia lui Ştefan! Şi intră în scenă, pictură pe canavaua timpului, aprodul Purice şi boierul Pântece care îl caută şi îl găsesc printre cada-vrele bătăliei extinse pe zeci de kilometri, pe Ştefan. Viu. Gata pentru a reface soarta luptei: organizează o ambuscadă, îl prin-de şi ucide pe Hront, face pace cu turcii. Timp de 17 ani, cât mai trăieşte, face peste 40 de biserici de piatră. În primul timp de biserici face Pătrăuţiul şi o biserică la Milişăuţi».

Şi mă duce mai departe părintele Gabriel în pântecele navei, îmi descifrează sensul desenelor secretizate, continuarea nevăzută a picturii de sub pictura ultimă, cea care acoperă epiderma pereţilor. M-aş înşuruba în lespedea podinei, n-aş mai pleca, dar de afară, din timpul cestălalt, omul de la volan împuşcă tă-cerea cu nervii transferaţi comod claxonului. Sigur, va trebui să revin la Pătrăuţi. Să revin ca şi cum n-aş fi plecat vreodată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*