Cum ne clădim viitorul? Nevoia unei noi generaţii de sinteză…

Ne convingem pe zi ce trece că nu este vorba numai de o criză a euro ci una mai complicată a instituţiilor comunitare europene. Va fi sau nu modificat Tratatul de la Lisabona, vom mai vedea. Ceea ce nu mai poate fi amânată este modificarea modului de funcţionare a Uniunii Europene. În ce ne priveşte, atâta timp  cât ,,proiectul european” rezistă sub o formă sau alta – un an, un deceniu, un secol – România trebuie să-l considere alternativa la evoluţiile tulburi şi necontrolate de pe continent şi să nu-l abandoneze. Suntem europeni prin istorie, cultură şi aspiraţii de civilizaţie. Suntem latini prin limbă, temperament şi filozofie de viaţă. De câte ori am ieşit din acest cadru nu a fost bine. Abaterile impuse de evenimente exterioare tendinţei noastre naturale de existenţă au avut consecinţe peste care românii au trecut cu dificultate şi întotdeauna cu preţul stagnării sau al regresiunii. Rămâne să acceptăm că europenismul nostru nu trebuie socotit nici dar veşnic şi nici merit necondiţionat. Abaterile de care aminteam stau mărturie că misiunea noastră europeană nu se impune de la sine.

Pe de altă parte s-a spus adesea că după aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană, România nu mai are o ţintă imediată. Adică un ideal de tipul celui paşoptist al statului modern sau a celui unionist de stat naţional. Sacul este plin acum, spun unii. Să acceptăm aserţiunea. Nu suntem singurii în lume într-un astfel de impas. Suntem un stat mic şi, din păcate, nu mai putem avea – am avut în unele momente – o politică mare externă. Politica noastră actuală s-a pretat  cumva la tolerantă şi cinism. Are şi unele victorii. Am revenit la resemnare în privinţa drepturilor istorice – mă refer la Basarabia – dar nu ne-am dezmembrat ca stat în 1990 deşi pericolul a fost real. La resemnare am fost constrânşi dar am îmbrăţişat-o rapid din comoditate şi oportunism politic. Şi într-un caz şi în altul rezultatul este acelaşi. De aceea, să ne bucurăm că încă avem un stat. Resemnarea nu exclude, totuşi, posibilitatea reluării unui nou tip de ideal. Unul modern, aidoma celor ale altor popoare europene, care să prezerve identitatea în condiţiile integrării. Datoare pentru un astfel de ideal este  generaţia nouă, singura capabilă şi îndreptăţită să valorifice câştigurilor dobândite deja. Situaţia de azi seamănă oarecum cu cea din România Mare de după Unirea din 1918. Atunci, împlinirea idealului unionist a pus în faţa generaţiei ieşită din război o misiune nouă denumită de Mircea Eliade  ca fiind una a sintezei. Conceptul s-a născut din participarea elitei intelectuale la o dezbatere articulată, pasionantă şi pasională uneori, motivată şi argumentată în felurite chipuri, în jurul chestiunii ,,noii spiritualităţi”.

S-a declanşat o dezbatere pe tema tradiţiei şi modernităţii pe care, de fapt, o impunea stadiul de dezvoltare al României la acea vreme. Ce alegem din viaţa spirituală a satului şi ce acceptăm în modernitatea oraşului?  Are mai puţină importanţă părerea că disputa s-ar fi iscat ca urmare a influenţei puternice a cursurilor profesorului Nae Ionescu de la Universitatea Bucureşti (Filozofia Dumnezeirii, 1920/21 Realitatea vieţii sufleteşti, 1921/22 şi Filozofia religiei, 1923/29) sau ale istoricului Vasile Pârvan (Problema salvării, 1919/20 şi Drama antică, 1920/21). Nu trebuie nici să ne poticnim în devierea ideologică produsă de autoritatea şi preferinţele politice ale primului. Istoria le-a sancţionat şi le-a clasat. Au fecundat ideile elite româneşti care şi-a antrenat energiile într-o dezbatere clarificatoare. Rezultatul acesteia, exprimat cu claritate de Mircea Eliade, este de luat ca model: în absenţa unui ideal, istoria trebuie să scoată în lumină un nou proiect politic pentru generaţia nouă. Unul care să contribuie la  re-asamblarea componentelor unei naţiuni.

O astfel de generaţie, crede Eliade, se naşte după o mare catastrofă. Rezervele pe care unii le au faţă de un astfel de raţionament nu sunt îndreptăţite. Efectul pozitiv al acestui concept nu poate fi pus la îndoială. Primul Război Mondial a fost ,,marea catastrofă” care a adus pe scena istoriei o altă generaţie, una care îşi avea exigenţele ei.  ,,Avem noi, oare, dreptul de a ne obiectiva, de a ne analiza, de a elabora concluzii asupra vieţii noastre lăuntrice? Şi – o putem?” se întreba Mircea Eliade în 1927, pe când se afla ca bursier la Geneva (,,Profetism românesc 1, Itinerariu spiritual, pag. 20, Ed. Roza Vânturilor, 1990). ,,Noi, ‘generaţia tânără’, trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de ‘experienţe’. În credinţa mea de atunci, ‚experienţele’ acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală. Ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întâmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre” (ibid. Itinerariu spiritual:,,Tânăra generaţie”, pag. 9). Într-un astfel de moment, intelectualitatea ivită după Marea Unire de la 1918 s-a conectat, nu fără dificultate, la ideile politice ale Europei. Meritul acestei  generaţii este acela de a fi declanşat o amplă dezbatere de idei, transformată uneori în bătălie. Protagoniştii s-au împărţit sau s-au despărţit în tabere. În general au recurs la argumente dar au pus şi patimi în joc. S-a uzat de convingeri fără să se înţeleagă de aici că în spatele unora nu existau interese. Au fost avansate opţiuni, soluţii care au contat în construcţia societăţii româneşti de după Războiul de Întregire. La disputa dintre tradiţionalişti, ortodoxişti, mesianici, autohtonişti, slavofili şi tabăra moderniştilor, cosmopoliţilor, europeniştilor, sincroniştilor au participat reprezentanţii grupărilor cultural-academice şi scriitoriceşti-publicistice de la  Gândirea, Societatea de Estetică, Forum, Ideea Europeană, România literară, Viaţa literară  etc. Cu adevărat elitele vremii. Sunt memorabile conferinţele publice sau intervenţiile în presă ale lui Mircea Vulcănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Constantinescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, Şerban Cioculescu, Tudor Arghezi, bineînţeles, Mircea Eliade şi ale multor altora. Tradiţionaliştii acuzau pe modernişti de indiferenţă la idealul naţional. ,,Ei se feresc cu toţii de un crez naţional fiindcă acest crez e singura formulă mântuitoare pe seama unui popor închegat într-o unitate” scria Octavian Goga în ,,Mustul care fierbe”, în 1927. Eugen Lovinescu era preocupat de sincronism şi căuta clarificări ideologice în modernismul românesc. El, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, între alţii, erau frământaţi de înţelegerea cadrului ontologic al românilor. Nae Ionescu vedea deformat destinul României, pe care îl socotea tragic. El a făcut valuri cu avertismentul că ţara a intrat într-un spectacol antinomic: fie consolidează valorile ,,neamului”, fie intră pe calea pierzaniei, a căutărilor tulburi şi, astfel, iese din logica istoriei. Fals. Ca şi Nae Ionescu, Nichifor Crainic se refugiase şi el în religie cu profituri politice evidente. Crainic respinge brutal ideea de modernitate şi face piedestal istoric din  tradiţie.  Impulsiv şi nedrept, el îl jigneşte pe Lovinescu socotindu-l ,,inventatorul maimuţei imitatoare”. Crainic nu este scutit de replici pe măsură, Arghezi îl vede ca descălecător al neo-ortodoxismului şi îl tratează de ,,cofetar îngreţoşat de cadaifuri (sic!)”.

Evoc această dispută elitistă nu pentru spectaculozitatea ei (este un regal de stil şi de idei, vă asigur!), ci pentru modelul  constructiv şi moderator pe care ni-l poate oferi azi. Avem nevoie de o dezbatere similară care să pregătească apariţia unei generaţii la înălţimea momentului istoric prin care trecem. Suntem într-un punct oarecum asemănător cu cel descris de Eliade în 1927.  De aceea ar fi de dorit iniţierea unei dezbateri academice – iată o sugestie pentru revista ,,Cultura” – pentru construcţia unui nou proiect românesc de civilizaţie: cultural, social, economic şi politic. Un demers intelectual cu valoare prospectivă pentru definirea misiunii noii generaţii pe care ne-o dorim, ca şi Eliade, de sinteză. De la care România poate să aştepte  clarificarea măcar a perspectivelor imediate. Avem nevoie de opinii noi, moderne. Suntem într-un moment pe care îl putem asimila celui care îl frământa pe Mircea Eliade: nu mai avem o ţintă majoră şi trebuie să ne ferim să bâjbâim în istorie. Dacă vom găsi un nou ideal, de tipul celui paşoptist sau unionist, cu atât mai bine. Dar dacă nu, atunci să ne adunăm energiile pentru construcţia instituţiilor moderne de care are nevoie statul în etapa de integrare europeană pe care o parcurge. Trebuie să căutăm, să alegem, să hotărâm. Odată cu Eliade, trebuie să acceptăm că pentru aceasta este nevoie de o generaţie de sinteză. ,,Criza catastrofală” prin care a trecut naţiunea română (războiul, în concepţia lui Eliade), prin extensie poate fi asimilată cu criza prin care trece Europa şi Uniunea Europeană. Ce ne dorim în aceste împrejurări? Să-i întrebăm pe specialişti şi să limităm cât mai mult ambiţia politicienilor de a-şi exhiba mediocritatea. Eliade poate deveni actual dacă îl citim atent, din perspectiva imperativelor noastre de azi: ,,Noi suntem, aşadar, cea dintâi generaţie torturată de imperativul sintezei. Aceasta se poate înţelege meditând pluralele preocupări care ne chinuie şi ne desfată. Şi, îndeosebi, maniera cu care valorificăm şi transportăm elementele de cultură pe care le asimilăm. Nu rămânem neutri, înregistratori, compulsori. Însufleţim şi sintetizăm – organic, cu forţe şi intuiţii izvorâte din autentica noastră fiinţă interioară. E un semn al vremurilor tendinţa către sinteză. Dar noi, cei tineri, vom izbuti să realizăm sinteza cea mai completă, contopită în însăşi personalitatea (noastră). Pentru că noi cunoaştem, îndurăm şi experienţa mistică – cu toţi fermenţii, şi forţele şi coeziunea şi luminile care le coboară în suflet” (idem. Itinerariu spiritual, pag. 22).

Pentru a-l înţelege pe Eliade în ceea ce spune trebuie să ne schimbăm. Un paradox al României – avem multe! – face ca de mai bine de două decenii disputele politice să înăbuşe orice abordare calmă şi rezonabilă a conceptelor filozofice, sociologice, economice sau ideologice cele mai potrivite  destinului nostru european. Când se produc, dacă se produc, discuţiile sunt viciate de patimi şi de încrâncenare oarbă iar politicienii, complexaţi şi oportunişti, cred că cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facă este rabatul salvator pentru protejarea scaunului. Să revedem cu obiectivitate cât rău a produs şcolii româneşti arbitrajul politic impus la revizuirea manualelor de istorie şi în reformele succesive din învăţământ. Spiritul critic – puţin constructiv la români – îşi iese din matcă, ajunge demolator. Înlăturarea argumentului capătă pretenţii de metodă, slujirea politicii devine cauză. Gândim încă dihotomic, în alb-negru. Pericolele vin de peste tot. O îngrijorare o produce chiar generaţia tânără, bulversată sau dezamăgită, care întârzie să-şi caute direcţii proprii. În fostele state comuniste este de înţeles – nu şi de acceptat – apetitul pentru partizanatul politic, preeminent liberal. La noua generaţie, în ciuda evidenţelor sau a unor eşecuri reale, partizanatul politic necondiţionat este de evitat. Îndoiala carteziană şi raţionamentul rece pot pune generaţia actuală în condiţia abordării unui proiect de societate cu desăvârşire european. Întârzierea în locuri comune este deja păgubitoare. Un exemplu îl oferă lipsa de discernământ cu care este tratată falsa luptă anticomunistă într-o ţară în care aderarea la NATO, integrarea în Uniunea Europeană şi, în mare, privatizarea avuţiei naţionale au fost făcute cu concursul – şi aş adăuga pentru unele cazuri, cu complicitatea la corupţie –  a reprezentanţilor fostului regim. Nu este greu să constatăm că anticomunismul nu este cu totul nevinovat şi nici gratuit. Acum, la două decenii de la prăbuşirea regimului de guvernare comunistă, el acoperă multe dintre nelegiuirile în numele cărora este construit atât de particularul capitalism românesc. Pe acest fundal, tânăra generaţie trebuie să-şi asume o nouă misiune. Cu discernământ, cu luciditate, cu gândul la viitor. Neutralitatea sau absenteismul o ţine cam de multişor de-o parte. Riscul este să se trezească în afara experienţei istorice tocmai în momentul în care România are nevoie de energia ei.  Nu bejenie ci angajare cere acest moment dificil pe care îl traversăm ca urmare a minciunii din decembrie 1989, a erorilor ulterioare, a oportunismului şi veleitarismului politic.

O nouă generaţie de sinteză este imperativul istoric al momentului. Altfel ne pierdem rostul şi perspectiva istorică.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*