Când a fost să fie o, Doamne, cât amar de vreme a trecut de atun ci!, l-am întâlnit pe Artur Silvestri, aş spune, pe nepusă masă, într-un moment pe care nu-l pot defini.
A fost să fie ceva între uimire şi nuntire de spirite care s-au căutat prin inefabilul sferelor atemporale. Gândul mă duce la paranormalitate . Cred că prietenul, autoexilat după ciudatele întâmplări din decembrie ”89, supărat nu pe ţară, ci pe mancurţii care au confiscat puterea, şi l-am numit pe M. N. Rusu, pe meleagul newyorkez, m-a oprit pe culoarele revistei „Amfitearu”, cândva, într-o primăvară de pe la sfârşitul anilor 70, sau de pe la începutul penultimului deceniu al secolului XX spunându-mi: vezi că a scris despre tine în „Luceafărul” Artur Silvestri, un incisiv şi tânăr critic literar. E de bine. Sar fi putut să iasă rău?
N-am prea înţeles cum devine chestia asta cu ori aşa ori pe dincolo.
Şi tot în acea primăvară , în redacţia ” Luceafărului” mi-a întins o mână fermă un june cu chip de pelerin vizionar spunându-mi: ”Tu eşti George Coandă. Trebuia să ne întâlnim!” Am rămas uşor şocat şi de fiecare dată când am stat faţă la faţă, starea de şoc era asemenea unei reve-leţii iniţiatice.
La o vreme ne-am pierdut urma, societatea românească a intrat după 89, într-un neaşteptat delirum tremens, prietenii au început să se înstrăineze, ba chiar să se urască. Şi deodată am primit acasă un pachet cu cărţi de la Editura Carpathia apoi un telefon: o voce de domnişoară bine educată mă invita la o întâlnire cu… Artur Silvestri în vila de pe un bulevard bucureş-tean megieş Palatului Victoria.
Nici astăzi nu ştiu cum a dat de mine după un hiat al legăturilor noastre destul de îndelungat.
Şi m-am dus. M-a pri-
mit în biroul său sufocat de cărţi, se juca cu degetele pe tastatura unui calculator, era îngândurat, şi am tăifăsuit câteva ceasuri la o ceaşcă de cafea. Şi de câteva ori după aceea întâlnirile sau desfăşurat la fel. Îmi punea întrebări iscoditoare, eu simţeam că ar vrea să-mi transmită un
mesaj. Se petrecea ceva ca o teamă. Parcă un călugăr scit încerca să mă facă să înţeleg că trăim într-un joc bizar al aparenţelor. Iar când l-am văzut ultima oară pe la începutul unei veri, mai mult a tăcut , şi-a mângâiat barba tolstoiană, simţeam că-mi transmi -te mental (apropo de pa-ranormalitate) nişte me -saje, mi-a zis că România este pierdută, dar că poate fi salvată dacă românii se vor uni cu iubire, s-a lăsat apoi o linişte mistică, şi înainte de plecare mi-a sugerat că scriitorii din provincie ar trebui să-şi creeze propriile organizaţii şi că Uniunea Scriitorilor este epuizată.
Am luat drumul gării. Un presentiment mă încerca asemenea unui fior escatologic.
Şi la un timp Artur a plecat în eternitate. Pe neaşteptate, aşa cum l-am cunoscut. Pelerinul cu chip vizionar se ascunsese într-o amintire din lăuntrul Căii Singuratice.
Lasă un răspuns