Pelerinul cu chip vizionar

Când a fost să fie o, Doamne, cât amar de vreme a trecut de atun ci!, l-am întâlnit pe Artur Silvestri, aş spune, pe nepusă masă, într-un moment pe care nu-l pot defini.

A fost să fie ceva între uimire şi nuntire de spi­rite care s-au căutat prin inefabilul sferelor atem­porale. Gândul mă duce la paranormalitate . Cred că prietenul, autoexilat după ciudatele întâm­plări din decembrie ”89, supărat nu pe ţară, ci pe mancurţii care au confis­cat puterea, şi l-am numit pe M. N. Rusu, pe melea­gul newyorkez, m-a oprit pe culoarele revistei „Amfitearu”, cândva, într-o primăvară de pe la sfârşitul anilor 70, sau de pe la începutul penulti­mului deceniu al secolu­lui XX spunându-mi: vezi că a scris despre tine în „Luceafărul” Artur Silvestri, un incisiv şi tânăr critic literar. E de bine. S­ar fi putut să iasă rău?

N-am prea înţeles cum devine chestia asta cu ori aşa ori pe dincolo.

Şi tot în acea primă­vară , în redacţia ” Lu­ceafărului” mi-a întins o mână fermă un june cu chip de pelerin vizionar spunându-mi: ”Tu eşti George Coandă. Trebuia să ne întâlnim!” Am rămas uşor şocat şi de fiecare dată când am stat faţă la faţă, starea de şoc era asemenea unei reve-leţii iniţiatice.

La o vreme ne-am pierdut urma, societatea românească a intrat după 89, într-un neaş­teptat delirum tremens, prietenii au început să se înstrăineze, ba chiar să se urască. Şi deodată am primit acasă un pachet cu cărţi de la Editura Carpathia apoi un tele­fon: o voce de domni­şoară bine educată mă invita la o întâlnire cu… Artur Silvestri în vila de pe un bulevard bucureş-tean megieş Palatului Victoria.

Nici astăzi nu ştiu cum a dat de mine după un hiat al legăturilor noastre destul de îndelungat.

Şi m-am dus. M-a pri-

mit în biroul său sufocat de cărţi, se juca cu dege­tele pe tastatura unui calculator, era îngându­rat, şi am tăifăsuit câteva ceasuri la o ceaşcă de cafea. Şi de câteva ori după aceea întâlnirile s­au desfăşurat la fel. Îmi punea întrebări iscodi­toare, eu simţeam că ar vrea să-mi transmită un

mesaj. Se petrecea ceva ca o teamă. Parcă un că­lugăr scit încerca să mă facă să înţeleg că trăim într-un joc bizar al apa­renţelor. Iar când l-am văzut ultima oară pe la începutul unei veri, mai mult a tăcut , şi-a mân­gâiat barba tolstoiană, simţeam că-mi transmi -te mental (apropo de pa-ranormalitate) nişte me -saje, mi-a zis că Româ­nia este pierdută, dar că poate fi salvată dacă ro­mânii se vor uni cu iu­bire, s-a lăsat apoi o linişte mistică, şi înainte de plecare mi-a sugerat că scriitorii din provincie ar trebui să-şi creeze propriile organizaţii şi că Uniunea Scriitorilor este epuizată.

Am luat drumul gării. Un presentiment mă în­cerca asemenea unui fior escatologic.

Şi la un timp Artur a plecat în eternitate. Pe neaşteptate, aşa cum l-am cunoscut. Pelerinul cu chip vizionar se as­cunsese într-o amintire din lăuntrul Căii Singu­ratice.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*