Ce vremuri trăim, domnilor!

Deşi mulţi au început să clevetească împotriva lui Barack Obama, preşedintele american are multe şanse să rămână în istorie. Nu a readus acasă trupele din Irak şi din Afganistan, cum promisese, dar ar putea să devină erou cu ceva pe care nu pusese gaj politic în campania electorală: taxarea veniturilor celor bogaţi. ,,Nu putem ieşi din prăpastie numai reducând cheltuielile. Este normal să cerem tuturor să plătească justa lor  parte”. Scurtez pledoariile patetice ale preşedintelui Obama făcute în faţa Congresului care, în esenţă, vor să spună: gata cu cadourile fiscale consimţite cu multă uşurinţă de administraţia precedentă a republicanului George W. Bush. Adversarii l-au ironizat. Adică vrei să-i penalizezi pe cei care au reuşit în afaceri! Obama a contraatacat tăios: ,,Nu este vorba de luptă de clasă ci de matematică”. De matematică fiscală, adică. Ciudăţenia este că ideile preşedintelui au fost devansate de Warren Buffet, un mare bancher care a cerut taxarea averilor celor mai bogaţi americani drept contribuţie la bugetul federal. Şi astfel, în plină criză, filozofia neo-liberală primeşte din interior o lovitură zdravănă înainte ca  grupul indignaţilor americani să ceară: ,,ocupaţi Wall Street!”.

Indignaţii de pe Wall Street

De trei săptămâni ,,indignaţii” nu mai pleacă din faţa băncilor din Manhattan. ,,Noi suntem cei 99% (care plătim, adică, grosul taxelor)”, au scandat ei cerând condamnarea fraudelor bancare. Mişcarea lor a ajuns la Boston, Chicago, Salt Lake City. Nu încă la Washington. Deşi republicanii socotesc că ,,indignaţii” aduc profit electoral lui Obama, aceştia nu prea sunt dispuşi la diferenţieri în condamnarea vinovaţilor şi nu-şi ascund deziluziile provocate de încălcarea promisiunilor făcute de Obama în campania electorală. Ei îi cer preşedintelui pe care l-au ales nu numai taxarea celor bogaţi ci şi să pună capăt războaielor în care sunt angajate Statele Unite. Să taxezi bogaţii nu este uşor dar să pui capăt războaielor pare imposibil. Războaiele sunt sursele marilor averi.

Ideea taxării bogaţilor a apătut de prin vară. Mobilul pentru Buffet şi încă vreo cinci alţi magnaţi îmbogăţiţi din speculaţii bancare nu este neapărat născut din generozitate. Să ne imaginăm că aceşti multi-miliardari dau statului un milion, un miliard, două, trei chiar. Poate cineva să creadă că ei vor fi ruinaţi şi, resemnaţi sau necăjiţi, vor alege să-şi petreacă bătrâneţile la pescuit? Specialiştii spun altceva. Bogaţii au realizat că echilibrul social se dovedeşte în vremuri de criză mult mai profitabil pentru averile şi liniştea lor. Revolta indignaţilor îi sperie iar statul, oricât de minimal şi-l doresc, trebuie sprijinit acum, până nu este prea târziu. Deocamdată manifestanţii de pe Wall Street sunt numai indignaţi. Dar dacă depăşesc această stare? Indignaţii americani şi-au declarat solidaritatea cu revoltaţii de la Atena şi afirmă că mişcarea ,,Să ocupăm Wall Street!” are ca model revoluţia din Piaţa Tahrir din Cairo. Aceasta dă frisoane şi o altă perspectivă nemulţumirilor şi nemulţumiţilor.

Robert Zoellick preşedintele Băncii Mondiale crede că ,,Suntem la începutul unei noi furtuni, economia mondială a intrat într-o nouă şi mult mai periculoasă fază iar marginea de manevră a celor mai dezvoltate state este foarte mică”          .

         A schimbat Steve Jobs lumea?

Moartea lui Steve Jobs, patronul Companiei Apple, care a strâns 7 miliarde de dolari din capacitatea lui genială de a inventa, a produs un val de emoţii şi de elogii. Foarte mulţi dintre admiratori socotesc că el a schimbat lumea. Nu ştiu dacă chiar a schimbat-o dar născocirile lui geniale o pot face şi după moarte. Steve Jobs şi Bill Gates nu au pus în buzunarul individului numai biblioteca, radioul, cinematograful ci, mai ales, posibilitatea de a comunica, de a putea fi informat în timp real. Minusculele lor aparate permit să afli, să cumperi şi să te căsătoreşti de la distanţă.Dar şi să faci revoluţii. Telefoanele lui Jobs şi Gates au fost esenţiale pentru  mobilizarea revoltaţilor din Tunisia, Egipt, Siria, Yemen, Libia. Ele i-au ajutat pe nemulţumiţi să se ,,socializeze”  iar pe nehotărâţi să aleagă şi să se decidă. Ceea ce a făcut televizorul în timpul ,,revoluţiei în direct” din România lui 1989 face acum computerul personal şi telefonul mobil. ,,Socializarea” (ciudată vorbă!) se face mult mai repede. Forţa mesajului este asigurată prin câteva cuvinte adunate în fereastra mică a telefonului mobil. Aceasta, da, ar putea să ne îndreptăţească să credem că chiar şi post-mortem Jobs este de folos oamenilor şi, probabil, va putea să-i ajute să schimbe lumea.

          Europa nepregătită

În timp de criză, ce ne sperie, ce ne îngrijorează mai mult, sărăcia (,,les affamés du monde”), sau escrocheriile financiar-bancare? Ambele, fără îndoială. Dacă sărăcia a fost cauza revoluţiilor de până acum, unul dintre fermenţii crizei  este secretat de escrocheriile financiar-bancare. Toţi suferă. Ceva mai puţin, probabil, cei care au un mai lung exerciţiu al privaţiunilor. Chinezii şi ruşii de ex., o traversează mai uşor, statele lor au făcut ceva mai mult şi mai din vreme pentru a rezista. Când am văzut la televiziunea română, într-o emisiune cu pretenţii, un ţigan cântând la ţambal ,,Odă bucuriei”, imnul Uniunii Europene, mi-am spus cât de inconştienţi suntem când bagatelizăm totul.

Gravitatea  situaţiei este puternic resimţită de cei care îşi pun serios întrebări asupra viitorului. Europa a primit nepregătită  lovitura crizei. Vocile cele mai pesimiste vorbesc chiar de pericolul destrămării Uniunii Europene. Un pericol pe care Germania şi Franţa vor cu orice preţ să-l evite. De aceea, navetele preşedintelui Sarkozy la Berlin şi ale cancelarei Merkel la Paris se înteţesc. Germania şi Franţa, am mai scris-o, au interese uriaşe să rămână nucleul construcţiei europene ale cărei hibe sunt scoase la iveală de criză. Şi la Londra au apărut unii care şi-au adus aminte că, prin 1936, Churchill cerea ,,lăsaţi Europa să se ridice!”. Începe să se trezească şi Bruxelles-ul. Într-un interviu dat prestigiosului ziar Financial Times, Olli Rehn, comisarul european pentru afaceri economice şi monetare nu-şi ascunde îngrijorarea. ,,,Din ce în ce mai mult suntem convinşi, spune el, că avem nevoie de o abordare concertată, coordonată, în Europa”. Wolfgang Schaube, ministrul german de finanţe, a recunoscut că ,,marea nelinişte vine de la posibilitatea ca turbulenţele de pe pieţele financiare să degenereze în crize bancare”. Şi a avut dreptate neamţul. Nici nu se uscase cerneala semnăturilor puse pe proiectul Planului coordonat pentru recapitalizarea băncilor că a şi explodat o bomba în inima Europei: grupul bancar franco-belgian Dexia a clacat. Parisul şi Bruxelles-ul au intervenit rapid pentru salvare. Întrebarea care se pune ar fi de ce au dormitat atâta timp responsabilii cu funcţionarea mecanismului de susţinere urgentă a sectorului financiar din statele membre, instituit după falimentul băncii americane Lehman Brothers, în 2008? Un răspuns posibil poate fi căutat în complicata maşinărie birocratică de la Bruxelles, mult prea dedicată filozofiei măruntului. Instituţiile europene sunt, din această cauză, împiedicate să se consacre problemelor mari: integrarea economică, egalizarea dezvoltării, modernizarea structurilor statelor, eliminarea sărăciei. De decenii, la Bruxelles, Luxemburg şi Strasburg aceste probleme sunt tratate cu egală atenţie ca şi cele privind legalizarea căsătoriilor cuplurilor de acelaşi sex, etichetele ambalajelor, soarta câinilor vagabonzi, sterilizarea hranei pentru pisici şi multe alte de care nu se împiedică lumea. Să cultivi virtuţile pieţei libere şi să plăteşti experţi care să facă norme pentru dimensiunile lenjeriei intime este un lux pe care birocraţii de la Bruxelles şi-l permit de prea multă vreme. Ar mai trebui să ne aducem aminte că, în anii 90, Comisia Europeană a fost destituită in corpore în urma unor mizerabile scandaluri de corupţie. Dacă vrem o Europă solidă – federală sau uniune de state – este prudent să ne ocupăm de acest obiectiv istoric, mai important decât regionalizarea şi statutul limbilor minorităţilor. Să fim serioşi, nu există pericole sau agresiuni pentru conservarea identităţii etnice sau culturale a minorităţilor din Europa. Există interese meschine politice şi opacitate a birocraţilor mediocri de la Bruxelles şi Strasburg. Energia, inteligenţa şi fonduri uriaşe strânse din contribuţiile statelor sunt risipite de funcţionăraşii instituţiilor europene, tot mai mulţi şi tot mai puţin inventivi. Au ajuns să pună acelaşi preţ pe o paradă gay şi o demonstraţie a săracilor disperaţi. Aici – extind  replica preşedintelui Obama – nu este vorba de un raţionament ce poate fi suspectat de logica cine ştie cărei lupte, ci de matematica unui exerciţiu democratic pe care îl datorăm ordinii priorităţilor unei societăţi. Astfel de ambiguităţi, astfel de erori au făcut ca Uniunea Europeană să nu fi fost pregătită pentru o criză majoră. Au dreptate cei care cer să fie reconsiderată construcţia instituţională europeană. Focul aprins de Grecia se extinde astăzi în Spania, Portugalia, Irlanda şi în Italia veselului satyr Berlusconi. Bineînţeles, şi în România unde ,,Imnul bucuriei” este interpretat la ţambal-solo.

Se spune că focul ar putea ajunge până în Germania. Dacă nu este o mişcare tactică a Berlinului, tracasat de solicitarea pe care o presupune suportarea consecinţelor erorilor altora, atunci cu adevărat lucrurile devin periculoase pentru însăşi existenţa Uniunii Europene.

Ce vremuri trăim, domnilor!

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*