„Nu-i tot una câţi suntem!”

Aşa scrie un oarecare secui-ungur, într-un articol publicat în săptămânalul ,,Szekely uisag”(nr.85, 01-07. 2011) din Sfântu Gheorghe, arătându-se foarte îngrijorat de  rezultatele apropiatului recensământ al populaţiei. Sigur, ,,nu-i tot una”. Dorinţa lui – dar şi a altora – este să fie cât mai mulţi. Asta şi-au dorit unguri dintotdeauna! Să fie mai mulţi decât sunt în realitate! Pentru aceasta au dus o politică de deznaţionalizare de-a dreptul diabolică, crezânt că ,,vor putea maghiariza până şi pietrele”! Ce-i drept, pietrele nu le-au putut maghiariza, în schimb au maghiarizat toate naţionalităţile cu care au intrat în contact. Este un lucru ştiut de toată Europa!

Îl ştia şi tânărul, pe atunci, Mihai Eminescu, care scria în 1870: ,,Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă”. Nu erau numai nemţii în această situaţie, ci şi românii, sârbii, craţii, sloveni, cehii, slovacii etc. Iar pentru ca această acţiune ,,patriotică” să reuşească cât mai bine şi să fie cât mai eficientă, în 1898, Telkes Simon, preşedintele Societăţii de maghiarizare a patronimelor din Ungaria, a alcătuit chiar şi un manual de maghiarizare a numelui: ,,Cum să maghiarizăm numele de familie”.

Manualul lui Telkes se deschidea cu un fel de motto: ,,Aşa cum prin botez, creştinul devine membrul comunităţii creştine, tot aşa prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional(!) cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul adevăraţilor fii ai Naţiunii(…), iar maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar”.

Revenind la ceea ce-l preocupă pe autorul articolului, acesta, spre a fi şi mai convingător în afirmaţiile sale, l-a luat de martor pe cunoscutul etnograf secui Orban Balazs(1829-1890): ,,Principala aspiraţie a politicii de asimilare ce ne-a măcinat ţara pe parcursul secolelor a vizat reducerea efectivelor populaţiei maghiare, urmărondu-se astfel să dovedească lumii întregi că în marea Ungarie abia dacă existau patru milioane şi ceva de maghiari. Pe pământul secuiesc sunt făcuţi dispăruţi cel puţin 100.000 de secui – scrie marele cercetător”(Orban Balazs, n.n.).

Afirmaţiile de mai sus sunt foarte tulburi, vagi, şi ridică câteva semne de întrebare: cine a dus această politică de asimilare a ungurilor(secuilor) în timpul lui Orban Balazs? ; cine a urmărit reducerea efectivelor populaţiei maghiare în acel timp?; cine a vrut să dovedească lumii întregi că în marea Ungarie trăiau doar patru milioane şi ceva de unguri şi ce scop a avut?; cum anume s-au făcut dispăruţi cei peste 100.000 de secui şi pe ce s-a bazat Orban Balazs când a făcut aceste afirmaţii?

După cum rezultă, cercetătorul secui a trăit atât în vremea Ungariei mari, cât şi în vremea dualimsului austro-ungar, perioadă în care Transilvania a fost încorporată regatului Ungariei, chiar dacă şi-a păstrat calitatea de principat autonom. Este deci exclusă orice bănuială că în procesul de asimilare a ungurilor şi de reducere a populaţiei maghiare românii ar fi putut avea vreo implicare, aşa cum s-ar putea deduce din cele scrise în articolul respectiv. Din contră, românii transilvăneni, chiar majoritari fiind, alături de celelalte naţionalităţi, ei au fost supuşi acelui proces dur de deznaţionalizare şi maghiarizare forţată. Este încă o dovadă că în totdeauna ungurii au dorit să fie mai mulţi decât au fost. Durerea lor cea mare era că şi în timpul Ungariei mari, erau minoritari în propriul lor ,,stat naţional”!

În conformitate cu datele recensământului oficial din 1880, Ungaria avea 13.728.622 de locuitori. Din aceştia doar 6.125.088 erau unguri, în timp ce ,,minorităţile” formau, împreună, majoriatea, adică 7.653.534 de locuitori nemaghiari! Cu 1.528.446 mai mulţi decât ungurii!

În acelaşi an, în cele 15 judeţe ale Marelui Principat al Transilvaniei, tot după datele recensământului oficial,  trăiau 1.146.611 români şi doar 235.155 unguri(cifră ce includea şi pe secui, evrei şi ţigani maghiarizaţi). Disproporţia era uriaşă: un ungur la cinci români! În cele opt judeţe limitrofe Ungariei trăiau 1.197.810 români şi 661.473 unguri(un ungur la doi români)

Ultimul recensământ făcut de autorităţile austro-ungare, cel din 1910, cuprindea următoarea situaţie: în cele 23 de judeţe ale Transilvaniei (15+8) trăiau 2.909.260 români, adică 46,2 la sută din întreaga populaţie, şi numai 1.617.231 unguri, respectiv 25,7 la sută. Împreună cu secuii ei reprezentau 32,7 la sută din populaţia principatului, în timp ce românii şi celelate naţionalităţi reprezentau 67,3 la sută!

Ocupându-se de situaţia mai apropiată de zilele noastre, autorul constată că ,,mulţi nu vor să ia în serios faptul că statisticile controlate de dictatoul de dinainte de 89 au tăinuit existenţa a 700.000 de maghiari transilvăneni din România. Au fost raportaţi 1.700.000 de unguri, în timp ce, potrivit potrivit statisticilor bisericeşti, au existat  un număr de 2.400.000(…). După 89 a venit numărul subţire de 1,5 milioane, acum, potrivit unor sociologi pesimişti, ne putem aştepta la un efectiv de 1.200.000 de maghiari”.

Tristă realitate! Numai că înainte de constatarea ei trebuie să constatăm şi noi că autorul ar trebui să fie conştient că nimeni nu poate lua în serios afirmaţiile gogonate pe care le înşiruie fără nici o reţinere. Orice om serios, cu mintea întreagă, nu ar putea concepe că un număr de 700.000 de unguri trăitori în România dinainte de 89 ar fi putut fi ,,tăinuiţi”. Că doar ungurii din România ceauşistă nu erau nişte obiecte imobile mobile, ce ar fi putut fi dosite prin nişte locuri mai ascunse. Şi atunci, ca şi acum, alte ,,statistici” privitoare la numărul locuitorilor, nu puteau fi altele decât cele date de recensământul populaţiei, când fiecare a avut deplina libertate de a-şi declara naţionalitatea(etnia). Bănuim că nici măcar autorul nu este convins că în Transilvania au trăit vreodată 2,4 milioane de unguri, aşa cum ar fi numărat ,,statisticile bisericeşti”. Ce-i drept, acestea ar fi putut număra câţi au dorit, nu ar fi o noutate.

Aşa de exemplu, în 1946, când autorităţile de la Budapesta făceau tot posibilul să convingă Europa că în Transilvania trăiau mai mulţi unguri decât români, sperând să câştige bunăvoinţa acesteia pentru o revenire a Transilvaniei între hotarele vechii Ungarii, dioceza romano-catolică din Alba Iulia a primit instrucţiuni să facă un fel de redensământ(referendum) ce trebuia să cuprindă ,,nu numai cetăţenii români de origine maghiară ci şi pe cei de alte naţionalităţi căsătoriţi cu maghiari, precum şi copiii rezultaţi din aceste căsătorii(…), precum şi pe toţi cetăţenii de alte naţionalităţi decât cea maghiară care sunt de religie romano-catolică, reformată, evanghelică sau unitariană, care vor fi înregistraţi ca maghiari”(vezi  Larry L.Watts – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…”,Ed. RAO Bucureşti, 2011, pag.169)

După asemenea ,,statistici” pe care ,,bisericile istorice” din Transilvania le întocmesc, chiar şi în momentul de faţă, s-ar putea ca numărul ungurilor transilvăneni să depăşească trei, ori chiar patru milioane, cum afirma Tokeș Laszlo într-un interviu acordat unei publicaţii suedeze. Oricum, vechea şi pătimaşa dorinţă a ungurilor, aceea de a fi mai mulţi decât sunt în realitate, a rămas la fel de puternică şi acum, aşa că nu ar fi nici o mirare dacă datele viitorului recensământ vor consemna un număr mai mare de unguri, ţinând seama că foarte mulţi ţigani transilvăneni, maghiarizaţi, se vor declara maghiari.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*