Un popor este ca o apă curgătoare: cineva care stă pe margine poate să-i admire scurgerea liniştită pe valea istoriei, adunând de la izvoare şi până la vărsare, substanţe dătătoare de viaţă; poate să-i admire limpezimea, să-i vadă dedesubturile, să-şi alunge setea cu apa-i curată şi să-şi astâmpere foamea cu vieţuitoarele ce freamătă înlăuntrul ei. Dar dacă apa e învolburată şi tulbure, râul nu mai are farmec: nimeni nu admiră o apă murdară, nimeni nu are curaj să o bea, nimeni nu intră să se îmbăieze de frică să nu fie tras la fund de cine ştie ce, nimeni nu pescuieşte într-un râu poluat, iar pe marginile lui nu cresc decât bălării…
În acest caz, responsabilii cu calitatea apei trebuie să ia măsuri. E greu şi foarte costisitor să cureţi o apă deja contaminată şi atunci cea mai utilă soluţie este să porneşti în sus, pe firul apei, către izvoare, pentru a descoperi cauza contaminării şi a proceda urgent la eliminarea acesteia, pentru că este mult mai uşor să previi decât să vindeci. De regulă mai toate apele sunt curate la izvoare şi curg aşa până la un moment dat când încep să cadă gunoaie într-însa, în mod accidental sau voit şi dacă nimeni nu se sesizează, apa continuă să acumuleze mizerii şi gunoaie, până devine o apă moartă…
La fel e şi cu popoarele. La “izvoare” sunt mai toate curate: oamenii lor se nasc cu o zestre genetică şi culturală valoroasă şi sănătoasă şi cresc acumulând cunoştinţe folositoare vieţii, până când, în mod accidental, din nebăgare de seamă ori din incompetenţă, sau voit, prin implicarea unor minţi bolnave ori interesate, aceste cunoştinţe, acumulate peste zestrea genetică, încep să fie poluate şi contaminate cu mizerii de tot felul..În acest caz, responsabilii cu calitatea vieţii unui popor trebuie să ia măsuri! E greu şi în anumite cazuri chiar imposibil, să reeduci şi să corectezi erorile sau lacunele din educaţia unei persoane, mai ales după o anumită vârstă: “calul bătrân greu îl înveţi să tragă la plug”! Cel mai bine ar fi fost ca educaţia acestei persoane să se fi făcut în mod corespunzător încă de la început, pe toată durata vieţii sale şi ca factorii responsabili să-şi fi făcut datoria, luând măsurile ce se impuneau la timpul cuvenit…
O vorbă din lumea largă zice că „fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”!
De regulă clasa politică este copia fidelă, în miniatură, a societăţii pe care o reprezintă. Politicienii nu sunt extratereştri. Nu au căzut din cer! Ce-i drept unii, par căzuţi din lună, dar din păcate nu din cer. Spun “din păcate” deoarece omenirea a cunoscut pe la începuturile erei, un “politician” căzut din cer, dar acestuia nu are nimeni ai reproşa ceva. Ba dimpotrivă!… În schimb, politicienii care ne reprezintă în zilele noastre sunt de-ai noştri. Sunt dintre noi. Au primit aceeaşi educaţie şi au moştenit, din păcate, aceleaşi metehne ca mai toţi dintre noi. Nu ne plac! Dar noi, ne plăcem? Avem noi dreptul să le cerem să fie altfel decât suntem noi înşine dispuşi să fim? Putem noi să le cerem să se schimbe fără ca noi înşine să ne schimbăm? Politicienii nu sunt oameni de sacrificiu. Poate au “fost odată ca-n poveşti”…
Să ne uităm în oglindă şi să încercăm să răspundem sincer: suntem noi oare, mai buni ca ei? E just să învinovăţim în bloc toată clasa politică? Şi mai ales: e just să învinovăţim DOAR clasa politică?
Bombardaţi zilnic pe toate canalele de media, cu filme, reportaje, ştiri ba chiar şi cu muzică care fac apologia violenţei, a furtului, ţepelor, violurilor şi înşelăciunii de parcă ar fi virtuţi supreme ale rasei umane, elemente indispensabile din decorul cotidian, românii s-au obişnuit cu micile găinării, (pe care în termeni eleganţi le alintă prin sintagma: „mica criminalitate”), într-o asemenea măsură încât acestea au devenit insesizabile. Românii s-au obişnuit nepermis de mult şi cu violenţa şi cu sângele de pe ecrane, astfel încât au ajuns şi în viaţa reală la „performanţa” de a nu mai fi impresionaţi de aceste fapte teribile care sunt crima, violul şi jaful. Şi dacă nu mai sunt impresionaţi, de ce să mai reacţioneze: “Asta este! Aşa s-a ajuns în zilele noastre! N-ai ce să-i faci!” Şi iată care este efectul: crearea în rândurile populaţiei a unei stări de sărăcie şi de subcultură, prin care aceasta a devenit dependentă de “mica ciupeală”; inocularea conceptului “sănătos” că “găina de unde scurmă, de acolo mănâncă” şi că trebuie să mergem la serviciu cu convingerea că acolo “dacă nu curge, pică”!…Şi-apoi cum să iei atitudine, cum să ieşi în faţă şi să arăţi cu degetul când tu însuţi, chiar dacă din alte motive, întemeiate poate şi cu siguranţă la un alt nivel valoric, eşti pătat! S-a ajuns la situaţia absurdă în care nevoile “ne împing să ne murdărim”…
Trăind într-o stare de extremă iritare şi nervozitate, cu stări depresive alternând la limita patologicului cu cele de surescitare, populaţia şi-a pierdut complet încrederea în autorităţi. Oamenii au devenit suspicioşi, invidioşi, orgolioşi şi egoişti. Poporul este divizat. Poporul este înrăit. Poporul şi-a pierdut coeziunea şi mai ales, poporul şi-a pierdut încrederea în forţele proprii, devenind insensibil la orice propunere de schimbare. A devenit o masă inertă; frunze risipite de vânt prin toată lumea!…
Trist este faptul că dialogul nu mai este posibil. Fiecare susţine că este deţinătorul adevărului absolut şi se comportă în consecinţă. Dar cel mai periculos şi mai pervers efect este acela al discreditării organismelor statului cumulat cu o disoluţie catastrofală a autorităţii acestora, ceea ce poate duce în final la HAOS și ANARHIE…
Conform unor sondaje de opinie, situaţia este atât de gravă încât, tineretul studios de astăzi a ajuns la concluzia că orice tentativă de schimbare în societatea noastră este inutilă, întrucât este din start sortită eşecului. Şi atunci unicul lor ideal este acela de a emigra. Mă sperie gândul că fiii mei fac parte dintr-o generaţie de tineri care, ajunşi la vârsta când sunt capabili să facă o comparaţie între ceea ce au studiat teoretic la şcoală şi ceea ce întâlnesc practic în societate, se declară învinşi, renunţă la a mai visa, renunţă să mai lupte pentru idealurile lor şi se simt condamnaţi să trăiască în mediocritate, sub stăpânirea imposturii, a parvenitismului şi a unei gerontocraţii economico-financiare fondată pe nepotism, pe Pile, Cunoştinţe şi Relaţii, într-o societate inumană, supra-politicizată, care se închină la unicul zeu pe care îl recunoaşte „PROFITUL” şi la unicii săi sfinţi – „BANII”!…
Şi, totuşi!… Hai să ne gândim puţin! Dacă analizăm lumea şi viaţa ca pe un film care se desfăşoară pe ecranul unui cinematograf şi la care noi asistăm ca nişte spectatori muţi şi cuminţi, totul este inutil! Indiferent de cât am comenta şi de cât ne-am lamenta noi în sală, cei de pe ecran îşi văd liniştiţi de treburile lor…Numai că mie asta îmi sună a “Mioriţa”!…Aşa că vă propun să schimbăm ambientul, să ieşim din “sala de cinema” şi să privim chestiunea în cauză, din altă perspectivă. Vom constata astfel, ca lumea îşi desfăşoară viaţa de jur împrejurul nostru şi că fiecare dintre noi poate avea un rol activ în această piesă care se numeşte “viaţa”!…
Scuzaţi-mi îndrăzneala, dar eu unul, m-am săturat să mai tot ascult cât de rău o ducem! M-am săturat să trăiesc într-un “neam de bocitoare”, să trăiesc mereu cu “Drobul de Sare” pe sobă şi să stau şi doar să mă uit la el şi să mă minunez de cât e de periculos, fără să fac nimic!…Luând notă de acutizarea fragmentării societăţii româneşti, din zilele noastre, atât pe orizontală cât mai ales pe verticală, datorate unei barbarizări induse şi orchestrate în mod inconştient prin toate mijloacele de comunicare în masă, pe fondul unei educaţii din ce în ce mai superficiale şi ineficiente, mi-am luat inima în dinţi şi de dragul copiilor noştri, al viitorului lor şi al nepoţilor, vă propun cu toată modestia iniţierea unei mişcări sociale, care să aibă drept rezultat refacerea punţilor de legătură între prea-multele fragmente şi straturi ale societăţii româneşti.
Lasă un răspuns