Plămăditori ai propriilor fericiri…*

Să ne modelăm fericirea… Căci, deși ne primenim în viață dintr-un bulgăre de lut divin, de noi depinde cum ajungem a avea grijă de el… De-l vom păstra mereu viu, mirosind a bucurii continuu reavene, sădind în el semințele, chiar și de ieri, ori de început, ale bucuriei, pentru a da naștere, mai târziu, lăstarilor contra fricilor de mâine, sau, dimpotrivă, „arzându-l”, iar, dimpreună cu el, transformând în cenuși și bucuriile, și împlinirile, și realizările… Îl vom usca, și poate arde până la tăciune, în arșița inevitabilelor tristeți, dureri, dezamăgiri, neîmpliniri și eșecuri, ori vom lupta pentru a-i ține sufletul de bulgăre de viață, viu, în și prin trăirile noastre?… Mereu gata a fi însămânțat cu binele pe care, adesea, îl ignorăm, îl izgonim, îl uităm în uitarea pe fiecare o alege în încercarea de a se proteja, dar care sfârșește tot prin a ne arde, pe noi și pe sinele nostru din bulgărele pe care l-am primit ca rost, ca sens, ca drum și alegeri, ca destin și nu soartă gata pecetluit-croită…

Avem în propriile mâini, dacă nu fericirea întreg-finală, măcar respirațiile necesare trecerii peste greutăți, peste necazuri, peste deznădejdi… Avem acel bulgăre pe care, poate l-am primit chiar a ne fi fericire, dar nu am știut a-l ocroti, a-l crește, pentru a rămâne viu al fericirii și nu caznă a greutăților din noi, adesea, prin noi, prin evitare, ignoranță, frică de sine, frică de ceilalți, pierderea curajului de plămăditori ai propriilor fericiri. Ieri, poate bucurii, azi cernite prin necazuri pentru a le însufleți în fericirea ca stare de luminare, fericirea prin sine, prin noi, poate nu prin ceea ce primim direct de la viață, ci prin alegeri și puterea de a rămâne artiști modelatori ai propriului bulgăre de lut… Și da, poate uneori am uitat de acel bulgăre de fericire de viață sub arșița tristeților… Dar, cât încă se mai poate, trebuie să-l readucem le viață… Să fim cocreatori ai esenței creatorului, ai aducerii la viu al rostului pentru care am venit și trecem prin această lume… Al viului de înțelepciune și prin alegeri… Căci, durerile nu trebuie lăsate a ne cerni cu fel și fel de cenuși pe care, uneori, chiar noi le alegem… Pentru că nu există fericire fără ardere, fără arsurile date de dureri, de pierderi, de întristări și necazuri… Dar, există în noi acel viu primit: putința de a privi, de a alege… Înțelepciunea… Prin alte alegeri poate, dar mereu ca renașteri ale propriului Eu…

Ne-am ars palmele, și poate nu doar o dată, încercând a modela bucuriile, realizările, putințele spre fericire, dar asta nu înseamnă că nu mai putem atinge viul, și, chiar dacă doare, nu trebuie să cădem pradă ispitei de a-l uita, de a-l abandona, de a-l rătăci… Căci, uitarea nu trebuie să ne devină abandon, chiar dacă prin fiecare trecere-trăire prin cenuși, palmele ne vor fi mai sensibile… Pentru că vor fi mai firave, dar nu doar în simțirea durerilor, ci și ca măiestrie în a replămădi… Într-o îndatorire față de sine, dar și față de ceilalți, nu doar de a mai încerca, dar, mai ales, de a merge mai departe, cu dureri, cu arderi, cu alte și alte cenuși șterse, și de lacrimi, și de palmele noastre… Gândind însăși putința ce negreșit stă în noi, în fiecare dintre noi…

Trebuie să alegem dară a rămâne mereu pozitivi, dincolo de orice durere, tristețe și îngenunchere, în fond, efemere, pentru că viața prin sine are un sens pozitiv… Însăși bulgărele din noi este pozitiv prin viața strecurată în el și însăși viața are resursa necesară prin bulgărele pe care, e drept, prea des uităm a-l mai frământa… Uităm când pare că am fost îngenuncheați de dureri, vrem să uităm, dar îl și ignorăm când ne este bine… Când credem că am atins fericirea, deși fericirea nu e un dat, nu se primește ca un lucru, ci trebuie ținut viu prin frământări, de gând, de alegeri, de drumuri, de plămădiri de destine… Altminteri, abandonat în focul caznelor în care ne-am lăsat azvârliți de dureri și prin dureri, va deveni doar soartă implacabilă… Pentru că viul, așa cum ne-a fost dat fiecăruia, nu însemnă nicidecum un bulgăre trecând prin noi și transformându-se de la sine într-un pietroi abandonat sorții…

Flori Mihali Petrov își continuă și prin acest volum, nu căutarea, ci dăruirea, împingând spre noi acele forțe interioare ei, prin lecturarea aforismelor, eseurilor, poeziilor și poemelor, de tristețe, de durere, de strigăte de singurătate de cândva, ea metamorfozând în noi exemplul de viață al viului de a fi. Al viului de a renaște. De a fi exemplu, chiar dacă, negreșit, acest lucru doare… Și nu doar poetic.

Pentru că asta înseamnă a arde pentru a fi din nou viață… Pentru a fi acel bulgăre dând viață celorlalți, prin și ca inspirație. Alegând a transforma tristețea, regretele, dezamăgirile, poate și frustrările, de om, de ființă cerebrală, în iubire necondiționată de semeni. Pentru că, a-ți aminti, a te lăsa pradă, fără împotrivire, în durerile ce ard prin rememorări, înseamnă a fi însuflețit de iubirea de semeni, ca ființă luminând prin propriile înțelepciuni de viață, înseamnă să te transformi, prin și din propriile dureri arzând iluminare, în dragoste necondiționată de lumină lin divină, răspândind în lume speranțe, optimism, bucurii, încredere… Luminând prin spirit și suflet colțurile întunecate ale celorlalți, umbre, nicicând doar petice, de durere, de rătăcire, de deznădejde… Respirând culori de curcubeu pentru a colora și umple celorlalți cenușiul din bulgărele de viață poate aproape stins… Lăsând în urmă și dezamăgirile, și regretele, chiar și lecțiile le viață ce și-au atins menirea în orele de iluminare, pentru a privi spre viul idealurilor și visurilor de mâine… De a înturna „hyperionii din legende”, ca vindecare a sufletului atins, umbrit, îngenuncheat de nevoi, de neajunsuri, de supărări, de tensiuni, pentru a ajunge la fericirea ca fericire a noastră dar și a celorlalți: putința, sensul, destinul poate, de a-i înțelege, așa cum ne îndrumă și Sfinții Părinți, pe cei de lângă noi și nicidecum de a-i judeca.

De a lăsa în urmă cuvintele ce produc suferință și a modela viul din noi prin cuvinte de lumină, căci, ne spune autoarea, „omului i s-a dat cuvântul ca să producă pace, speranță optimism, încredere, bucurie, curaj”… Ni s-a dat acel bulgăre de viu, la naștere, pentru a-l ține viu prin șansa de a fi, prin puterea Cuvintelor, nu doar „cocreator cu Dumnezeu”, ci acei continuatori ai începutului Cuvânt…

*Floare Mihali Petrov – „Expresii, principia ale fericirii”, Editura Semne, 2024