Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via UDMR (1)

Preliminariile Dictatului de la Viena

Hitler, încurcat de rezistenţa Angliei, căuta să-şi asigure liniştea în S-E Europei şi, în acest scop, a propus României, Bulgariei şi Ungariei să înceapă tratative pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Poziţia României. În 26 şi 27 iulie 1940 – la nici două săptămîni după răpirea Basarabiei de către sovietici –, premierul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler şi lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziţia ţării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr şi ca putere, ne sunt inferiori“ (cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag. 79). Teza pe care avea să o susţină România pentru rezolvarea rezonabilă şi definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic şi tinzînd la omogenizarea etnică a României după formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie şi, în subsidiar, dacă era nevoie, rectificarea graniţei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strămutaţi în Ungaria, dar doar după scăderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduşi din Ungaria. Poziţia României era susţinută cu documente statistice, politice şi cu 12 hărţi: şase germane, patru ungureşti, una italiană şi una românească. Toate aceste hărţi atestau preponderenţa masivă a românilor atît pe teritoriile revendicate de Ungaria şi de Bulgaria, cît şi în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărţi zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe şi, de aceea, M. Manoilescu avea motive să îşi manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de minişţrii respectivi de Externe şi de diplomaţii români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei şi S.U.A. (idem, pag. 114-115 şi urm.). Hitler şi Mussolini au fost vizibil impresionaţi de hărţi şi de argumentele oficialilor români.

M. Manoilescu precizează: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenţii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri şi slovaci) şi a reuşit să nemulţumească amîndouă părţile.

Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:

1. Noi urma să tratăm cu ungurii şi bulgarii liberi, nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.

2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.

3. Baza tratativelor era schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămînă sub români şi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118).

Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor săi, precum Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, că propunerea României „este dreptatea însăşi“ – die Gerechtigkeist selbst – (idem, pag. 163), că mai mult nu poate pretinde nimeni de la România, că „Bárdossy degeaba sare şi ţipă ca un isteric pe la Legaţia germană…, ungurii ar trebui să înţeleagă că propunerea noastră nu este o născocire românească, ci însăşi teza Führer-ului şi a Germaniei pentru noua aşezare a Europei“ (cf. Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, f. 293, apud A. Simion, DICTATUL DE LA VIENA. Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea să-şi schimbe atitudinea cu 180 de grade după nici o lună de zile.

Poziţia Ungariei. Sprijinită ocult de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ş.a., Ungaria ameninţa cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Încă din timpul vizitei lui Ciano la Budapesta, în 19-20 decembrie 1938, „Horthy a vorbit deschis despre «posibilitatea unui atac împotriva României», afirmînd, totodată, ca are asentimentul Ducelui pentru această acţiune“ (Andreas Hillgruber, HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 92). Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor şi bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsaţi în pace de U.R.S.S. Astfel se limpezeşte foarte bine politica noastră. România era ameninţată să fie împărţită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. şi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdii singura primejdie mortală o reprezintă o acţiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susţinea de 20 de ani şi cum avea să pretindă din 1945 pînă azi! – abrogarea Tratatului de la Trianon şi, ca atare, nici nu voia să audă de schimbul de populaţie. Încurajată de cele două state totalitare, Ungaria voia, ca soluţie minimală, măcar jumătate din Transilvania!

András Hory, conducătorul delegaţiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Diktatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 şi, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să menţină faţă de Ungaria o discriminare“ şi că doreşte „să păstreze sub dominaţia sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populaţie este exclusiv ungurească“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; vezi şi A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dacă este „exclusiv ungurească“,  unde mai sunt „secuii“?!

Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaţiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres şi categoric, fiind sigură de proptelele sale germane şi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie şi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea şi nu poate niciodată şi sub nici o condiţie să facă să emigreze pe secui de pe pămîntul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – subl. ns., V.I.Z. ). Prin aşa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema că România trebuie să îi dea Ungariei toată Transilvania, de vreme ce, cu şase săptămîni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toată Basarabia! Adică Ungaria se considera nici mai mult nici mai puţin decît egală cu U.R.S.S.! Adevărul este că escaladarea şantajării Germaniei de către Ungaria cu declararea războiului dacă România nu îi dă Transilvania s-a făcut după răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. – căci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenţa hungaristă avea o bază reală: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenţiile sale ca să irite – „sub drapel străin“ – Germania, fapt de care se temea şi Germania, căci agresiunea iminentă a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cît despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populaţie, ar fi şi pentru noi unele foloase, căci nu este puţin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima ţării“ (idem, pag. 170 – subl. ns., V.I.Z.). Acum, aceiaşi „secui“, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleaşi prejudicii.

 Dictatul de la Viena: revanşard şi revizionist

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se redactează un act de compromis între litiganţi, care se prezintă arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintă, simultan şi împreună, litiganţilor (cf. idem, pag. 289).

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor – aspect relevat expres de către Carol al II-lea în scrisoarea către Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi şi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu la Hitler şi la Mussolini, aceştia din urmă au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniază M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca şi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atît de mare, încît nu admiteau nici aparenţa unei intervenţii şi se păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplăcută eventualitate pentru ei. Merită subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenită mai tîrziu în această atitudine“ (idem, pag. 122).

Nici Ungaria nu a făcut cerere de arbitraj, mai ales că ea era ferm pornită să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale, „dar în faţa acesteia [a Ungariei] se afla hotărîtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183, apud A. Simion, op. cit., pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninţa continuu cu declanşarea acestui război, mai ales că era încurajată, în revendicarea pretenţiilor sale, de U.R.S.S. şi, ulterior, fireşte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.). De altfel, M. Manoilescu a relevat clar: „Dar imediat Ribbentrop mi-a replicat că noi niciodată nu ne vom bate numai cu ungurii, ci şi cu mulţi alţii (explicaţie care se lega cu ceea ce spusese la început) şi anume că ungurii sunt secondaţi de ruşi şi că ei, germanii şi italienii, le vor da ajutor (idem, pag. 202).

Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de el (idem, pag. 126). Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! De altfel, referindu-se la convorbirea dintre Hitler şi regele Carol al II-lea, la Berghof, din 24 noiembrie 1938, Ribbentrop consemnase această conduită trasată de Hitler: „Ideea fundamentală a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de a ţine în şah atît Ungaria, cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de evoluţia situaţiei, în interesul german“ (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 85).

Documentele „arbitrajului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu „nimicirea“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 71, 198), dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud să intervină militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est să invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar două luni mai  înainte, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, şeful Statului Major, generalul Florian Ţenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu că „este inimaginabilă o luptă a noastră pe trei fronturi şi că politica noastră externă trebuie să facă orice pentru a evita o asemenea luptă“ (idem, pag. 35, vezi. şi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucît Iugoslavia menţinea şi ea trupe la graniţa noastră, iar în alte ocazii obstrucţiona acţiunile diplomaţilor români (idem, pag. 70, 98).

Mihail Manoilescu, când a văzut harta impusă prin Diktat, a leşinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit să semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenă dintr-un film de groază din lumea bandiţilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an şi o săptămînă înainte de Diktatul de la Viena –, era, în esenţă, reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troţki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania şi U.R.S.S. «„Pacea“ de la Brest nu este îndreptată numai împotriva intereselor naţionale ale Rusiei; ea este îndreptată şi împotriva Germaniei. În sensul şi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 şi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaşi: lasă Germania să năvălească asupra Apusului, las-o să se epuizeze. Căci cu această ocazie se vor epuiza şi aliaţii occidentali, pînă la ultima suflare. Cu orice preţ vom ajuta Germania să se epuizeze, apoi…» (Viktor Suvorov, Spărgătorul de gheață – Cine a declanșat al doilea război mondial?). Din păcate pentru Hitler, iniţial el nu a înţeles că, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a păcălit: i-a dat mînă liberă, i-a dat şi resurse vaste ca să distrugă democraţiile occidentale din Vestul Europei, să-şi atragă eticheta de declanşator al celui de-Al Doilea Război Mondial, de criminal de război, de cotropitor al Europei etc., pentru ca Stalin să apară în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îşi planificase începerea războiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.

Totuşi, nici Hitler nu era prost şi şi-a dat seama de păcăleală. De aceea, cu două săptămîni înainte, la 22 iunie 1941, avea să înceapă agresiunea contra U.R.S.S. Dar, pînă atunci voia pacea în Balcani, ca să-şi menţină controlul asupra economiei României şi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Diktatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptăţire, şi Diktatul de la Hiena.

(va urma)