Sinuciderea rămâne una dintre cele mai delicate probleme cu care se confruntă Biserica. Unii sunt de părere, că s-ar putea face o slujbă sumară, cu aprobarea episcopului, numai la mormânt, fără a fi dus în biserică. Asta în situația în care moartea celor în cauză ar fi pusă sub semnul îndoielii, în sensul că nu i se cunosc bine cauzele. În acest caz, preotul nu trebuie să facă slujba de înmormântare propriu-zisă, ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral şi pastoral: „Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită”(Sir., XXX,17; vezi şi Filip., I, 21-30). În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor. În completarea acestui canon, Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 spune: ,,Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală, care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit„(Cap. 250). Când avem cazuri de sinucidere cu bună ştiinţă sau în integritatea facultăţilor mintale, atunci ne conformăm întru totul practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistenţă religioasă celor din această categorie. Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă de credinţă şi rânduielile bisericeşti. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu, Care este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia, atunci când El socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare. ,,Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, Îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui„. ,,Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale„, zice Fericitul Ieronim. Iată cauza pentru care sinucigașilor, din necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării. Cum însă această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare, chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat, tocmai fiindcă nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele de Liturgică lasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine. Mai întâi, canonul ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă. Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul sufletesc al enoriaşilor. Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării. Cum însă până în prezent nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.
Decizia de a face sau nu slujba unui credincios decedat dintr-o cauză dubioasă(crimă, accident sau sinucidere), este cea mai dificilă situație din activitatea unui preot. Organele de poliție, procuratură și medicină legală cercetează uneori un caz ani de zile și tot nu pot să dea un verdict definitiv, ori dau o sentință, care este răsturnată peste câțiva ani. Preotul are însă la dispoziție 2-3 zile, ca să poată decide. Un trup e găsit într-o prăpastie sau într-o apă. Cine poate să știe imediat dacă acel om a alunecat și a căzut(accident), a fost împins de cineva(crimă) sau s-a aruncat ca să-și pună capăt zilelor(sinucidere)? În cazul lui Anghelescu, ,,regele tutunului” din București, luni de zile au durat cercetările, fiindcă nu era clar dacă el s-a spânzurat sau i s-a înscenat spânzurarea. A trecut un an de când a murit Mădălina Manole. S-a zis atunci că a luat otravă ca să-și pună capăt zilelor. Acum, părinții ei redeschid procesul, fiindcă sunt indicii că nu ar fi vorba de o sinucidere, ci de o crimă. Cum putea să procedeze preotul la înmormântare, ca să nu încalce nici canoanele, dar să nu lipsească un suflet de o slujbă atât de importantă? Sunt numeroase boli psihice, care evoluează pe ascuns de-a lungul mai multor ani și când ajung la un anumit stadiu, consecințele lor pot fi fatale, precum sinuciderea. Astfel de oameni sunt victime al bolilor respective, nu pot fi socotiți sinucigași propriu-ziși. Chiar starea de ebrietatea poate duce la moarte, deși omul respectiv nu poate fi făcut responsabil în întregime pentru fapta sa.
Lasă un răspuns