Scriu aceste rânduri contrariat de lansarea recentă, la Sulina, a unei opinii româneşti privind crearea Statelor Unite ale Europei. Obiectivul ar trebui atins rapid, în doi-trei ani, afirmă preşedintele de azi al României, prin sacrificări în sfera suveranităţii. Formularea (vară, căldură mare!) este ambiguă, greşită chiar, de aceea o redau ca atare: ,,Numai prin cedare masivă de suveranitate Europa mai poate rămâne o putere economică şi militară”. Cum adică, cui trebuie să cedeze Europa masiv din suveranitate. De ce fel de suveranitate dispune Europa Germaniei, Rusiei, Franţei, Ucrainei, Marii Britanii, Belarusului, Monaco-ului, Andorei, Maltei? Şi, de unde această iniţiativă în materie de concepte politice? Ne-a cerut cineva să ne pronunţăm într-o problemă atât de complicată? Fusese suficient de disputată în timpul pregătirii Constituţiei europene. Cum formularea este ambiguă, confuză, îmi permit să observ că atacarea unor concepte politice majore merită să se bucure de mai multă rigoare. Ele nu se lansează în blugi la Sulina, nici dacă uitata localitate ar fi devenit peste noapte un Porto Franco pentru ideile politice. La urma-urmei, la ce ar folosi să avem noi iniţiative în direcţia asta. Când aveau ocazia, posibilitatea şi dreptul să se pronunţe în privinţa Constituţiei Europei, românii s-au remarcat prin tăcere. Unele state, venite chiar de pe banca politică pe care o ocupaseră cu noi până în 1989, au făcut greu unele concesii pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona. Ele au înţeles până la urmă sau au fost constrânse să înţeleagă necesitatea consolidării Uniunii Europene. Ulterior, aceste concesii nu s-au dovedit piedici în discuţiile care priveau interesele particulare. Azi chiar, în plină criză, unele state membre caută căi de salvarea prin valorificarea avantajelor comunitare ce izvorăsc din transferul de suveranitate. Pentru că, da, trebuie să primeşti ceva atunci când cedezi ceva. Cine ştie, cine poate exploatează inteligent acest tip de transfer forţând solidaritatea comunitară să compenseze cedarea de suveranitate. Iar aceştia nu sunt neapărat nemţii, francezii, britanicii, care duc povara materială a solidarităţii, ci popoarele din ţările mici care au ajuns la prosperitate, cele din Austria, Olanda, Suedia, chiar şi din Republica Cehă sau Polonia. Pe de altă parte, se ştie, nemţii nu agreează să trăiască mai prost pentru ca Germania să salveze Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Italia. România trebuie să reflecteze serios la conceptele pe care le îmbrăţişează iar celor care ne conduc le pretindem un efort pentru a înţelege ideile mari politice ale Europei. Problema revizuirii atitudinii faţă de suveranitate există, dar pe continent încă nu sunt clare direcţiile revizuirii. Acum, în plină criză unii cred că au soluţii. Iluzie! Uneori numai apropierea de principiul suveranităţii poate răscoli lumea la fel de mult ca un război. Chiar la nivelul unei structuri comunitare ca cea pe care este fondată Uniunea Europeană abordarea transferului de suveranitate ridică suficiente suspiciuni. Oricum, este o chestiune de tratat în prin inprovizaţii ci forurile comunitare europene. Statele Unite ale Europei, dacă ar fi posibil să fie create, necesită clarificarea formulei de constituire. Vom fi o uniune de naţiuni sau una de popoare? Diferenţa o dau opţiunile Parisului şi Berlinului şi nu cred că cineva îşi imaginează că Europa comunitară politică poate fi construită în afara voinţei Germaniei şi Franţei.
Să intrăm puţin în subiect.
Americanul Francis Fukuyama, părinte al ,,sfârşitului istoriei” – nefericit sintagmă! – ceruse europenilor să depăşească obsesia suveranităţii, care ar fi fost responsabilă pentru cele două războaie mondiale, şi să substituie modelul suveranităţii cu unul fundamental de drept: negocierea. El este, în plus, adeptul tezei ,,statului minimal” ca produs al supremaţiei liberalismului. Trimiterile nu sunt fără legătură cu opinia ,,cedării masive de suveranitate”. Aceste concepte, atât de familiare în mentalitatea americană, sunt tulburate, în chiar în Statele Unite, de realitate. Fukuyama a fost pus în situaţia de a-şi verifica opiniile nu de o modificare politico-ideologică ci de catastrofa naturală provocată de uraganul Catrina, în statul Luisiana, la 23 august 2005. Atunci el şi mulţi alţii au văzut ce înseamnă ca statul să nu aibă capacitatea de intervenţie pentru salvarea propriilor cetăţeni. Catastrofa făcuse ca jumătate din oraşul New Orleans să fie înghiţit de ape iar intervenţia la timp a statului – dacă ar fi avut instituţiile adaptate pentru astfel de situaţii – ar fi salvat sute, poate mii de vieţi. Cazuri similarel-au determinat pe Fukuyama să revină asupra convingerilor lui iar unele dintre constatări au făcut substanţa studiului ,,State Building”. El recunoaşte că a simţit nevoia reabilitării ideii de stat. Trimiterile sunt la stări generale, la conflicte, la războiul din Irak şi nu este locul să le dezvolt. Dau numai un citat: ,,În lumea a treia în Africa, în particular, slăbiciunea statului este cauzată de subdezvoltare” iar astăzi ,,statele slabe din Orientul Apropiat şi Mijlociu sunt la originea marilor probleme planetare: criminalitatea, terorismul, migraţiile sălbatice, pandemiile în faţa cărora comunitatea internaţională nu poate rămâne pasivă în numele suveranităţii de stat”. Deci putem discuta despre o abordare nouă a principiului suveranităţii de stat dar, după cum se vede, nu în numele puterii militare. Un alt american, Jeremy Rifkin, fost preşedinte al Foundation on Economics Trends, vorbeşte despre obsesia unor europeni pentru un model de organizare politică. În cartea lui ,,The European Dreams” (titlul este lung, îl redau în româneşte: ,,Visul american. Cum eclipsează discret viziunea Europei asupra viitorului visul american”). Nu intru în detalii, reproduc unul dintre raţionamente pentru a putea reda concluzia celebrului economist american. El spune că ,,visul european” adică modelul de organizare dorit de aceştia, urmăreşte înlocuirea ,,autonomiei individuale” cu ,,relaţiile comunitare”, că europenii preţuiesc ,,diversitatea culturală”, o conservă şi o aşează deasupra ,,asimilării”, iar ,,calitatea vieţii” o pun înaintea ,,bogăţiei materiale”. Desigur, lucrurile se potrivesc destul de puţin cu opţiunile celor care reconstruiesc capitalismul în România dar Rifkin nu porneşte – bine face! – de la experienţa românească ci de la tendinţa culturii politice continentale europene. Această sinteză a modelului, a ,,visului european”, este pusă în oglindă cu modelul american. Rifkin trage o concluzie pe care o redau întocmai (pentru că am văzut amatori de vorbe care pun, după ureche, această concluzie în gura altora): eu am ajuns la concluzia, afirmă Rifkin, că americanii trăiesc pentru a munci în timp ce europenii muncesc pentru a trăi.
Şi, acum, o mică incursiune în chestiunea Statelor Unite ale Europei.
Proiectul Statelor Unite ale Europei este vechi. Între mulţi, foarte mulţi alţii, despre uniunea sau unirea politică a continentului au vorbit renascentistul Dante Alighieri, romanticul Victor Hugo, raţionalistul Immanuel Kant. Napoleon tot o Europă unită, supusă însă prin război, urmărea. Winston Churchill a avut viziunea lui despre viitorul Europei, viziune legată strâns de prăbuşirea imperiului britanic. Hitler a avut halucinaţiile lui europene. Dar realist, în sensul constructiv al istoriei, unitatea europeană a fost iniţiată de foştii beligeranţi. Ea era sursa reconcilierii şi a pacificării continentului. Primele nuclee au fost create de ministrul francez de externe Robert Schuman şi cancelarul german Adenauer. Drumul instituţiilor europene comunitare era deschis. O altă etapă, mai viguroasă, a fost posibilă după căderea regimurilor comuniste din Europa de Est şi unificarea Germaniei. Până astăzi, utopice sau realiste, proiectele porneau de la concepte sau viziuni pacifiste, în nici un caz de la raţiuni de competiţie militară, în nici un caz nu presupuneau, cel puţin în forme ,,masive”, sacrificarea esenţei statului: suveranitatea.
Europenii au fost din totdeauna preocupaţi de construcţia politică a continentului lor iar proiectele nu au lipsit. Astfel de frământări au avut greutate atunci când au venit din partea unor state care puteau să dea garanţie şi credibilitate discuţiei. Nu au trecut prea mulţi ani de când Europa a fost martoră la o dezbatere – elegantă dar fermă – pe marginea cadrului politic al construcţiei europene. Ea a fost declanşată de un discurs al ministrului de externe al Germaniei reunificate, Joschka Fischer, la Universitatea Humboldt, în 2000. Fostul extremist turbulent de stânga, acum înalt demnitar, a avansat ideea metamorfozării Uniunii Europene în Statele Unite ale Europei pornind de la modelul experienţei federalismului Germaniei. Parisul nu a lăsat nici o speranţă unui astfel de curs şi nici nu cred că va lăsa vreodată. Concepţia generalului Charles de Gaulle a unei cooperări care trebuie să prezerve ,,Europa statelor-naţiune” este fundamentală în politica oricărui guvern de la Paris. Este un concept care ţine de istorie, chiar dacă nu este astfel explicitat, şi care nu se identifică deloc cu ,,Europa popoarelor federale”. Pentru că prezintă interes în contextul lansării ,,opiniilor personale” ale preşedintelui României făcute la Sulina, voi întârzia puţin asupra poziţiei Franţei peste care, ca putere învingătoare în războiul Coaliţiei împotriva Germaniei, nu se poate trece. Deocamdată. Ce vrea Parisul? Vrea să nu părăsească – şi nu acceptă să fie îndepărtat de la – pârghiile de decizie la conducerea Uniunii Europene. Oricât de puternică – poate că tocmai de aceea – a devenit, după reunificare, Germania. Dacă greşesc, vom vedea, dar mai clar eu nu aş putea să formulez obiectivele Parisului. Fostul preşedinte Jacques Chirac a expus în Parlamentul german, tot în 2000, poziţia Franţei în privinţa direcţiilor politice în care, prin compromis, se poate ajunge la concilierea conceptului german cu cel francez. Franţa nu va accepta nici o măsură restrictivă în privinţa identităţii naţionale, nu va accepta realizarea unui stat supranaţional european, acceptă uniune de state, nu federaţie de state, agreează o nouă repartizare a competenţelor Uniunii, realizarea unei specificităţi a instituţiilor europene şi participarea parlamentelor naţionale la activitatea comună. Acestea marchează întreg corpus al Tratatului de la Lisabona. Restul poate fi discutat, eventual convenit dacă măsurile punctuale nu contravin acestor orientări.
Europa unită rămâne un obiectiv politic major al statelor membre, mai ales al marilor puteri, Germania, Franţa, Marea Britanie. Criza financiară şi ameninţarea unei noi recesiuni mondiale fac ca aceste state cu putere, ambiţie şi vocaţie de decizie să caute formule convenabile de integrare care să convină şi să respecte lecţiile istoriei, intereselor actuale şi perspectivelor continentului. Există încă diferenţe de abordări. Este suficient să revedem negocierea Constituţiei Europei ca să ne dăm seama că acestea nu sunt superficiale. A demonstrat-o respingerea, prin referendum, de către francezi şi olandezi, în 2005, a primului proiect al Constituţiei. Cred că Tratatul de la Lisabona reprezintă maximum ce se putea obţine şi că pe baza lui încă mai pot fi găsite soluţii de solidaritate şi de integrare. Cine ar accepta acum, în aceste condiţii, să mai cedeze ceva? Mai ales să cedeze masiv suveranitate!
Şi acum, despre un mare spirit care a avut, şi el, un vis european: Victor Hugo. Merită să ne întoarcem la trecut, merită să deschidem cartea. În 1849, la un Congres al păcii ţinut la Paris, în plină glorie, Victor Hugo, vorbeşte despre Statele Unite ale Europei astfel: ,,Va veni o zi când armele vă vor cădea şi vouă din mâini! Va veni o zi când războiul va părea şi el absurd şi va fi de neconceput între Paris şi Londra, între Petersburg şi Berlin, între Viena şi Torino, că va fi imposibil şi va părea absurd astăzi între Rouen şi Amiens, între Boston şi Philadelphia. Va veni o zi când Franţa, Rusia voastră, Italia voastră, Anglia voastră, Germania voastră, voi toţi, naţiuni ale continentului, fără a vă pierde calităţile voastre distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi aduna strâns într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană, aşa cum Normandia, Bretania, Lorena, Alsacia, toate provinciile noastre s-au topit în Franţa”. Înflăcărat, cum îi stă bine unui romantic, bun orator, ca orice mare francez, Victor Hugo îşi proiectează convingerile care sunt primite cu ropote de aplauze de cei peste 800 de participanţi din toată lumea: ,,Va veni o zi când cele două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, aflate faţă în faţă, îşi vor întinde mâna pe sub mări…”. Ce trebuiau să facă europenii pentru a atinge acest obiectiv, se întreabă Hugo: ,,Legea lumii nu este şi nu poate fi despărţită de legea lui Dumnezeu. Or, legea lui Dumnezeu nu este războiul, este pacea”… ,,Francezi, englezi, belgieni, ruşi, slavi, europeni, americani ce avem noi de făcut pentru a ajunge cât mai repede posibil la această zi?” Şi răspunde: ,,Să ne iubim!”.
Puterea lui Dumnezeu este mare. Dar peste 21 de ani, Dumnezeu privea din împărăţia lui cum francezii şi germanii se ucideau din nou în Alsacia. Nici acest măcel, nici pe cele în care Europa a antrenat lumea în primul şi al doilea război mondial nu a putut să le împiedice. Politica şi puterea au alte legi decât cele ale iubirii. Nu pot să nu mă entuziasmez în faţa discursului acestui mare scriitor pacifist care a fost Victor Hugo. Şi el visa la Statele Unite ale Europei. Ca romantic, visa chiar frumos.
Lasă un răspuns