„Să trăiți Șefu’, ați fost nemaipomenit la conferință, v-am văzut!”, „Ce cravată frumoasă aveți astăzi”, aud asta zilnic de la supușii lingușitori ai oamenilor aflați vremelnic la putere. Foarte puțini dintre ei sînt persoane echilibrate și cu simțul ridicolului. Trebuie să fii „boier” de acasă, să ai ceva aristocratic în educația ta ca să nu ți se urce la cap gudurelile ridicole ale trepădușilor de pe la Palate.
În viermuiala încă medievală de pe coridoare și din mădularele putrezite de corupție, clientelele politice s-au adaptat, s-au camuflat și au rezistat făcînd cerc de ipocrizie în jurul prizonierilor de la vîrf. Piramida clientelară a rezistat lingușind, iar suveranul a înțeles încet-încet că el este cel mai tare, e supremul, adulatul, minunatul. I se spune în fiecare zi, pe toate vocile, de la șofer la liftier, secretară și directorime. Toți au un stil gata format, textele lingușitoare potrivindu-se oricărui șef, sînt tot mai cu talent rostite de atîta exersat.
Ziua unui politician în funcție de stat începe cu bine. I se deschide portiera mașinii și un portar scoate chipiul: „Să trăiți, Șefu! Fură pe aici niște găozari de pe la nu știu care televiziune, le-am zis eu cîteva și s-au cărat! Doar nu era să-i las să vă ia, așa, de dimineață!” Ei, așa se naște solidaritatea echipei!
La partid, alte ritualuri. Acolo se înghesuie care să stea cît mai aproape de Șefu’ ca să-i șoptescă ceva, o cerere, un compliment, o încurajare, o asigurare. Sau în avion. Cum să nu te dai peste cap să stai lîngă Șefu’? Șefu’ începe să creadă că e un om vînat, important, distribuitor de beneficii, un fel de Dumnezeu pe pămînt.
Omul de la putere aproape că nici nu-și mai dă seama cînd a ajuns un alt om. Cei care nu fac plecăciuni mieroase, sigur îi sînt dușmani. Firește, dacă nu dușmani ei înșiși, atunci influențați de dușmani, angajați în slujba lor. Poate chiar în slujba mogulilor.
Orice critică, orice argument rațional, orice aluzie la vreo greșeală, este, în comparație cu slava închinată pe la Palat, o blasfemie, o răutate fără margini, o obrăznicie intolerabilă, care nu poate veni decît de la un vîndut dușmanilor.
Pentru cîte un prizonier al puterii, lumea se împarte, în mod trist, doar în două: supușii mei și supușii lor. Nu mai ai camarazi, nu mai ai colegi, prieteni, nu mai ai cetățeni onești, cei din fața ta nu mai sînt românii tăi dragi, studenții care au stat la coadă să te voteze, nu mai sînt cărturarii care te-au apărat pe internet, nu mai sînt amicii din banca de la școală. Sînt toți niște potențiali dușmani. Pentru că altfel, ar scoate chipiul și ar saluta respectuos, doar asta vezi în fiecare zi!
Lasă un răspuns