La o tristă comemorare: 9/11 – zece ani

Cu o durere nemărginită, pentru care lexicurile universale nu-mi oferă cele mai potrivite cuvinte pentru a o exprima, rememorăm tragicul eveniment petrecut în urmă cu zece ani, când fostul singur bastion al  democrației planetare, fostul  singur garant al stabilității mondiale a căzut victima celui mai mare atac terorist din istoria umanității. Fără să ne dăm seama, scopul urmărit, a fost atins: America nu mai este ca înainte…
Când mă gândesc că atacul putea fi prevenit dacă se luau în calcul atenționările făcute de Military Intelligence-Able Danger Division, care a identificat încă din anul 2000, nouă dintre dejecțiile teroriste care au fost implicate în atentatul din Septembrie 11, 2001.

Din nefericire, atenționările au rămas nefructificate, cu toate consecințele care se cunosc. Acest lucru îmi amintește de remarcile deloc măgulitoare, făcute de omul politic britanic, Winston Leonard Churchill, referitoare la americani: „se poate conta pe ei în luarea unei decizii corecte, numai după epuizarea tuturor alternativelor”. Nu ne epuizăm însă niciodată alternativele și așa ne-a scăpat Ossama timp de zece ani, iar nici acum nu realizăm că planurile atacurilor teroriste nu se trasează în zonele tribale din Wazilistan sau grotele din Tora Bora sau provincia Shabwa din Yemen, ci la Universitățile din Sanaa, Yemen, Universitățile din Westminister – Anglia, la London Metropolitan University, sau centrele Universitare din Danemarca sau Hamburg, Germania.

Nu-mi explic, când dispunem de sateliți atât de sofisticați, încât până și conținutul portofelului nu mai constituie o necunoscutaă, când dispunem de rachete cu ghidare prin laser, care lovesc țintele cu eroare de milionimi de microni, când dispunem de sisteme ultra sofisticate care pot parcurge 20 000 km în mai puțin de o oră, când dispunem de submarine Trident ale căror Tomahawk-uri pot anihila orice opozitie, noi ne împiedicăm de un Anwar Al  Awlaki sau percepte umanitare, față de cei care ne-ar reduce la tacere.

Chiar nimeni dintre factorii decizionali n-a auzit faimosul dicton al filosofului latin, Marcus Tullius Cicero, regăsit în orația, Pro Milone: “Inter Arma, Silent Leges.” (La vreme de război, legile amuțesc)? Dar câte nu se puteau face dacă lăsam activitatea de baby-sitting celor calificați pentru aceasta și nu personalului de factură militară?
Pentru reîmprospatarea memoriei, multora dintre noi, inclusiv a subsemnatului, va remintesc că timp de doi ani Dana Priest și William Arkin, au cules date concrete și informații plauzibile asupra modului cum tristele evenimente din Septembrie, 11, 2001, au schimbat America. Începând cu acea fatidică dată, guvernul American a creat 263 organizații implicate în lupta împotriva terorismului. Organizațiile de Intellgence au un buget de 75 miliarde dolari, buget care depăsește bugetele cumulate ale tuturor organizațiilor similare din lume. S-au construit 33 complexe, care adăpostesc „crema” organizațiilor de resort americane, pe o suprafață de 17 milioane de square feet, echivalentul a trei clădiri de dimensiunea Pentagonului și 22 cladiri ale U.S. Capitol. S-a creat Department of Homeland Security, care dispune de 230 000 angajați.

În plus, 300 000 persoane sunt angajate în exclusivitate de a asculta ceea ce noi ne conversăm la aparatul inventat, încă din 1876, de Alex Graham Bell. Avem și 16 organizatii de Law Enforcement de care stim si, foarte probabil, multe, multe altele de care nu știm, un aparat foarte numeros, în păienjenișul căruia se pot pierde multe informații utile. Tuturor, un extras din filosofia Taoistă a lui I Ching: „Nu cei mulți, dotați cu arme ultra sofisticate, înving; învingători sunt cei puțini, dar buni”.
Dar cine să mai înțeleagă când „No Intelligence Allowed”- inteligența nu este admis, nici pe malurile Potomacului, nici ale Dâmboviței și nici ale râului Maris.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*