Ceasul

Deși pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la țară fiind, până târziu nu am știut ce minunăție este aceea: ceasul. Bunicii și părinții mei aveau alte mijloace și metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei și al nopții. Se vorbea de ,,revărsatul zorilor”, de ,,răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de ,,un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea ,,la prânzișor”, când trebuia dat ,,furuștiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era ,,la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul și să pui masa la oameni. Soarele ajungea ,,la amiază”, ,,la chindie”, ,,la asfințit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streașinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă.  

Noaptea avea și ea secretele ei, privind măsurarea timpului. La asta bunică-mea, Gheorghița, muichița, era mare cunoscătoare. Dânsa citea vremea în stelele de pe cer, cum citesc eu azi în literele dintr-o carte. Avea semne precise, care nu o înșelau niciodată. Încerca să mă învețe și pe mine, dar nu a reușit. Am reținut, totuși, că la un anumit timp din noapte ies ,,toiegele”, ,,carul mare”, ,,carul mic”, ,,cloța cu puii”, ,,luceafărul de dimineață”. La un moment precis din noapte cântau cocoșii, dând veste duhurilor rele, moroilor, strigoilor, ielelor și făcăturilor să fugă în locuri pustii și să lase calea curată creștinilor, ca să plece ,,la oraș”, cu vitele, la muncă, la drum, sau unde îi chemau nevoile. Fiecare dintre semnele de pe cer avea povestea lui și  muichița le știa mai bine ca nimeni altul. Îmi amintesc că, după ce a reușit să mă lămurească bine care este ,,carul mare”, care-i sunt roțile, proțapul și celelalte măruntaie,  am întrebat-o cum de-au putut oamenii să urce carul acolo sus, între stele. M-a privit îngăduitoare, a oftat și a început să-mi povestească: ,,- Demult, demult, era o femeie tare necăjită! Îi murise bărbatul în război și rămăsese cu patru copii mici. Ea era și mamă și tată. Într-o noapte târzie de toamnă venea cu carul cu lemne de la pădure. I se împotmolise într-un smârc și se chinuise până o prinsese noaptea ca să-l scoată de acolo. La un moment dat, a auzit lupii că vin din urmă. Urlau și se apropiau repede-repede. A dat bici la boi, i-a îndemnat să fugă, dar degeaba. Vitele erau slăbite, vlăguite de nemâncare, de osteneală, de greutate și n-au putut fugi. Femeia  a început să strige tare la boi și să-i îndemne. Degeaba. Atunci și-a ridicat ochii către cer și a început să strige cât o țineau plămânii: ,, – Doamne, ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa, că-mi rămân copiii pe drumuri! Doamne, numai Tu mai mă poți ajuta!” În timpul acesta, haita de lupi se apropia, se apropia. Boii au început să mugească îngroziți, femeia striga cât putea ea de tare. Deodată, femeia, carul încărcat cu lemne, cu boi cu tot, au început să se înalțe de la pământ, mai sus, tot mai sus. Au ajuns lupii în locul acela și s-au oprit înmărmuriți, neștiind ce să facă. Se uitau spre cer cum se ridică femeia cu carul și boii. Și așa s-au ridicat, până au ajuns acolo sus, între stele!” Această povestire am citit-o mai târziu, într-o altă variantă, în romanul lui D. R. Popescu, Frumos, Anastasia trecea.

              Primul  ceas pe care l-am văzut era unul solar. M-am dus cu tăticu să-l însoțim pe bunică-meu Ghigă, taicuțu, la băi la Bala. Avea reumatism și nu putea merge singur. Acolo era un bazin cu apă ioduroasă și altul cu noroi. Lângă cel de apă, era un stâlp de lemn înfipt în pământ. La vârful stâlpului era o scândură ca un semicerc, ca o jumătate de măsuță rotundă. Partea rotundă era în jos. Pe ea erau scrijelate orele din timpul zilei. În partea de sus a stâlpului, la jumătatea diametrului semicercului de scândură, era  un băț fixat, perpendicular pe stâlp. Umbra bățului se rotea pe semicercul de scândură și indica orele. Cât de exact, nu știu!

În mahalaua Lucheștilor de la noi din sat, primul ceas adevărat l-a avut Stanciu Țușu. Dimineața plecau copiii la școală la Malovăț și strigau, la intervale de câteva minute, să întrebe cât e ceasul. Este vorba de generația lui Gore, Valerica, Nică  și Tuța lui Pătru lui Buică!

Primul ceas de masă l-au luat părinții când am ajuns la școală, ca să nu întârzii. Primul ceas de mână mi l-au luat în 1968, când am reușit la seminar. Era un Vostoc. L-am avut până am terminat facultatea. Prin 1975, eram la București, la facultate. A venit un țigănuș la poartă, cu un ceas electronic, de plastic. Nu mai văzusem așa ceva. Toți ne-am îmbulzit să-l admirăm. Un coleg, bucureștean, a trecut la târguială. I-a dat țigănușului ceasul lui ,,Atlantic”(una dintre cele mai bune mărci de ceasuri din lume) și 300 lei, luând în schimb ceasul de plastic, electronic. Era fericit, iar noi ceilalți îl admiram pentru afacerea încheiată. Mai târziu găseai asemenea nimicuri pe toate drumurile, la toate tarabele, nici copiii nu le mai voiau!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*