Colacul tău de student…

Genele se dezlipesc de la patru dimineața, trezite parcă de un ceas nevăzut. Se ridică ușor în capul oaselor, boțind așternutul alb, scrobit, care miroase a lemn de foc și-a busuioc. Își aruncă pe umeri vesta ruptă a tatălui, pe care a meritat-o când a împlinit 15 ani, își trage ciubotele verzi și-și suflecă mânecile cămășii cadrilate.

Apucă în treacăt bucata de mămăligă maronie, lardul și ceapa roșie ce i le-a lasat mamaia înainte să se culce. Toate sunt din truda de anul trecut. Se strecoară până la capătul cerdacului îngust, făcând podeaua bătrânească să jelească la apăsarea tălpii de cauciuc. Își face trei cruci în timp ce își zupoaie pălăria de tocul ușii, ca s-o mai ușureze de praf. Apoi, o îndeasă pe creștet, făcând umbra începutului de mustață.

De peretele zidit cu piatră de râu se reazamă o sapă cu mânerul lucios, semn că a fost muncită din bătrâni. Fierul e știrb la margini, dar suficient de puternic cât să zdrelească încă obrazul câmpului.

Aruncă sapa pe umâr, își îndreptă pălăria și iesi pe poartă. Afară mirosea a aer rece și a bălegar, iar de departe se auzea lătratul unui câine, cântecul unui cocoș și scârțâitul unei căruțe. „Hais, mai repede, că n-avem vreme, fi-ți-ar colacul tău de cal!”.

Uțu mergea pe drumul uscat, de țară, și nu privea decât înainte. Are pasul apăsat, serios, de om căruia nu-i arde de șagă, de parcă l-ar chema o șoaptă peste deal, sa vie să zdrelească burta pământului, ca să lase plantele să își strecoare scăfârlia spre lumină.

Uțu și un capăt de răsărit se vâd pe câmpul întins ca o palmă. Se cocoșează deasupra bolovanilor cafenii și-ncepe truda de a ridica sapa spre cer și-apoi de-a o izbi de pământ.

Când și când, vântul îi răcorește părul încâlcit de transpirație, însa Uțu nu se oprește nici măcar cât să-și șteargă o broboană de sudoare dintre sprâncene.

Cu un scrâncet ușor trânti sapa, iar si iar, în câmpul acela larg, larg cât veșnicia omului, doar un ochi ager putând să-l zeărească la o adică. Poate cel de sus, singurul în care Uțu mai avea convingerea că munca lui nu va fi fost zadarnică, iar anul asta rodul va fi mai bogat.

Când soarele se-ascuns în sfârșit în celălalt capăt de orizont, roșiatic ca un sărut, Uțu stiu ca-i vremea să plece.

Cu același pas hotărât, cu sapa pe același umăr, se întremă cu chemarea casei și-și înghiți începutul de oftat. Mâine acelasi ceas nevăzut îl va trezi, iar soarele îl va găsi pe același câmp, două aruncături de băț mai încolo.

Uțu nu e niciodată în sesiune…

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*