Când începe restul vieţii

mă întreb dacă într-adevăr
mă vei salva într-o zi.
dacă-mi vei veni c-o rană în coaste
spunîndu-mi
că eu sînt bucata de carne
ce-ţi lipsea.
o noapte de zdrenţe,
poate în Ajunul Crăciunului,
poate în ultima zi de primăvară,
într-o linişte bolnavă apărea-vei,
sub geamul meu
sau poate
rezemat de gardul centralei termice,
cu inima pocnind în tine.
 poate c-o floare,
poate c-o carte,
poate cu aste cuvinte printate
şi subliniate
şi plînse.
şi ţi-aş întinde umbra mea în braţe,
ca pe-un copil bolnav,
pentru care nu există un sicriu atît de mic.
să plescăim de durere şi frig,
c-am fost atîta timp
urîţi şi proşti.
şi singuri
ca vampele capricioase.
mi-ai supt de atîtea ori
culoarea cuvintelor,
blîndeţea din ochii mei
« ca două cafele »,
cum îmi şopteai cînd mă aveai uscat,
pe lumină.
m-ai privit de atîtea ori
cu mila cu care priveşti
macii de lîngă şine,
contrariat că locul lor
nu e în deşirul unei căi ferate.
că-s prea înflăcăraţi,
prea mătăsoşi
ca să fotosinteze
urina nocturnă.
poate vom sta sprijiniţi de copaci
şi-om decoji castane,
pe care le-om arunca apoi
unul în sînul altuia,
pretinzînd că nu sîntem goi.
poate vom desena frunzele de toamnă
cu vopsea verde, lucioasă.
şi-apoi am aştepta timpul
să crească în ele,
pînă dau mugurii.
ca doi copii proşti
care cred că pisicii îi e frig iarna
şi-ar trebui încălzită
în cuptorul încins.
într-o zi să mă strîngi în braţe
cu grija cu care iei un sugar
ce abia învaţă să-şi susţină capul.
într-o zi să mă laşi să dansez desculţă,
chiar dacă abia mi-ai şters fruntea de febră.
într-o zi să-mi spui: « desfă-ţi părul, te rog! »,
fără să ştii că astea-s singurele cuvintele
care mă complimentează,
care mă dezbracă
pînă se vede curcubeul
de care pomenea cîndva Nichita.
într-o zi, să facem o poză în iarbă.
într-o zi, să mă laşi să mă cuibăresc
între acoladele tale.
auzi?
să vii într-o zi,
ca toate celelalte zile
să poată să mi se întîmple

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*