Şansele păcii în Orientul Apropiat

Ziarul The Guardian dezvăluia recent isprava unui student american instalat în Scoţia, pe numele lui Tom MacMaster care, la începutul lui iunie, a confecţionat un blogg pe numele unei sirience, Amina Abdallah, şi ea inventată. Generos, i-a conferit acesteia statut de lesbiană şi a făcut-o victimă pentru opţiunea ei sexuală. Până la verificarea veridicităţii, ştirea a făcut carieră. Şi victime, evident. Sirienii conectaţi la tehnica informaţiilor moderne au ieşit în stradă, Siria a intrat în colimatorul comunităţii internaţionale. Studentul, prins până la urmă cu mâţa în sac, a recunoscut că  faptele nu sunt reale dar că ,,ar putea fi reale” şi şi-a cerut scuze lectorilor. Dar, cine crede că pe astfel de căi poate ajuta democraţia în Orient se înşeală. Pacea nu se dobândeşte pe calea trucajelor virtuale. Pacea este o stare reală şi mijloacele pentru a o atinge sunt altele decât farsele, chiar dacă mobilul lor ar fi onest.

Să examinăm tentativele din ultimul timp pentru aducerea păcii în Orientul Apropiat. Este vorba de declaraţia preşedintelui Barack Obama privind posibilitatea recunoaşterii de către SUA a unui stat palestinian şi, respectiv, de iniţiativa Franţei – probabil reacţie la această declaraţie – de a găzdui la Paris o conferinţă de pace în diferendul cronic dintre israelieni şi palestinieni. Două iniţiative care merită  toată atenţia.

La 22 mai, preşedintele Barack Obama a afirmat: SUA sunt gata să recunoască un stat palestinian; Israelul ar trebui să se retragă în limitele frontierelor din 1967. Declaraţia a fost socotită şocantă. Există voci care susţin că politica marelui protector al Israelului serveşte dar nu se identifică, totuşi, cu cea a Tel-Aviv-ului. Oficial, Washington-ul s-a delimitat de Tel-Aviv în problema coloniilor evreieşti din teritoriile palestiniene şi şi-a nuanţat progresiv poziţia faţă de cererea palestinienilor de a avea un stat. Semnul că această direcţie nu va fi părăsită a fost dat de preşedintele Obama prin menţinerea, şi în mandatul lui, a lui George Mitchell în calitate de trimis special în Orientul Apropiat. Acest expert a examinat, între altele, consecinţele implantării coloniilor evreieşti în teritoriile palestiniene. Iată ce susţinea Mitchell în 2002: ,,În fiecare din vizitele noastre în regiune, israelienii au anunţat o expansiune a implantaţiilor (coloniilor, n.n.)…Guvernul israelian declară că interzice orice nouă colonie dar autorizează extinderea coloniilor existente sub pretextul adaptării la creşterea naturală (popularea cu evrei). Palestinienii susţin că nu există nici o diferenţă între implantarea de colonii şi extinderea celor începute deja; după ei, excepţie făcând un moment scurt de îngheţare în timpul guvernului Yitzak Rabin, efortul agresiv israelian de a creşte numărul şi întinderea coloniilor nu a încetat niciodată”. Să mai adăugăm încă un paragraf din raportul Mitchell din 2002, important pentru evoluţia poziţiei americane: ,,Coloniile: guvernul israelian are şi el o responsabilitate pentru restabilirea încrederii. Va fi extrem de dificil să se pună capăt violenţei israelo-palestiniene dacă guvernul israelian nu procedează la îngheţarea tuturor noilor implantaţii. Trebuie acţionat cu precauţie, astfel încât coloniile – elemente potenţiale de fricţiune – să constituie o monedă de schimb în negocieri şi nu provocări susceptibile să blocheze de la început discuţiile productive”. Această poziţie este împărtăşită şi de alte state sau grupări de state. Un singur exemplu: în timpul unei reuniuni ţinute la Londra, la 2 mai 2008, cuartetul pentru Orientul Apropiat (SUA, Rusia, Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite) exprima ,,profunda nelinişte provocată de continuarea activităţilor de colonizare”, reclama ,,îngheţarea oricărei activităţi de extindere a coloniilor, inclusiv creşterea naturală, precum şi distrugerea avanposturilor construite începând cu 2001”. Declaraţia preşedintelui Barack Obama privind constituirea unui stat palestinian şi revenirea Israelului în frontierele din 1967 este o consecinţă a poziţiei inflexibile a Israelului în problema colonizării teritoriilor palestiniene. Unii o socotesc o tentativă de a pune presiune asupra Tel-Aviv-ului pentru a accepta reluarea negocierilor directe cu palestinienii, rămânând ca în timpul acestora să fie atacate noi formule de compromis. Alţii consideră că timpul schimbărilor nu mai poate fi amânat, că este nevoie de compromisuri majore pentru a fi asigurată pacea în fosta Palestină înainte ca procesul revoluţionar din statele arabe să-şi facă ultimul efect. Costurile uriaşe pentru susţinerea Israelul sunt, probabil, reanalizate de Washington în condiţiile turbulenţelor produse de  revoluţiile arabe intervenite înainte de încheierea războaielor din Irak şi Afganistan.

După declaraţia preşedintelui Obama, preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy a încercat să preia iniţiativa de pace. El l-a trimis pe ministrul de externe Alain Juppé într-o misiune exploratorie la Ramallah, Tel-Aviv şi Washington pentru testarea posibilităţilor de organizarea la Paris a unei conferinţe de pace. ,,Suntem convinşi…că statu quo în Orientul Apropiat este o mare eroare. Totul se schimbă în regiune, în Egipt, în Siria; trebuie să ne mişcăm, trebuie să avem iniţiative” i-a spus Alain Juppé lui Mahmoud Abbas, preşedintele palestinienilor. ,,Dacă nimic nu se întâmplă până în septembrie, a adăugat el, Franţa, prin vocea preşedintelui ei, va trage toate consecinţele”. Adică va recunoaşte statul palestinian înainte de deschiderea sesiunii Adunării generale a ONU. Schema negocierilor, potrivit precizărilor ministrului francez, ar trebui să fie construită ,,pornindu-se de la baza frontierelor din 1967, cu schimburi consimţite reciproc de părţile în conflict; să se lucreze pentru securitatea Israelului şi, în a doua etapă a negocierilor, să fie tratată chestiunea  refugiaţilor şi a Ierusalimului”. Acelaşi lucru l-a spus Juppé şi omologului lui israelian Avigdor Lieberman şi primului ministru Benjamin Netanyahu. Aceştia  au acceptat, în principiu, iniţiativa  Parisului dar au pus  condiţia eliminării din start a oricărei referinţe la graniţele din 1967. Neclintită rămâne poziţia Tel-Aviv-ului şi în privinţa statutului Ierusalimului ,,capitala indivizibilă a Israelului”. Aceasta anulează, tot din start, cererea palestinienilor de a-şi fixa capitala în partea orientală a Oraşului Sfânt. Netanyahu a precizat că ar putea accepta reluarea negocierilor dacă palestinienii vor recunoaşte Israelul ca ,,stat-naţiune al poporului evreu”. Mai sunt şi alte condiţionări puse de autorităţile israeliene printre care şi refuzul de a discuta  cu un guvern susţinut de  Hamas. Or, ,,îmblânzirea scorpiei” reclamată de israelieni s-a produs prin recentul acord de colaborare dintre Hamas şi Fatah. Parisul tocmai se arătase mulţumit de această împăcare considerând că, împreună, cele două formaţiuni reprezintă mai corect interesele palestinienilor. Condiţionată astfel, iniţiativa Franţei  a primit răspuns negativ, elegant dar  negativ, din partea secretarului de stat american. Wait and see, i-a spus doamna Clinton lui Alain Juppé. Acest « stai să vedem » se traduce simplu prin: nu vă grăbiţi voi francezii, noi americanii am luat o iniţiativă şi trebuie să aşteptaţi să vedem ce curs va lua. ,,Nu avem nici cea mai mică asigurare că părţile în conflict acceptă să reia negocierile” a explicat Hillary Clinton lui Juppé. Un răspuns  politicos şi rece, notau ziarele occidentale, ceea ce l-a făcut pe ministrul francez să declare că şansele convocării respectivei conferinţe până la sfârşitul lunii iulie sunt minime. Parisul va fi crezut, probabil, că poate exploata momentul favorabil reluării dosarului Orientului Apropiat creat de declaraţia lui Obama. Iluzie. Acea declaraţie este una tactică iar, proporţional, are urmări minore în poziţia generală a Washingtonului. Adică nu conduce la modificarea poziţiei Statelor Unite de susţinere necondiţionată a Israelului în contenciosul istoric cu palestinienii. Reacţiile Tel-Aviv-ului trebuie luate în calcul. Mă refer atât la respingerea imediată de către premierul Netanyahu a declaraţiilor lui Obama cât şi la ameninţarea că va interveni pe lângă evreii americani să  nu-l mai sprijine în campania electorală din 2012. La precedentele alegeri, 60% dintre evreii din SUA l-au votat pe Obama; mulţi i-au susţinut financiar campania. Deşi nu suntem în faţa unei modificări semnificative de poziţie, SUA nu slăbeşte controlul asupra evoluţiilor din Orientul Apropiat. S-a văzut atât din precizările doamnei Clinton faţă de iniţiativa Parisului cât şi din nuanţarea ulterioară a propriilor declaraţii făcută de preşedintele Barack Obama. Cât despre scopurile urmărite de Paris, există suspiciunea ca aceasta să fie legată de strategia preşedintelui Nicolas Sarkozy de a intra în campania electorală din 2012 cu teme profitabile, de politică externă. Cu toată gafa lui Dominique Strauss-Kahn, cotracandidatul său cel mai serios, compromis de comportări patologice incompatibile cu statura unui şef de stat, socialiştii francezi au încă mari şanse de reuşită în alegerile prezidenţiale.

Întregul Orient Mijlociu a intrat în turbulenţă maximă după cum o demonstrează crizele şi războiele din Libia, Siria şi Yemen, de dificultăţile de stabilizare a situaţiilor politice interne în statele care au deschis calea revoluţiilor în lumea arabă. În condiţiile create de acest proces violent, nerezolvarea conflictului din vechea Palestină reclamă modificarea strategiilor politice, militare şi economice în regiune. Aici sunt concentrate eforturi considerabile pentru găsirea sau impunerea unei soluţii de pace între Israel şi palestinieni. Partajul Palestinei în baza rezoluţiei ONU din 29 noiembrie 1947 are consecinţe greu de rezolvat. Trei războaie între arabi şi evrei nu au fost suficiente să aducă în regiune pacea. Nici o formulă de  intervenţie a ONU, a Consiliului de Securitate, nu a dat rezultate până acum. Negocierile directe între palestinieni şi evrei patronate de Statele Unite nu au fost duse până la capăt. Eforturile cele mai mari şi cele mai promiţătoare ale fostului preşedinte Bill Clinton pentru încheierea unui tratat de pace s-au văzut  ruinate într-o noapte. Medierile paralele întreprinse în secret de un grup restrâns de diplomaţi europeni în ultimele decenii ale secolului trecut nu au folosit prea mult. Conflictul israelo-palestinian poate fi una dintre cheile păcii, nu însă şi singura; a fost aproape unica până la revoluţiile arabe dar nu a fost exploatată la timp. Să lăsăm deoparte considerentele militare, politice şi economice ale puterilor străine în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Să luăm în discuţie numai preocupările Occidentului de a impune modelul său de democraţie în lumea arabă. Vom costata că procesul de pace este considerabil îngreunat de realitatea că în nici una dintre ţările din regiune nu a fost instaurat statul de drept. În întreg Orientul Mijlociu democraţia este aleatorie, şi pe plan intern, şi pe planul relaţiilor dintre vecini. Am urmărit cum a reflectat presa internaţională turneul preparator al ministrului de externe francez în Israel, în teritoriile palestiniene şi în Statele Unite pentru promovarea conferinţei menţionată mai sus. Dubiile au fost nota predominantă nu numai în comentariile ziariştilor ci şi în declaraţiile diplomaţilor. După ce a avut discuţii la Departamentul de Stat, Alain Juppé a încercat să pledeze cauza conferinţei în faţa reprezentanţilor comunităţii evreieşti din New York. Concluzia: nimic nu este copt, remarca un diplomat francez. Americanii sunt chiar furioşi pe francezi pentru că aceştia încearcă să-i priveze de controlul procesului de pace, explica mai clar un diplomat european. Ministrul francez a constatat că ,,americanii nu au chef să se angajeze într-o afacere care să nu le aducă reuşita”. Normal, pentru că în joc sunt interese uriaşe. În final Juppé a încercat să atenueze alergia Washington-ului recurgând la o butadă veche: ,,am spus că nu există nici un risc; dacă reuşeşte, se va spune că este succesul lui Obama; dacă va fi un eşec, se va spune că este al Franţei”.

Şansele păcii între palestinieni şi evrei sunt, în continuare, mici.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*