Când am citit în presa internaţională despre apariţia unui partid botezat ,,Adevăraţii finlandezi” am fost tentat să mă amuz. Nu era cazul. Victoria acestei formaţiuni apărută într-o ţară liniştită, dezvoltată, cu un popor de vreo cinci milioane de suflete, învăţat cu izolarea şi cu asprimea iernilor, era pusă de politologii din Vest în contextul cursului modificat al politicilor guvernamentale din unele state europene. Un curs care înregistrează o evidentă ofensivă a extremei drepte. Cum trebuie să reacţionăm în aceste împrejurări care aduc aminte de cele de dinaintea celor două războaie mondiale? Greu de dat un răspuns, uşor de avansat o sugestie: să urmărim analizele specialiştilor şi, dacă este posibil, să-i determinăm pe aleşii noştri să ţină cont de acestea. Mă opresc la ofensiva extremei drepte europeane pentru că, se va vedea imediat, ne priveşte şi pe noi, românii.
În condiţiile crizei mondiale, în numai doi ani, partidele de extremă dreaptă au câştigat substanţial teren în Belgia (partidul Vlaams Belang, 17,1 la sută), Austria (FPO, 12,7 la sută); Franţa (Frontul Naţional 10 la sută la recentele alegeri regionale), Ungaria (14,8 la sută), Italia (Lega Nord, 10,2 la sută), Lituania (12,2 la sută), Olanda (17 la sută), Norvegia (22,9 la sută), Elveţia (29 la sută), Finlanda (partidul despre care aminteam, Adevăraţii Finlandezi, 17 la sută,) şi chiar în Bulgaria (12 la sută).
Ţările menţionate mai sus vin ceva mai târziu în clubul celor care cochetează de mult cu extremismul: Italia, Austria, Elveţia, Olanda, Belgia. Lega Nord, militantă veche a secesionismului, a pus deja stăpânire pe Lombardia, Piemont şi Veneţia, adică pe regiunile puternic industrializate ale Italiei.
În Elveţia, la numai un an de la interzicerea prin referendum a construirii de minarete pe teritoriul helvet, formaţiunea Uniunea Democratică de Centru a reuşit să convingă mai mult de jumătate dintre elveţieni că guvernul trebuie să ia măsuri de expulzare a imigranţilor dovediţi că au făcut crime.
De fapt, este doar un pretext pentru a acoperi orientările xenofobe din această ţară, altfel paşnică şi democratică. Ideea expulzării străinilor dovediţi criminali, la care s-ar fi adăugat şi cei care atacă forţele de ordine ale Republicii Franceze, l-a frământat şi pe preşedintele Nicolas Sarkozy. Deocamdată el nu a convins destui francezi pentru a putea legifera o astfel de măsură, dar direcţia nu a fost abandonată, alergia la străini fiind acum realimentată de noile valuri de imigraţie economică din statele arabe răscolite de războaie. Dar nu aceasta este singura cauză. Franţa lui Sarkozy şi Italia lui Berlusconi au suportat, ca atâtea altele, consecinţele crizei.
Parisul şi Roma folosesc dificultăţile, reale, desigur, pentru motivarea măsurilor de austeritate şi, pe cât este posibil, pentru liniştirea propriilor cetăţeni.
În aceste condiţii cel mai uşor (şi profitabil electoral) este să recurgă la culpabilizarea străinilor. Pare normal dar nu este ,,corect politic”, nici conform cu reglementările Uniunii Europene. Influenţa imigraţiei clandestine economice asupra politicilor statelor dezvoltate se face resimţită şi în alte state europene: Germania, Marea Britanie, Olanda. Soluţiile dure de austeritate surprind dar întrebarea este: care ar fi alternativa? După cum se vede, se produce o deplasarea preferinţelor electoratului naţional, ca să-l numesc aşa, spre extrema dreaptă. Nu este o direcţie bună dar mişcarea vine din iluzia multora că acolo ar putea găsi mai multă protecţie.
Faţă de astfel frământări ale lumii de lângă noi – m-am oprit numai la avansul extremei drepte – clasa politică românească ce face? La noi, ideile politice sunt înlocuite cu lupta la baionetă împotriva adversarilor. A dispărut până şi Parlamentul ca for de dezbatere şi legiferare. Opoziţia se mulţumeşte cu participarea la spectacolele televizate. O gravă amnezie se aşează continuu peste interesul naţional. Şi, se va vedea chiar din exemplele la care recurg imediat, că România nu este absolvită de critici în chestiuni existenţiale şi, în consecinţă, nici de surprize. Ceea ce înseamnă, probabil, că ceea ce unii numesc ,,trădările din istorie” nu sunt uitate. Pericolele vin (nu numai pentru noi) tocmai de la ascensiunea extremei drepte în Europa.
În Germania, un profesor universitar vorbeşte de revenirea preocupărilor de tip imperial în politicile statelor din Europa de Est Orientare, evident, incompatibilă cu statutul lor nou de membre ale NATO şi Uniunii Europene.
Michael Minkenberg, despre el este vorba, profesor la Universitatea Europeană din Francfurt pe Oder, a publicat un studiu sugestiv intitulat ,,La Est, obsesia frontierelor” în care face conexiunea între reapariţia naţionalismului vindicativ şi ascensiunea vertiginoasă a dreptei ,,radicale” cum numeşte el extremismul de dreapta.
El vede corect diferenţele între extremismul de dreapta din Occident şi cel din fostele state comuniste. În Vest dreapta extremistă are platforme politice de interes preponderent economic. În Est, aceasta reînvie naţionalismul şi repune în discuţie frontierele politice. Interesant, nu? Extremiştii est-europeni se ridică, scie autorul studiului, atât împotriva noii ordini liberale cât şi a socialismului de stat care a precedat-o. ,,Dreapta radicală din Est se distinge, de fapt, în multe alte privinţe de cea din Vest. De la schimbarea de regim, ea a înregistrat scoruri electorale adesea impresionante, ce-i drept extrem de fluctuante, în funcţie de locuri şi momente….O particularitate, legată de ideologia deschisă pro sau contra curentelor (occidentale n. n.): spre deosebire de ideologiile echivalente occidentale, cele estice evidenţiază nostalgia lor după regimurile despotice de altădată, cu concepţii etnice şi teritoriale ,,de identitate” naţională prevalente. Acest naţionalism, care părea pierdut, admite unele variante: de o parte, o dreaptă fascistă şi autocratică inspirată din (ideologia) dictaturilor dintre cele două războaie mondiale, deosebit de puternice în Rusia, în România şi, mai recent, în Bulgaria, nu fără legături cu ,,naţional-comuniştii” născuţi după prăbuşirea imperiului sovietic; pe de altă parte, a apărut o dreaptă ethnocentristă şi rasistă, adeptă şi ea a revizionismului teritorial, implantată mai ales în Ungaria şi Republica Cehă”. Profesorul german oferă o explicaţie pe care putem să o luăm cum vrem: ,,Dorinţa de re-croire a frontierelor nu este, de fapt, proprie numai Rusiei, unde naţionaliştii visează din secolul al XIX-lea (este o greşeală de datare) să aibă acces la ,,mările calde”. ,,Republicanii” cehi (partidele PSR-RSV) de ex., pretind ca ţara lor să reapară în frontierele fostei Cehoslovacii, în vatra căreia nu are drept la existenţă decât o populaţie ,,omogenă”.
Mişcările de recucerire cele mai virulente sunt, însă, în Ungaria. Partidul Justiţiei şi al Vieţii Ungare şi Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik) pledează, amândouă, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon şi pentru extinderea graniţelor (Ungariei) în spaţiul monarhiei de Habsbourg.
Aceste formaţiuni au reluat simbolurile mişcărilor şi regimurilor fasciste din anii 30, ca cele ale Crucii cu Săgeţi din Ungaria sau Gărzii de Fier din România”. Mă opresc aici nu înainte de a face precizarea că opinia profesorului german în privinţa doctrinei partidului din România nu rezistă la confruntarea cu istoria.
Lasă un răspuns