Un gest nefiresc…

Dincolo de întreaga compasiune faţă de suferinţa prin care trece acum pensionarul militar care şi-a dat foc în faţa Palatului Cotroceni, dincolo chiar şi de admiraţia care nu poate să nu te încerce faţă de curajul nebun al gestului în sine, felul în care media gaseste de cuvinţă să abordeze cazul nu este deloc cel mai potrivit.

Nu este potrivit mesajului pe care o ţară îl aşteaptă dinspre una dintre ultimele sale refugii. Armata Română. Pentru că niciodată, şi cu atât mai puţin în actuala situaţie social-economică, unei ţări nu i-a folosit ca exemplu actul unui militar pensionar de a se arunca, de acolo, de pe culmile disperării unde a ajuns un neam întreg, în ghearele abandonului.

Dimpotrivă! A ajunge acolo, la limitele suportabilitaţii cioraniene, ar trebui să înzecească revolta din om. Dar mai ales hotărârea de a nu se lăsa strivit de trepăduşii vremurilor.

În cazul lui Adrian Sobaru, cel ce s-a aruncat de la balconul sălii de plen a Parlamentului, situaţia a fost alta, gestul acestuia fiind într-adevăr al unui om pentru care poate nu mai exista altă cale. Şi poate de aceea sorţii i-au hărăzit nu numai viaţă după tentativa de sinucidere, ci şi o covalescenţă uşoară.

Dar, în cazul unui fost militar, ofiţer pe deasupra, ne-am fi aşteptat la cu totul altceva. Pentru că un ostaş nu plânge niciodată. De aceea, în cazul acestuia, lucrurile nu-şi găsesc o logică. Faptele nu se potrivesc de fel stării de abandon definitiv… A acelui abandon fatidic demonstrativ. Fie doar şi pentru faptul că maiorul curpicina este purtătorul unei haine militare, iar cu aceasta, a puterii a zeci de generaţii de soldaţi.

Ce ar fi fost bunăoară dacă în vremurile trecute, când luptau pentru ţară, apărând cu trupurile lor brazdele strămoşeşti, soldaţii, aflaţi în situaţii de disperare morală şi  psihologică mult mai profunde, ar fi cedat, apelând la gestul abandonului.

Unde am fi fost noi astăzi? Cine am fi fost? Sau, am mai fi existat ca neam şi ţară?

Nu. Un astfel de comportament, al renunţării, nu poate caracteriza purtătorul unei haine militare.

În cazul lui Adrian Sobaru, gestul a avut justificarea sa din prima clipă. La fel şi în situaţia tânărului urcat recent pe un stâlp în faţa Cotrocenilor. Nu însă şi în cazul militarului pensionar. Pe care haina militară ar fi trebuit să-l înveţe că niciodată nu dezertezi, nu abandonezi tranşeele. Niciodată! Şi aşa cum nu ar fi acceptat în ruptul capului să cerşească ori să se umilească pentru recunoaşterea drepturilor sale, tot aşa nu avea voie a încerca să abandoneze lupta cu viaţa.

Asta nu înseamnă însă că trebuie să-l blamăm pe pensionarul militar. Nu înseamnă că oficialii Ministerului Apărării Naţionale îşi pot permite aroganţa de a nu-i pronunţa gradul când se spală pe mâini de partea lor de vinovăţe. Chiar dacă este vorba de un ofiţer în rezervă.

Ostaşul rămâne ostaş indiferent de restriştiile vremurilor. Indiferent de solda ori pensia pe care o primeşte, indiferent de gesturile făptuite de nişte trepăduşi care, deşi nu au ţinut niciodată o armă în mâni, îşi permit să taie la comandă gradele şi, cu acestea, onoarea pe care au apărat-o viaţă un militar.

Ostaşul este acela care pentru dreptate se ia de piept şi cu Dumnezeu! Şi trebuie să stea în tranşee atâta vreme cât este nevoie. Nu să cedeze în faţa mojiciei şi impertinenţei ocârmuitorilor.

Trebuie să ne debarasăm de mentalitatea celui sortit a priori să piardă orice luptă, orice drept, orice recunoaştere. Trebuie să renunţăm la culpa sacrificiului. A cedării şi a renunţării în faţa impostorilor oligarhiei noilor vremuri. Trebuie să ieşim din tranşee!

Căci militarii au o vorbă pe care pensionarul militar pare a fi uitat-o: „Decât să plângă mama mea, mai bine să pângă mama lor!”.

Ieşiţi dară din tranşee, nu va înnecaţi în apăsarea în care aţi fost aruncaţi cu de-a sila.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*