Cioplitorul reformei de lut

Evident, nu-l merităm! Nu ştim să-i apreciem competenţele şi poate de aceea nu ne trece prin cap să ieşim în stradă să-l aplăudăm. Să-i elogiem eforturile pentru ţară, să-i întindem covoare din petale de trandafiri portocalii, modificaţi genetic precum e ţara pe cale să devină, ori să-i respectăm dăruirea pentru binele fiecăruia dintre noi. Foşti salariaţi, pensionari, şomeri…

Ne-a făcut legi şi ne-a îndesat între ele. Să stăm bine pironiţi în statul reformat, să nu mai călcăm pe delături. Ne-a uniformizat, dar nu pentru că ar vrea să ne supună carecumva regulilor statului-dictatorial, ci pentru a mai masca din tarele noastre. A făcut toate acestea pentru noi, zi şi noapte, de la sala de fitness, de la frizerie, ba chiar şi de la guvern ori ministere, dar tot nu am învăţat a fi respectuoşi cu dânsul.

Nu am catadicsit nici măcar să mimăm interesul faţă de evoluţiile sale de sportiv de ocazie, dulgher din întâmplare ori grădinar de propagandă. Nu am luat notiţe despre felul în care se dă cu barda, coasa sau orice altceva i-o mai fi căzut în mâini întâiului prim-meşter al ţării. Nu am luat aminte la priceperea lui de om-nou, cu înclinaţii multilaterale pe care nici măcar socialismul nu a reuşit a le scoate la lumină din marile mase muncitoreşti.

Nu am înţeles că nu sunt alţii ca el. Că nu poate fi decât el. Unicul. Omul multilateral priceput Emil Boc. Priceput la toate, cât o fi de mic. Băgăcios în toate cele cât o fi fost, odinioară, de şters.

Omul care se pricepe la orice. Şi poate fi orice. Şi dulgher, şi cosaş, şi grădinar, şi manipulator de buldozere. Ba, chiar şi ziarist, adică din breasla lui „derbedeul dracului”.

Or, într-o asemenea explozie de pricepere impusă, cum să nu fi fost el şi ministru (fie şi interimar) al Muncii? Şi cum să fi plecat de la minister fără să raporteze ego-ului lui măreţele realizări? Aşa că, din fotoliul sfârşitului legal de interimat a raportat. Fireşte, nu pentru noi, ci pentru primul-ministru. Întâmplător, chiar el, apoi spre şeful de la Cotroceni. Sau invers, dacă se uită şeful strâmb.

Pentru că, aceasta a fost de fapt ultima raportare a personajului Emil Boc din postura de ministru al muncii. Un expozeu pentru propria lui nevoie psihologică. Iar după cum ne-a prezentat faptele, ar trebui să înţelegem doar un lucru: fără el, Emil Boc, nu am fi ieşit din recesiune.  Căci, dacă nu ar fi scos la lumină piaţa neagră a forţei de muncă, pe care a prezentat-o, după încheierea contractelor de muncă, înşelător, aidoma unui mic derbedeu manipulator, ca sumă a mii şi mii de noi locuri de muncă, nu s-ar fi putut puncta succesul măsurilor guvernamentale.

De aici însă mai trebuie să pricepem un lucru. Dacă nu ar fi dat statului-poliţienesc puteri sporite, prin jandarmii suprainspectori de muncă, nu ar fi reuşit să dea la iveală munca la negru. O marotă de care se va folosi ori de câte ori va avea nevoie să asmute buldogii statului-poliţienesc acolo unde doreşte tătucul de la Cotroceni să mai facă o „reformă”.

O judecată strâmbă într-un cap mult prea mare pentru înţelegerea noastră. Iar tragedia e că vine dinspre un profesor (tânăr încă, dar cu apucături de dinozaur didactic) care se va întoarce cândva la catedră, mutilând pe mai departe tinerii cu astfel de sisteme de gândire.

Curând va urma probabil un alt „interimat”. Un alt minister unde este nevoie de reforma cotrocenistă. Pentru că doar aşa va putea răspunde comenzii de a reforma societatea după chipul tot mai de lut al locatarului de la Cotroceni.

Şi cum are nevoie şi de spectatori, şi de carne de tun pentru reforme, vom rămâne în continuare captivi manifestărilor sale megalomanice. Până vom pricepe singuri că trebuie să-l aplăudăm. Şi dacă nu vom înţelege, o să o facem cu de-a sila, chiar şi printr-o ordonanţă de urgenţă.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*