Arhiva zilnică: 26 aprilie 2026

Peștera Atmos din Albania: lacul termal de la 127 de metri adâncime…

Data: 26 aprilie 2026 by George V. Grigore

Prin acribia cu care coboară pe galeriile aflate în inima muntelui, speologii aduc la lumină date interesante despre secretele planetei noastre. Astfel, oameni de știință cehi au descoperit cel mai mare lac termal subteran din lume, în sudul Albaniei, lângă granița cu Grecia. Numit „Lacul Neuron”, în onoarea Fundației Neuron care a finanțat expediția, lacul a fost găsit pe fundul unui abis (aven) adânc de o sută de metri numit „Atmos”, situat în regiunea Vromoner. În cazul izvoarelor din zona Vromoner, se eliberează circa 200 de litri de apă pe secundă. „Apa se mișcă mai repede decât te-ai aștepta. Ai putea presupune că apa termală de adâncime se ridică încet. Însă experimentele cu trasare a coloranților arată că sistemul se comportă mai mult ca o rețea de conducte extrem de conectată. Un articol din 2026 din „International Journal of Speleology” descrie testele cu trasoare din peștera cu acid sulfuric și raportează că vitezele de curgere a apei din sistemul Vromoner pot ajunge până la aproximativ 30 de kilometri pe zi”, arată sursa citată. De ce este important acest lucru: Descoperirea, relatată de Radio Praga Internațional, este un progres semnificativ pentru cercetarea geologică și hidrologică. Lacul termal, care măsoară 138 de metri lungime și deține peste 8.000 de metri cubi de apă fierbinte, este așteptat să aprofundeze înțelegerea științifică a sistemelor unice de peșteri și apă. De asemenea, ar putea contribui la conservarea și gestionarea hidrologică a zonei. Echipa cehă explorează sistemele complexe de peșteri subterane din sudul Albaniei din 2021.

Investigația lor a dus la descoperirea unor izvoare de înaltă temperatură și a unor coloane de abur. Urmărirea acestor surse a dezvăluit abisul Atmos și, ulterior, Lacul Neuron aflat la baza sa. Dimensiunea lacului este uimitoare; este de trei ori mai mare decât sala principală a Teatrului Național din Praga. Tehnologia avansată a jucat un rol crucial în procesul de descoperire și cartografiere. Cu finanțare de la Fundația Neuron, echipa a utilizat un scaner LIDAR mobil și tehnologie 3D, permițându-le să creeze modele precise ale peșterii. Formația lacului este unică, cu apă bogată în hidrogen sulfurat care se oxidează la contactul cu aerul, formând acid sulfuric. Acest acid transformă treptat calcarul în gips, remodelând continuu structura peșterii. Richard Bouda, fotograf și speolog ceh, a descris cum s-a desfășurat descoperirea. El a subliniat importanța sprijinului oferit de Fundația Neuron și rolul echipamentelor de ultimă generație în eforturile lor de cercetare: „Datorită Fundației Neuron, am achiziționat un scaner LIDAR mobil, care ne permite să măsurăm întreaga peșteră și întreaga suprafață a lacului. De asemenea, vom coopera cu hidrologi care vor măsura porțiunea subacvatică a acelui lac folosind sonar.” Bouda a subliniat impactul potențial al descoperirilor lor asupra studiilor hidrologice regionale.

„Credem că această descoperire ar putea contribui, de asemenea, la protejarea întregii zone și la o mai bună înțelegere a hidrologiei sale”, a remarcat el. Oamenii de știință cehi vor continua să colaboreze cu hidrologi și alți experți pentru a studia ecosistemul lacului și legătura sa cu izvoarele de suprafață din apropiere. Aceste eforturi continue pot ajuta inițiativele de conservare și cercetările științifice suplimentare privind formațiunile rare din peșteri. Temperatura aerului în peșteri variază între 15 și 29 de grade Celsius. Lacul menține o temperatură constantă de aproximativ 26 de grade Celsius. Acest lucru sugerează că rețeaua de peșteri funcționează ca un sistem conectat de conducte. Peșterile bogate în sulf pot susține ecosisteme care depind de energie chimică, nu de lumină solară.

Aceste habitate pot adăposti insecte și specii adaptate la condiții extreme. Putem menționa aici Peștera de la Movile de lângă Mangalia, din Dobrogea (România) care a fost declarată unică în lume pentru ecosistemul descoperit în interiorul ei. Acesta funcționează pe baza chemosintezei și a fost separată complet de mediul exterior timp de circa 5,5 milioane de ani. În total aici s-au descoperit 35 de specii complet noi care trăiesc într-un mediu foarte bogat în hidrogen sulfurat, cu o atmosferă foarte săracă de oxigen, dar bogată în dioxid de carbon și metan. Abia în 1990 a început explorarea ei, timp în care peștera a fost izolată. Conținutul de hidrogen sulfurat de aici este de 8-12 mg/l. Atmosfera este săracă în oxigen (7-10 la sută) dar bogată în dioxid de carbon (2-3.5 la sută) și cu un conținut semnificativ de metan (unu-două procente). Poate și în acest caz vor fi descoperite forme de viață noi, care pot trăi pe alte baze decât carbonul și care vor aduce noi date despre aceste posibilități. Deocamdată oamenii de știință colaborează cu autoritățile locale pentru protejarea sistemelor de peșteri dinAlbania. Există temeri că proiectele regionale de baraje ar putea afecta habitatul fragil. Cercetătorii subliniază că și lacurile aflate la mare adâncime rămân conectate la mediul de la suprafață, chiar dacă nu se văd.

Statul român – între administrare și cedare de control

Data: 26 aprilie 2026 by Redacția

Astăzi discutăm direct despre suveranitatea României și despre viitorul nostru ca stat liber, deoarece miza depășește o simplă opțiune de politică economică și privește direcția în care această țară se îndreaptă: păstrarea controlului asupra propriilor resurse sau transformarea într-o anexă economică, lipsită de control real asupra propriului destin. Se vorbește tot mai des, într-un mod periculos de relaxat, despre vânzarea unor active strategice ale statului român, precum Hidroelectrica, Romgaz sau Portul Constanța, însă trebuie spus clar că acestea nu sunt simple companii, ci piloni ai securității naționale, elemente esențiale care garantează independența energetică și economică a României, iar aceste active aparțin statului român și trebuie protejate, nu transformate în obiecte de tranzacție. Sub pretextul eficienței și al nevoii de capital, se pregătește cedarea controlului asupra unor sectoare vitale, ceea ce înseamnă pierderea unor instrumente esențiale prin care statul român își protejează cetățenii și economia și transformarea României într-o economie dependentă de decizii luate în afara interesului național.

Istoria ultimilor 36 de ani ne-a arătat clar ce înseamnă privatizările făcute fără discernământ, pentru că am pierdut industrii întregi, am asistat la decizii economice care nu au servit interesului public și am văzut cum resurse importante au ajuns în afara controlului statului, iar această direcție trebuie oprită. Din contră, este momentul să avem curajul unei schimbări radicale de direcție, iar exemplele din state puternice din Vest arată clar acest lucru: în Franța, statul a preluat controlul integral asupra companiei energetice EDF pentru a-și securiza producția de energie; în Germania, guvernul a intervenit direct și a naționalizat compania Uniper pentru a preveni un colaps în sistemul energetic; iar în Italia, statul a revenit ca acționar majoritar în Monte dei Paschi di Siena pentru a stabiliza sectorul bancar.

Aceste decizii nu au fost privite ca excese, ci ca acte de responsabilitate, pentru că atunci când interesul național este pus în pericol, statul intervine, readuce sub control public activele strategice și își protejează cetățenii, demonstrând că apărarea resurselor proprii reprezintă o obligație fundamentală a oricărui stat suveran. În acest context, statul român trebuie să iasă din defensivă și să treacă la acțiune, prin oprirea imediată a oricărei vânzări de active strategice și declanșarea unui proces ferm de recuperare a ceea ce a fost pierdut, inclusiv prin naționalizare acolo unde interesul național o impune, ca instrument legitim de restabilire a controlului asupra sectoarelor esențiale.

O țară care nu își controlează resursele nu este cu adevărat liberă, ci devine vulnerabilă și ușor de influențat, iar România trebuie să aleagă clar între dependență și suveranitate. Afirm cu tărie că nu accept înstrăinarea activelor strategice ale statului român și că voi susține toate demersurile necesare pentru păstrarea acestora, iar acolo unde este cazul, pentru readucerea lor în proprietatea statului, deoarece nu este vorba doar despre economie, ci despre demnitate, viitor și dreptul nostru de a decide singuri asupra propriilor resurse.

Un articol de Clement Sava

„Paștele Cailor” – Ispasul sau Tudorița

Data: 26 aprilie 2026 by Redacția

Expresia „la paștele cailor” a intrat în limbajul comun desemnând ceva foarte îndepărtat ca timp, sau niciodată. Această expresie se pare că nu e de regăsit în alte spații culturale decât cel românesc. Zona sa de proveniență e Transilvania. O legendă spune că, atunci când Fecioara Maria îl năștea pe Isus, caii făceau mare gălăgie. Aceasta i-ar fi blestemat să fie animale mereu flămânde, cu excepția unei singure zile pe an: Paștele cailor. Sărbatoarea este prilej pentru organizarea de târguri și pentru încheierea unor afaceri. De Paștele lor, caii nu sunt puși la căruță, iar în trecut, în unele zone, se faceau slujbe religioase pentru sănătatea animalelor. Sărbătoarea tradițională a comunității bulgarilor din Târgoviște numită „Tudorița” sau „Paștele Cailor” a avut loc și anul acesta, în data de 28 februarie 2026.

Ca de fiecare dată sărbătoarea s-a desfășurat de ziua Sâmbetei Sfântului Teodor, care se prăznuiește în calendarul ortodox în prima sămbată din Postul Paștelui. Primăria Municipiului Târgoviște alături de Uniunea Bulgarilor din Banat România a asigurat ca de fiecare data sprijinul Asociatiei Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște pentru buna desfășurare a acestei frumoase sărbători. Au fost prezenți cai frumoși, au fost obiceiuri tradiționale, au fost concursuri, a fost spectacol și peste toate a fost bucuria păstrării unei frumoase tradiții.

„Paştele cailor” este ziua în care grădinarul bulgar şi calul său, după un obicei străvechi, merg la biserică şi primesc binecuvântarea preotului pentru a fi sănătoşi în anul care urmează. După sfinţire, bulgarii le dau cailor „Konceta”, nişte pâinici mici, pe care proprietarii le împart cu animalele sale. Bulgarii din Târgoviște s-au adunat în căruțe sau au venit călare, îndreptându-se spre Biserica Sf. Nifon. Aici a avut loc ceremonia de sfințire a atelajelor și a grădinilor. Caii, împodobiți cu clopoței și fundă roșie, au primit apă sfințită pentru a le oferi putere în noul an agricol. După slujbă, superbele animale au defilat într-o paradă pe străzile cartierului, astfel încât toți oamenii să le poată admira în toată spendoarea și forța lor. Au avut loc și întreceri hipice.

Organizatorii au pregătit și un spectacol folcloric, susținut de ansamblurile artistice ale comunităților bulgărești din România, aducând astfel o notă de bucurie și tradiție în comunitate. „Tudorița” este o sărbătoare care aduce împreună oameni, credință și respect pentru natură. O tradiție care continuă să încânte și să unească comunitatea bulgară din Târgoviște. „Încă de la stabilirea bulgarior la Târgoviște principala ocupație a acestora a fost reprezenată de lucrările în agricultură, ei fiind foarte buni legumicultori.

Din dorința de a avea roade bogate, s-au gândit ca primăvara, înainte de începutul muncilor agricole, este binevenit să binecuvânteze semințele, uneltele și, în mod deosebit, animalul care le era de mare ajutor, respectiv calul. Așa a apărut obiceiul Paștele Cailor”, precizează Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște, organizatorul evenimentului. Aceasta sarbatoare se desfășoară în prima sâmbătă din Postul Paștelui, de Ziua Sfântului Teodor Tiron, despre care se crede că s-a transformat în cal, iar pornind de aici „Paștele Cailor” a primit și denumirea de „Tudorița”. (G.V.G.)

Mănăstirea Snagov și tiparnița lui Antim Ivireanul (cel mai mare tipograf din cultura medievală românească)

Data: 25 aprilie 2026 by George V. Grigore

Mănăstirea Snagov a fost ridicată pe o insulă în mijlocul apelor lacului cu același nume, spre a fi apărată și izolată de lumea cea păcătoasă. Mănăstirea este probabil una din ctitoriile domniei târzii a lui Mircea cel Bătrân, fiind prima dată atestată documentar în anul 1408. A fost refăcută de mai multe ori de alți domnitori, printre care se pot menționa Vlad Țepeș, Mircea Ciobanul, Neagoe Basarab. În prezent mai sunt vizibile doar biserica, un turn și o fântână. Biserica are trei hramuri: 26 septembrie (Sfântul Voievod Neagoe Basarab – ctitorul actualei biserici), 26 septembrie (Sfântul Antim Ivireanul – stareț al mănăstirii) și 21 noiembrie (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, cel mai vechi dintre aceste hramuri). Insula snagoveană a fost cedată gratuit Patriarhiei Române de către Primăria Snagov și este administrată de Arhiepiscopia Bucureștilor. Aici se mai țese și taina unui mormânt voievodal, mormânt al marelui domnitor Vlad Țepeș… Pe lângă aceaste realități sau legende aici a fost locul sfânt în care s-au tipărit importante cărți ale fondului cultural și al cultului din România și nu numai. Cel ce a ridicat cultura românească folosindu-se de această locație a fost Antim Ivireanul (n.1640 – 1650, în Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia), numit și Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cel care a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), a fost ucis cândva în intervalul septembrie–octombrie 1716 de către ostașii turci. „Nu se știe până astăzi – după cum sublinia Gabriel Ștrempel – în ce an s-a născut și în ce parte a Georgiei”. În lucrările sale își atribuie originea georgiană numindu-se: „Antim georgian de neam”, „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”. Luat de tânăr în robie de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot în aceea perioadă a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah. În Țara Românească, prin 1689 – 1690 a fost adus de Constantin Brâncoveanu. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat patru cărți.

Tipografia domnească din București a făcut ca următoarele cărți să vadă lumina tiparului: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă), Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba română), Evangheliarul greco–român (1693) și Psaltirea (1694, limba română). După anul 1696, când a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat și tipografia, imprimă 15 cărți (șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menționa: Antologhionul (1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, grecește), Liturghierul greco-arab (1701, una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din lume), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină (1699), Învățături creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), toate cărțile în românește. Între anii 1701 și 1705 și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 cărți (11 grecești, 2 românești, una slavo-română, una greco-arabă), între care: Ceaslovul greco-arab (1702) și Noul Testament (1703), prima ediție a acestuia în Țara Românească. Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea, unde la tipografia ce o montează la Mănăstirea Govora, tipărește alte nouă cărți (trei românești, trei slavo-române, trei grecești): Tomul bucuriei, (1705, grecește), Liturghierul și Evhologhionul (1706, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediții românești al acestora în Muntenia), Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței (1705, românește, lucrare originală).

La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind instalat în funcție pe 22 februarie al aceluiași an. În această calitate, înființează la Râmnicu Vâlcea o nouă tipografie, iar în clădirile fostei mitropolii a Țării Românești de la Târgoviște, reactivează vechea tipografie în care se tipăresc cărți de slujbă și învățătură ortodoxă. Aici sunt tipărite un număr de 18 cărți (5 grecești, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 românești), între care se remarcă cele românești: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale, Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Evhologhionul (1713), Catavasierul (1714).

În anul 1715, tipografia a fost mutată de la Târgoviște la București, unde a mai imprimat alte două cărți grecești. Prin tipografiile înființate cu sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolitul Kievului, cărțile religioase se răspândesc și contribuie la unificarea limbii române literare. Tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română, prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de Diaconul Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând cărți pentru slavi, greci și arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este și autorul unei remarcabile opere tipografice multi-script, Liturghierul greco-arab din 1701, care a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeași instalație tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep. În 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ștefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă și un Chiriacodromion. Pe același Mihail Ștefan, l-a trimis în țara sa de origine, Georgia. Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparnițe cu caractere georgiene din țara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană. Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise: Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor … , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgoviște, 1709, manuscrisul original se găsește la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea). Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale). Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așează, fără nicio îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile. Este ctitorul mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții” din București – numită azi Mânăstirea Antim – (1713 – 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32″, în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială.

În toamna anului 1716, primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fugit din capitală când a prins de veste că sosesc armatele austriece în contextul Războiului Austro-Turc. Antim a refuzat să-l însoțească și, în absența lui, l-a uns domn pe marele vornic Pătrașcu Brezoianu. Mavrocordat s-a întors însă cu armata otomană, l-a executat pe Brezoianu, iar pe Antim l-a înlăturat din scaun, și l-a închis, apoi a obținut caterisirea acestuia de patriarhul ecumenic și l-a condamnat la exil pe viață într-o mănăstire de la Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul său a fost aruncat undeva în râul Marița sau în râul Tundja. Abia după 250 de ani, în 1966, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat. Antim Ivireanul a fost proslăvit ca sfânt (canonizat) de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (prin actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca „an omagial al Sfântului Antim Ivireanul, tipograf și om de cultură din secolul al XVIII-lea”, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul acestuia. Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a slujit, la 27 septembrie 2016, Sfânta Liturghie pe Dealul Patriarhiei împreună cu Patriarhul Ioan al Antiohiei, aflat în vizită în România pentru a participa la manifestările dedicate Sfântului Antim Ivireanul. Istoria acestui prim mod de tipărire a cărților și loc de expunere a lor se află la Curtea Domnească din Târgoviște, în cadrul Muzeului Tiparului și al cărților vechi românești. Cărțile pe care le-a scris și tipărit Sfântului Antim Ivireanul au rămas clară dovadă de implicare spirituală și dedicare umană de înaltă clasă a acestui om mai apropiat de îngeri decât de oameni…

Poveste cu veste la drum de seară…

Data: 25 aprilie 2026 by Petru Jipa

Coaliția guvernamentală a descoperit că și mâine răsare soarele, ba chiar cu declarații de bucurie la adresa propriei reziliențe. Șa, ca un a fost odată ca niciodată… nu, șterge asta. A fost odată un „cort de circ” unde trăiau trei nebuni care nu erau doar excentrici, ci „arhitecți ai absurdității”, fiecare convins că măreția nu se câștigă, nu se descoperă și nici măcar nu se moștenește, era declarată, ca o prognoză meteo emisă de o veveriță cu un megafon. Numele lor? Bănuț cel Nepăsător, Gogu cel Prea Încrezător și Vărul Îndepărtat al lui Păcală (care insista să fie numit „Sir Reginald von Păcală al Treilea”, deși singurul său titlu era cel mai probabil: o „confunziune între lingură și sceptru”. Marea lor ambiție? Să devină bogați nu „mari” în sensul de înalt, gălăgios sau bogat, ci birocrați: acea specie rară, mitică de persoană românească care radiază importanță fără a emite o singură idee utilă, ca un router Wi-Fi care emite doar semnale statice, dar care cer respect pentru „puterea semnalului său”.

Nu voiau influență. Nu voiau înțelepciune. Își doreau ”aura”. Ideile din cap aprobatoare. Lumea spunea: „Ah, el …” șoptit în timp ce trecea pe lângă oameni, de preferință în timp ce își ajustau un monoclu pe care îl lipiseră de un capac de sticlă. Așa că s-au întrunit în curtea din spate a lui Gogu, sub un nuc care renunțase de mult la producerea de nuci și începuse în schimb să ofteze. Bănuț a propus înființarea unui Minister al Opiniilor Neverificate („M.U.O.”), completat cu o ștampilă pe care scria „Aprobat (Probabil)”. Gogu a replicat cu un manifest de 72 de pagini intitulat „De ce pâinea mea prăjită pentru micul dejun merită o includere în Patrimoniul UNESCO”, argumentând că pâinea sa cu maia ușor arsă era „un palimpsest (papirus) al rezistenței proletare și al serendipității (ceva de genul: cauți ceva și dai de necuratul) artizanale”.

Sir Reginald von Păcală al Treilea, a cărui întreagă garderobă consta dintr-un sacou de catifea, trei șosete asortate și o profundă neînțelegere a modului în care funcționează gestica a anunțat că va candida la funcția de primar al orașului Nicăieri-în-Drum, făcând campanie electorală pe baza unei singure promisiuni strălucitoare: „Voi face ca tăcerea să sune importantă.” Ulterior a clarificat: „Nu tăcere adevărată. Tăcere aleasă. Cu muzică ambientală de harpă și o prezentare PowerPoint.” Metodele lor erau mai puțin strategice, mai degrabă o simfonie slapstick (un fel de comedie de gesturi). Au ținut conferințe de presă în care „presa” era un porumbel speriat și un pitic de grădină foarte neimpresionat. Au emis decrete „Începând cu efect imediat, toți norii vor fi redenumiți după noi” și le-au lipit pe stâlpii de iluminat folosind un lipici făcut din regres și ceai prea fiert. Au încercat chiar să înregistreze ca marcă cuvântul bărbați de stat, doar pentru a afla, după trei ore de dezbateri aprinse cu o funcționară municipală pe nume Ileana, care văzuse totul, că nu poți înregistra ca marcă un cuvânt care este deja folosit ironic de fiecare bunică din Oltenia pentru a descrie noua colecție de pitici de grădină a vecinului ei.

Totuși, iată răsucirea care stârnește, strâmbă limba și gâdilă adevărul. Prostiile lor au funcționat. Nu în felul în care și-au imaginat (fără parade, fără statui, fără certificare oficială de bogații de la Ministerul Bunului Simț), ci în modul tăcut și încăpățânat în care absurditatea o face adesea. Oamenii au început să citeze metaforele lui Bănuț, bazate pe toast, la cine festive. Ștampila „Aprobat (Probabil)” a lui Gogu a apărut, neautorizată, dar îndrăgită de invitații de la nuntă, formulare fiscale și certificatul de adopție al unui câine foarte confuz. Și Sir Reginald? „Tăcerea lui atent selecționată” a devenit un fenomen local: vecinii au început să facă pauze la mijlocul propoziției, dregându-și glasul cu o gravitate teatrală și privind cu subînțeles ventilatoarele de tavan, doar pentru a se „simți” bogații, chiar dacă numai pentru trei secunde. Pentru că iată adevărul inconfortabil și strălucitor de care au dat peste în timp ce se împiedicau de propriile ambiții: bogați-tatea nu este un titlu. Este o halucinație colectivă pe care suntem cu toții de acord să o fredonăm. Este clipirea comună atunci când cineva poartă șosete cu sandale și o numește „diplomație avangardistă”. Este înclinarea blândă, conspirativă, din cap, când unchiul tău declară, fără nicio dovadă, că „a inventat conceptul de prânz”. Este pactul uman cald, ușor ridicol, care spune: Da, știm că asta e o prostie, dar hai să facem o prostie magnifică, împreună. Așa că data viitoare când vezi pe cineva aranjându-și o cravată imaginară înainte de a ține un discurs în fața unei ferigi în ghiveci sau de a-și declara lista de cumpărături „un manifest geopolitic”, nu ofta. Zâmbește. Dă din cap, încet, deliberat. Și șoptește, suficient de tare cât să audă feriga:

– Ah… el.

Pentru că în marele și ridicolul circ al faptului de a fi om, singurul lucru cu adevărat bogat nu este prostul de pe podium, este bucuria împărtășită, sclipitoare, complet inutilă de a ne preface, împreună, că lumea are sens… suficient de mult timp cât să râdem de prostii și apoi să râdem de noi. Dar să fie pace!

România, alături de Albania şi Turcia, prezentă în dosarul multinaţional „Oya/ Găteala tivurilor, practica tradiţională de înfrumuseţare” în patrimoniului UNESCO

Data: 25 aprilie 2026 by Redacția

Țara noastră, alături de Albania şi Turcia, a depus dosarul multinaţional „Oya/ Găteala tivurilor, practica tradiţională de înfrumuseţare”, propus pentru înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO. Dosarul a fost coordonat de Ministerul Culturii şi Turismului din Turcia. Din grupul de lucru al României au făcut parte reprezentante ale unor ONG-uri cu activitate remarcabilă în transmiterea practicilor tradiţionale, în special în realizarea obiectelor de port popular. „Asociaţia Semne Cusute”, laureată a premiului „Europa Nostra”, a avut un rol central în coordonarea procesului complex de identificare şi documentare a acestei tehnici migăloase, care conferă rezistenţă, fineţe şi frumuseţe tivurilor, îmbinărilor şi marginilor cămăşilor şi altor textile tradiţionale lucrate manual. Li s-au alăturat ONG-ul „Mândra Project” (Zestre Contemporană) din Ţara Făgăraşului şi Asociaţia „ART – Meşteşugurile Prutului” din Iaşi, singurul ONG din România acreditat la Convenţia UNESCO din 2003. De asemenea, un rol determinant l-a avut participarea comunităţii etnice turco-tătare, reprezentată de Asociaţia „Cusături Dobrogene” şi de Uniunea Democrată Turco-Tătară, constituind un exemplu de bună practică în ceea ce priveşte participarea incluzivă şi evidenţiind contribuţia valoroasă a minorităţilor etnice la diversitatea şi bogăţia culturală a României. Ioana Baskerville, preşedinta Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi punct focal pentru Convenţia UNESCO din 2003, a asigurat suportul tehnic pentru acest demers. Parte a proiectului european de cercetare Tracks4Crafts, „Asociaţia Semne Cusute” a realizat un proces de identificare şi analiză a pieselor valoroase reprezentative din colecţii muzeale, de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul de Artă Populară din Constanţa şi Muzeul Judeţean Botoşani, până la muzee emblematice din străinătate, unde pot fi urmărite vechimea şi continuitatea acestei tehnici.

Găteala tivurilor reprezintă o practică veche, atestată în spaţiul românesc şi integrată într-un areal cultural extins, care cuprinde zonele est-mediteraneene, balcanice, carpatic şi pontice. Din punct de vedere tehnic, aceasta constă într-o familie de procedee derivate din punctul de feston, aplicate pe marginea tivului rulat (specific etapelor mai vechi) sau împăturit (variantă mai recentă), realizate iniţial cu acul şi, ulterior, şi cu ajutorul croşetei. În România, elementul se remarcă printr-o diversitate regională deosebită, atât la nivel tehnic, cât şi ornamental. În estul şi sudul ţării, tehnica este prezentă pe cămăşile bătrâneşti, bărbăteşti şi femeieşti, cu croi de tip tunică, decorate cu colţişori şi cheiţe elaborate, bogat ornamentate. În vest, în judeţele Arad, Bihor şi Sălaj, la spăcele se disting cheiţele specifice, late, lucrate cu acul. În centrul şi nordul Transilvaniei, precum şi în unele zone din vestul Olteniei şi sudul Banatului, se întâlnesc terminaţii de mâneci bogat ornamentate, realizate cu croşeta sau prin tehnici mixte, uneori policrome. În sudul Transilvaniei şi nordul Munteniei apar cheiţele pentru clin, cu noduri dispuse de-a lungul mânecii, executate cu acul în tehnici combinate. În Dobrogea, în comunităţile etnice turco-tătare, se evidenţiază tehnica oya, denumită astfel şi în Turcia, ilustrând conexiunile culturale mai largi ale acestui element.

România sărbătoreşte anul acesta 20 de ani de la adoptarea Convenţiei UNESCO din 2003. În acest context, prin această iniţiativă, Ministerul Culturii îşi reafirmă angajamentul de a înainta propuneri de înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, în deplin acord cu spiritul Convenţiei: acela de a recunoaşte şi consolida rolul prioritar al comunităţilor patrimoniale şi al societăţii civile ca parteneri esenţiali în identificarea, cercetarea, interpretarea şi elaborarea planurilor de salvgardare. Este astfel susţinut un demers care trebuie să rămână în grija celor care practică, transmit şi valorizează acest patrimoniu zi de zi, dar mai ales a celor care îl vor duce mai departe. Această direcţie capătă o relevanţă sporită în contextul aderării recente a României la Convenţia de la Faro (Convenţia Cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate), reafirmând rolul esenţial al comunităţilor în definirea şi gestionarea patrimoniului cultural. Până în prezent România era reprezentată de nouă tradiții imateriale trecute în dreptul patrimoniului său pe lista UNESCO. Acum suntem la un pas de zece… (G.V.G.)

A treia mare criză petrolieră a lumii și adevăratul risc pentru Europa: subsumarea „șocului petrolier” (în derulare) politicilor păgân anti-cetățenești ale Bruxelles -ului…

Data: 24 aprilie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Șocul produs de haosul, dar, mai ales, de hoția managementului „europenist” al clicii de la Bruxelles, nu ar fi atât acela de a fi puși față în față cu inevitabilele raționalizări ale produselor petroliere în întreaga Europă, ci acela ca acestea să devină esența următoarei politici strategice a UE… Pentru multă vreme… Căci, nu vom avea parte de o raționalizare temporară, nici măcar de una strict-conjuncturală… Ci de o limitare ce ar putea deveni însăși paradigma de supraviețuire a actualei structuri europene… În fapt, realitatea este că raționalizarea nu ne va ajuta… Și nu va fi nicidecum un „colac de salvare” al Europei… Ea, esențialmente, se va referi majoritar la stocurile existente (limitate, dară) și prea puțin la ceea ce va mai veni din fluxurile de rafinare (continuitatea)… Or, pentru a aplica politici de raționalizare trebuie să ai asupra a ceea ce să le aplici, și nu doar mecanismul de limitare… Sigur, în formula lui „de sistem”, aceea de a aborda lucrurile într-un mod simplist, mai ales când interesele financiare ale clicii bruxeleze nu mai sunt satisfăcute, când nu mai are de unde să fure, când nu mai are „pnrr” -uri și mecanisme „de redresare” a industriilor și economiilor naționale pe vari „teme” (de la vaccinuri pandemice, la industria de armament și însăși industria războiului), Bruxelles -ul nu-și va mai activa centrele de influență… Va lăsa lucrurile să curgă în siajul acelui analfabetism funcțional paneuropenizat al liderilor, politicienilor, specialiștilor și chiar experților din diferitele domenii „de competență”, un analfabetism ce a dublat nepăsarea și neimplicarea dincolo de propriile interese de lefegii și sinecuriști ai parlamentarilor și experților UE, și de care Bruxelles -ul clicii politico-globalizatoare s-a folosit ani la rând…

Când penuria de combustibili, nu doar că își va înfige ghearele punctual, sectorial, la nivelul a tot mai multor economii europene, ci acestea vor rămâne agățate de pieptul oricum dezgolit al unor națiuni desuveranizate prin propriile decizii și planuri de „salvgardare” (a propriilor stocuri, a resurselor, a fluxurilor de rafinare), UE bruxelez va oferi și „soluția” (aproape finală…): impunerea raționalizării combustibililor… Iar singura ei preocupare va fi aceea de a-și salva imaginea de avatar al leadership -ului European, furnizând metodologia de raționalizare și, poate, motivația necesității impunerii raționalizărilor (evident, una de „factură” ecologistă)… Asta chiar dacă, fundamental, impunerea raționalizării va încălca însuși rolul inițial al UE, cel puțin în viziunea părinților fondatori (și ai liderilor de până mai ieri ai Europei), acela de a asigura pacea și bunăstarea cetățenilor europeni. Bunăstarea, nu minima subzistență care bate astăzi la ușa a tot mai multor țări europene… Iar înainte ca liderii europeni nonbruxelizați (la nivel de „camorra” servilismului globalist ori împăienjeniți în analfabetismul funcțional al argaților de care clica bruxeleză s-a înconjurat – inclusiv prin anularea unor procese electorale și reluarea lor până la ieșirea din urnele măsluite a personajelor supus-slugarnice), Bruxelles -ul va generaliza și mecanismul de reglementarea a raționalizării europeniste: amprenta de carbon. Descentralizată de la nivelul punitiv de țară (prin politicile de tip „Poluatorul plătește” și confecționarea a fel și fel de „certificate” pentru a mai acorda economiilor europene dreptul de a mai polua ori nu, plătind și/sau vânzând aceste certificate de poluare), descentralizată, așadar, spre zonele imediat inferioare vizate de politica păgân anti-cetățenească a Bruxelles -ului, prin impunerea amprentei individuale de carbon (și restricționarea inclusiv a dreptului de utilizare a autoturismelor și, în consecință, a limitării consumului de combustibili). Apoi, din această deja a treia mare criză petrolieră a lumii, Bruxelles -ul va deriva, spre deosebire de conjuncturile și evoluțiile specifice primelor două mari crize petroliere (anii ’70)  o extensie din sfera strictă a raționalizării vânzării de combustibili, prin invocarea necesității aplicării factorului coercitiv al amprentei de carbon asupra întregului comportament de consumator (cvasireglementat) al cetățeanului european, spre toate acele zeci de mărfuri fabricate pe baza produselor petroliere (pentru obținerea materialelor sintetice atât de utilizate astăzi și aflate deja, în mare parte, sub asediul unor proceduri de „infringement” a comportamentului consumatorilor prin reglementare; precum produsele din plastic).

E adevărat, va rămâne strict la decizia statelor europene (încă tributare unor minime drepturi fundamentale asigurate propriilor cetățeni) felul în care acestea vor reacționa… Pentru că, poate prima raționalizare trasată de către Bruxelles, și care va viza stocurile statelor, nu va lovi atât de adânc… Dar în momentul în care aceste stocuri (limitate) se vor diminua și se va pune problema raționalizării resurselor de petrol de care dispun unele țări, lucrurile se vor schimba radical. Pentru că, atunci, va fi o suprapunere, ca mecanism obligatoriu impus de către Bruxelles pentru supraviețuirea Europei  (și pe care acesta îl folosește și pentru supraviețuirea propriei clici) a raționalizării cu un soi de „naționalizare”… O „europenizare” a resurselor acelor state, dar și a structurilor de rafinare (și, prin extensie, de fabricare a orice având la bază produsele petrochimice ca materie primă). De fapt, o rechiziționare, poate chiar în numele războiului pe care clica bruxeleză îl vrea la porțile Europei… Pentru că rechiziționarea (stocurilor, resurselor, fabricilor, materiilor prime) va fi, în final, singura soluție pe care o va mai avea blocul comunitar în fața acestei crize… Și, dacă va fi nevoie, o va face inclusiv prin aruncarea unei părți a Europei în conflictul ținut fierbinte la marginile UE… Și se prea poate ca (și nu atât, „postfactum”), liderii europeni și ciracii lor să explice raționalizarea carburanților prin faptul că soluțiile tehnice și diplomatice pe care le avea la dispoziție Bruxelles -ul au eșuat. Dar, de fapt, au eșuat pentru că Bruxelles -ul a vrut asta, știind bine că stocurile erau în sine limitate, fiind doar o extensie iluzorie a unui orizont de timp de care Europa nu mai dispunea de la prima „blocadă” a „oleo”- și gazoducturilor, iar „alternativa”, deschiderea unor noi rute de aprovizionare, s-a destrămat rapid, orizontul asigurării unor noi de situri de aprovizionare fiind mai restrâns chiar decât orizontul de timp al Europei… Atât din cauza impunerii inițiale a „ruperii” Europei de gazul și petrolul rusesc, dar și prin rătăcirea în cacealmaua „unchiului Sam” a accesului la petrolul iranian, în prezent, Europei rămânându-i disponibilă doar o „picătură” de petrol, în raport cu necesitățile ei zilnice, din sursele din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, și poate și din fluxul de completare pe care îl va intermedia „unchiul Sam” din ceea ce a confiscat, acaparat, preluat pentru a revinde (din Venezuela).

Apa cu urciorul, focul cu amnarul…

Data: 24 aprilie 2026 by Gheorghe Piperea

Așa vom ajunge… Să cărăm apa cu urciorul și să aprindem focul cu amnarul… Căci, de la 1 ianuarie 2026, pe teritoriul UE se aplică așa – numitul mecanism de ajustare a carbonului la frontieră, mai cunoscut sub acronimul CBAM. În mare, acest CBAM înseamnă o taxă impusă de UE pe toate produsele și materiile prime care au încorporată o amprentă mare de carbon (după definiția dată de UE acestei componente a producției industriale). Printre altele, se susține că taxa este necesară pentru echitate, adică pentru a le da întreprinderilor europene care cheltuie mult cu energia „curată” un fel de consolare că și alții suferă pentru sănătatea planetei. Ironic, pe site-urile UE dedicate subiectului se face remarca interesantă că, treptat, distribuția „gratuită” de certificate de CO2 către întreprinderile europene urmează să fie eliminate. Așadar, și întreprinderile europene vor plăti taxe pe amprenta de carbon.  Bine, oricum întreprinderile europene (inclusiv cele românești) plătesc certificate de CO2 cu titlu de sancțiune că nu fac investițiile și ajustările tehnologice necesare unei energii „verzi”. Nu prea există întreprinderi care să nu utilizeze deloc tehnologii „murdare”, cu amprentă de carbon, pentru a primi gratis aceste certificate. Ba da, cred că există – e vorba de întreprinderile care se închid temporar sau definitiv, cum a fost cazul Mittal Steel Galați (actualmente, Liberty Steel, înainte de privatizare, Sidex). Doar că în astfel de cazuri este vorba de grave și penale inginerii financiare – cine ia acele certificate de CO2 le vinde pe piață cu miliarde de euro profit, din nimic.

Apropo de piață – sistemul de tranzacționare de certificate de CO2 (denumite pompos Emission Trading System – ETS) este un oribil joc de poker financiar jucat de câteva entități secretoase de pe piața din Frankfurt, joc din care rezultă niște scoruri absolut aberante la care circulă certificatele. În ianuarie 2013, un certificat de CO2 costa 3,5 euro. Azi costă 78 de euro. Dacă întreprinderea europeană vrea să continue să existe, achiziționează aceste certificate, la aceste prețuri. Dacă nu face anual ajustările necesare „curățirii” de carbon, plătește amenzi de 2 și, respectiv, 4 ori mai mari (în trepte de gravitate). De exemplu, întreprinderile europene trebuie să captureze fumul, să îl stocheze la 3500 de metri sub pământ și să facă acest gen de vânare de vânt permanent, pe toată perioada cât există. Din acest motiv, întreprinderi românești esențiale, cum ar fi Complexul Energetic Oltenia, sunt în faliment de facto, având datorii, rezultate aproape exclusiv din acest ETS, de miliarde de euro. Acesta este motivul pentru care state membre ale UE, ca Italia și Germania, au cerut suspendarea ETS. Italia, de altfel, a programat ieșirea unilaterală din acest sistem, începând din mai 2026. Este ridicol, dar prețul certificatelor CBAM se stabilește după prețul certificatelor de CO2, din acest ETS. Este sarcastic, dar UE se bazează, ca sursă de finanțare a creditelor și deficitelor uriașe pe care le-a făcut cu pandemia, lupta contra climei, războiul din Ucraina, complexul industrial al cenzurii, susținerea „investițiilor” în state terțe, prin programul Global Gate și alte ambiții de imperiu sovietic, fix pe aceste certificate, CBAM și CO2.

Ce s-a mai întâmplat semnificativ zilele astea? În mod neașteptat, Comisia Europeană a propus un proiect de reglementare menit a permite suspendarea temporară a CBAM, mai ales în perioade ca aceasta, afectată de două războaie. Măsura este, oricum, o palidă încercare de a reduce consecințele grave pe piața energiei și a efecte indirecte majore în industrie, agricultură, comerț, transporturi și turism pe care le au politicile greșite ale UE și conjuncturile geo-politice groaznice cu care ne confruntăm. Este vorba de produse sau materii prime de genul cimentului, îngrășămintelor, energiei, petrolului și carburanților, oțelului, aluminiului și hidrogenului. Ce să vezi? Un parlamentar socialist olandez, Chahim pe numele lui, a propus un raport de ajustare a acestei propuneri, care reîntoarce proiectul la starea regulamentului CBAM de acum, ba chiar îl face să fie și mai strict pe partea „verde”. Raportul propune, în mod incredibil, extinderea domeniului CBAM și, mai ales, reducerea perioadei de trecere către certificate de CO2 plătibile de industria europeană. Raportul susține că UE nu îți poate permite să renunțe la industria curată. Mă întreb dacă UE își poate permite falimentul. Mă întreb cine va mai lupta cu clima, după falimentul UE și al statelor membre. Și mă mai întreb: pe cetățeni îi întreabă cineva, totuși, dacă sunt de acord cu creșterea generalizată a prețurilor, ca urmare a acestor invenții ale unor pseudo-elite, bazate pe teorii sferto-științifice? Căci taxele de acest gen se regăsesc în prețuri. Oare are cineva înțelepciunea să observe că, de la o societate de consum, bazată pe economia de piață, Uniunea Europeană virează energic către o societate de peșteră, unde se va căra apa cu urciorul și se va aprinde focul cu amnarul?
piper

Nota „Bene”… Și da, tre’ să iubim mult viața asta a noastră, contemporană. E o scumpă… Prețul apei curente, inclusiv cea potabilă, a crescut cu 15 la sută de la 1 ianuarie 2026. Așa-i că nu știați? Păi, întrebați ANRSC, că ei au aprobat majorarea. Cică ar fi făcut operatorii investiții… Nu că am vedea îmbunătățiri din astfel de investiții – de exemplu, în sezonul ploios, când or să vină „ruperi de nori”, canalele administrate de Apa Nova în București, ca de obicei, n-or să facă față și iar ni se inundă subsolurile, iar ne umplem de țânțari de la apele reziduale împuțite, iar miroase a sulf apa de la chiuvetă… Plus că ANRSC (la braț cu ANPC) andosează practica ilegală a perceperii unui tarif pentru colectarea apei de ploaie (apa meteorică) și a unei taxe municipale ilegale asupra apei reziduale.

Și mai interesant… Dat fiind un „jalon” din PNRR, ministra useristă a mediului a lansat în dezbatere publică un proiect de creștere a taxelor și a redevențelor pe apa utilizată comercial, agrar sau industrial. Chestia o să devină efectivă din iunie, că așa vrea UE, cică. Aparent, ideea nu e rea. Proiectul ar fi parte a Jalonului 4 (Managementul apei) din PNRR, care obligă România să dea eficiența Administrației Naționale „Apele Române” (ANAR), în scopul acoperirii integrale a costurilor reale de operare, întreținere și investiții în infrastructura națională de ape (baraje, diguri, canale colectoare, iazuri de decantare, balastiere, lacuri etc.). Ținând cont și de principiul poluatorul plătește, scopul pare nobil – prezervarea apei și prevenirea deficitului de apă. Doar că asta implică actualizarea tarifelor, contribuțiilor și penalităților pentru apa brută (apa industrială, agricolă, energetică, utilitară, comunală etc.). Operatorii din domeniu ar urma să acopere costuri ale utilizării apelor, în următorii 15 ani, cifrate la cca 30 de miliarde de lei.

La nivel declarativ, aceste noi costuri aplicate operatorilor economici nu ar trebui să afecteze consumatorii, adică nu ar trebui să se reflecte în prețuri mai mari la produse și servicii. Doar că la fel se credea și cu liberalizarea prețului la gaze și la energie, cu compensările facturie casnice de gaz și electricitate, precum și cu costurile carburanților… În realitate, trebuie să ne așteptăm la mari scumpiri ale prețului apei, cu efecte în lanț asupra energiei (Hidroelectrica, Nuclearelectrica), agriculturii și facturilor finale la apa curentă. Nu e așa că, după inflație, scumpirea gazului, a energiei electrice, a carburanților, a alimentelor de bază, era „nevoie” și de o scumpire a apei? Nu ziceam mai sus că viața asta a noastră e o scumpă? Păi′, ziceam…

Partea (teoretic) pozitivă a războiului din Iran…

Data: 24 aprilie 2026 by Cristi Pantelimon

Războiul din Iran este „avantajat” de faptul că a început după cel din Ucraina. În ce sens? Am văzut toți că războiul din Ucraina a fost tratat în presa internațională (în special anglo-saxonă) ca fiind de natură morală: just dinspre Ucraina, injust dinspre Rusia. Dar, în acest moment, războiul din Iran a fost greu să mai fie „just”-ificat de conceptul acesta „discriminatoriu” de război (Carl Schmitt). În 1937 deja, Carl Schmitt, marele jurist german, operând asupra literaturii anglo-saxone și franceze care justifica noul concept al războiului de tip „Societatea Națiunilor” a observat un fenomen interesant: tendința teoreticienilor americani și englezi de a reveni la un concept premodern de război, anume „războiul just și injust”, drept și nedrept. Un sistem juridic format însă din state teoretic egale nu se poate plia pe acest concept discriminatoriu al războiului. Un sistem în care există război just sau injust reprezintă un alt sistem juridic decât cel în care avem un război pur și simplu. Cele două concepte sunt diferite și nu pot fi asimilate aceluiași sistem juridic. Sunt, de fapt, două tipuri de războaie!

Fie admitem că statele sunt egal îndreptățite să facă războaie sau să se apere (și să rămână neutre, în consecință), deci avem un anumit concept juridic al războiului, fie nu admitem așa ceva și facem o discriminare împărțind războaiele în unele drepte și altele nedrepte – eliminând și posibilitatea neutralității, căci față de un război nedrept nu poți rămâne neutru, la fel ca și față de unul drept. În plus, cel care „se apără” în fața unui atac „just” se află, cumva, în ilegalitate… De aceea Ucraina ne-a vrut pe toți alături de ea, fără posibilitatea de a fi neutri, și tot de aceea SUA au cerut acum ca „lumea” să intervină în Ormuz (deși justificarea morală a acestui război cu Iranul a fost mult diminuată de condițiile reale ale desfășurării operațiunii), apelând tot la conceptul moral al unui război drept împotriva Iranului…

Trebuie să revenim, însă, și să spunem că un sistem juridic care împarte războiul în just și nejust nu este unul unitar. Avem două concepte diferite de războaie, nu unul singur! Invers, dacă admitem că statele au dreptul să facă război (așa cum fac, după cum se vede), avem un sistem juridic coerent, cu un singur concept al războiului și care se aplică egal tuturor, fără discriminare. Trebuie să ne hotărâm, fie aplicăm războiului conotații morale, dar ieșim din logica relațiilor internaționale moderne (și mergem la Grotius sau Em. de Vattel, secolul XVIII), fie respingem discriminarea în conceptul războiului și atunci admitem și neutralitatea și egalitatea statelor unele față de altele. Pentru coerența logică și juridică a sistemului internațional, ultima variată este evident singura posibilă!

Iată un fragment din scrierea lui Carl Schmitt („Trecerea la conceptul discriminatoriu al războiului” – 1937): „Conceptul de război care a predominat până astăzi permite, prin nediscriminare și prin importanța acordată parității între ambele părți implicate, ca un conflict armat reciproc să fie recunoscut legal ca un concept juridic unitar. Presupunerea unui astfel de sistem este neextinderea acestuia la state terțe, cu alte cuvinte, renunțarea la o distincție juridică între războaie juste și injuste valabilă pentru statele terțe. De îndată ce se ia o decizie privind legalitatea sau ilegalitatea războaielor sau permisibilitatea lor aplicabilă și părților terțe, unitatea conceptului de război se destramă, lăsând în urmă, pe de o parte, războiul just permis de dreptul internațional și, pe de altă parte, „războiul” injust și nepermis. Aceste două concepte reprezintă, de fapt, două războaie, fiecare având un înțeles complet diferit și contrar și, prin urmare, nu pot fi descrise cu același termen – „război” – ca și contraparte una a celeilalte. Justiția și injustiția nu pot fi legate juridic de același concept” (p. 66).

Cetatea antică Carsium din Hârșova

Data: 23 aprilie 2026 by Redacția

Cetatea Carsium din orașul Hârșova este unul dintre principalele obiective turistice din Dobrogea. În prezent cetatea a intrat într-un proiect numit „Restaurarea, conservarea, amenajarea și valorificarea cultural – turistică a Cetății Carsium”. Cetatea romană (castru) şi romano-bizantină Carsium s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, încă din a doua jumătate a secolului I d Hr.. La începutul secolului al II-lea d.Hr., în timpul războaielor dacice, în anul 103, împăratul Traian întăreşte fortificaţia cu ziduri din piatră. „În timpul împăratului Nerva Traianus Augustus, învingător al germanilor şi al dacilor, pontif suprem, investit cu puterea tribuniciară a şaptea oară, salutat imperator pentru a patra oară, consul pentru a cincea oară, părinte al patriei, sub Q. FabiusPostuminus, legat imperial de rang pretorian, ala a II Hispanorum (a construit acest castru)”. În reconstituirea inscripţiei Vasile Pârvan trece Ala II Hispanorum pentru că numele acesteia apărea pe o bornă militară din anul 200 descoperită la Hârşova. Cel mai probabil, unitatea militară pentru care s-a construit fortificaţia a fost Ala (Gallorum) Flaviana, atestată prin descoperiri recente chiar la sfârșitul secolului I şi începutul secolului II d.Hr.. Cetatea a fost apărată în antichitate şi de militarii Legiunii I Italica, de corăbierii din Classis Flavia Moesica, de milites scythicii, sau de soldaţii Legiunii I Iovia Scythica. Misiunea lor a fost să apere vadul de trecere a Dunării din apropiere, unul din cele mai importante de pe acest segment al limesului. Cetatea este menţionată frecvent în toate documentele antichităţii începând din secolul al II-lea d.Hr., până în secolul al VII-lea (Ptolemeu, Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini, Notitia Dignitatum, Hierocles, Procopius, Geograful din Ravenna) cu numele de Carsum, Carsio, Carso, Carsos. Cel mai probabil, toponimul are origine tracică şi este legat de aspectul stâncos al locului. Nu se cunoaşte, nici la această dată, conturul exact al fortificaţiei antice. Deşi s-a presupus că zidurile de pe platoul Cetăţii, vizibile în apropierea Dunării, sunt de origine romană, cercetări recente au infirmat acest punct de vedere. Construcţiile de aici sunt de origine medievală, cu toate că nu este exclus ca unele să fi fost ridicate la sfârşitul antichităţii şi apoi, înglobate în fortificaţia târzie.

În campania anului 2009, pe strada Unirii, a fost scoasă la lumină, la cca 250 m de Dunăre, poarta de nord a cetăţii romano-bizantine. Descoperirea are o importanţă majoră deoarece, pentru prima dată, este atestată, cu certitudine, limita de nord a fortificaţiei de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Această poartă a fost străjuită de două turnuri monumentale în forma literei „U”, cu orientarea spre N-NV, adică pe direcţia vadului de trecere a Dunării şi a bălţii ce străjuia partea de miazănoapte a teritoriului pe care-l apăra. Sursele istorice indică distrugerea repetată a cetăţii şi refacerea ei în timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Justinian. Cercetări mai vechi, dar şi cele recente, au descoperit materiale arheologice de mare valoare ştiinţifică şi muzeografică atât în fortificaţie cât mai ales în necropolele acesteia. La Hârşova se cunoaşte cel mai mare număr de stâlpi miliari (borne de drum roman) din Dobrogea: zece descoperite până în prezent. Acest fapt demonstrează că autorităţile au reparat şi întreţinut, în antichitate, în condiţii optime, permanent, drumurile care-i asigurau legătura fie de-a lungul limesului dunărean, fie în interiorul provinciei cu celelalte aşezări. De aici rezultă şi importanţa localităţii antice ca zonă comercială şi de tranzit, cum demonstrează descoperirile de excepţie făcute de-a lungul timpului. Atât din săpături sistematice, cât şi întâmplător, au fost scoase la lumină materiale arheologice care dovedesc nu numai legăturile comerciale cu cele mai mari centre din Imeriul Roman dar şi o activitate de producţie proprie. Mărimea şi importanţa localităţii antice ne sugerează că aici existau ateliere ceramice, cariere pentru extracţia calcarului, ateliere pentru cioplitul acestuia, pentru producerea vaselor din sticlă, ateliere metalurgice, de prelucrare a lemnului, a pieilor etc. Toate demonstrează că paleta meşteşugurilor atestate la Carsium este diversă şi variată. Ascest fapt ne indică o aşezare înfloritoare apărată de ziduri puternice din piatră, cu port la Dunăre, cu edificii impunătoare din marmură sau calcar.

Câteva construcţii au fost puse în evidenţă. Între acestea se remarcă o bazilică creştină, termele, anumite elemente specifice arhitecturii de fortificaţie. Descoperirile arheologice ilustrează, pregnant, existenţa unei puternice vieţi spirituale. Cu siguranţă, multe provin din templele construite aici, dedicate unor zeităţi din lumea romană a timpului. Altele au aparţinut mormintelor cercetate în necropolele antice. Una din cele mai importante dimensiuni a civilizaţiei de la Carsium este cea creştină. Cercetările noi au identificat în cetate, o construcţie absidată, cel mai probabil o bazilică creştină. Din săpăturile arheologice mai vechi provin vase cu simboluri creştine (peşti, cruci), opaiţe cu toartă în formă de cruce. În morminte au fost identificate o serie de elemente de ritual creştin. Toate acestea sunt explicabile dacă ţinem seama de faptul că în secolul al V-lea Carsium figura între cele 14 oraşe, reşedinţe episcopale din Scythia. Nu ştim nici când şi nici cum se sfârşeşte istoria anticului Carsium. În cazul altor situri mai bine cunoscute s-a demonstrat că atacurile avaro-slave din a doua jumătate a secolului al VI-lea şi trecerea slavilor în penindula Balcanică în secolul următor, până la venirea bulgarilor, nu au întrerupt contactul cu Bizanţul. Este posibil ca şi aici legăturile cu romanitatea răsăriteană să se menţină până la anul 678. După încheierea vieţii romano-bizantine la Dunărea de Jos începe istoria cetăţii medievale de la Hârşova. În secolul al X-lea aceasta este reconstruită de bizantini şi mai târziu de genovezi. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea este stăpânită de turci. Potrivit cronicarului Evlia Celebi, localitatea a figurat în documentele otmane cu numele de Harisova. Cetatea medievală este mai bine cunoscută pentru această perioadă datorită documentelor istorice şi faptului că urmele zidului de incintă care apăra oraşul, pe o suprafaţă de cca 24 ha, se văd în mai multe locuri astăzi. În ultima perioadă a vieţii sale, cetatea a fost teatrul unor sângeroase confruntări între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, suferind numeroase distrugeri. Prin pacea de la Adrianopol, Poarta (Imperiul Otoman) este obligată să dărâme fortificaţiile de pe malul drept al Dunării, iar cetatea este aruncată în aer de către aceasta. Pe locul ei se clădeşte Hârşova modern, care există și astăzi. Din ruinele cetăţii, astăzi, se mai văd câteva ziduri impunătoare. „Turnul comadantului”, pe latura de nord a incintei mici, se păstrează pe înălţimea de peste nouă metri. La Dunăre, pe faleză, un zid monumental, lung de cca 40 metri, marchează zona în care a activat portul din antichitate până la distrugerea cetăţii, vreme de 17-18 secole! Oraşul de astăzi se ridică peste cetatea romană, romano-bizantină, medievală şi necropolele acestora. Alături de cetate s-a descoperit o aşezare neolitică cu o vechime de şapte milenii. Informații utile am extras din studiile cercetătorului științific Dr. Constantin Nicolae, directorul Muzeului Carsium din Hârșova. Muzeul Carsium are o particularitate: a fost inaugurat de trei din cei patru Regi ai României: Carol I, Ferdinand şi Mihai. Este, de asemenea, una dintre cele mai vechi instituţii muzeale din Dobrogea şi din ţară. Evoluţia așezării de pe malul Dunării este oglindită în vitrinele Muzeului Carsium, unde veți găsi un ghid pasionat și iubitor de istorie, așa cum am fost și noi întâmpinați cu explicații amănunțite și legende nebănuite.

Pe 30 mai 2025 a avut loc inaugurarea oficială a noului punct muzeal „Cetatea Carsium”, care va îmbogăți patrimoniul turistic și cultural al județului Constanța. În prezența a zeci de arheologi, dar și a reprezentanților Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și ai Consiliului Județean Constanța, a fost tăiată panglica la noul obiectiv turistic din județul Constanța. Lucrările de conservare și punere în valoare au fost realizate cu fonduri europene și au costat 10 milioane de lei. „Este un moment foarte important pentru instituția noastră și pentru întreg județul, pentru că un nou punct arheologic muzeal intră în circuitul de vizitare. Așa cum bine se cunoaște, Cetatea Carsium, încă din 1939 a fost cercetată, însă, în ultimii 20 de ani, cercetările au devenit sistematice. Din păcate, resursele noastre au o lungă perioadă de timp destul de limitate și nu am putut valorifica acest sit arheologic deosebit, astfel încât, prin proiectul pe care Consiliul Județean Constanța l-a demarat și, iată, astăzi punem punct final acestui proiect, practic inaugurăm acest sit ca și punct muzeal. Ne dorim din tot sufletul ca, în completare, anul acesta să relocăm și să deschidem și punctul muzeal în noul sediu, vechea școală Cotovu, acest fiind un alt proiect în care muzeul este beneficiar, dar este derulat de către Primăria Hârșova. Este într-adevăr un moment deosebit de important pentru noi.”, a declarat Delia Cornea, directorul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Prof. Constantin Nicola a ținut să menționeze următoarele: „Se împlinește un vis care am sperat să se întâmple de 40 de ani, respective încă de când eram tânăr. Vizitatorii care ajung la Cetatea Carsium pot vedea o parte din fortificația târzie, adică bizantină și folosită în epoca otomană, pot vizita instalația portuară de la Dunăre, care este excepțională și unică, pentru că nu mai întâlnești pe linia Dunării o astfel de prezentare și mai ales de succesiune. Se văd resturi de ziduri din sec.IV, se poate observa o parte din fortificația de sec. X și, în toată splendoarea, zidul portului din epoca otomană, poate din sec. XIII, de la genovezi, până în sec. XIX. (G.V.G.)