Așa vom ajunge… Să cărăm apa cu urciorul și să aprindem focul cu amnarul… Căci, de la 1 ianuarie 2026, pe teritoriul UE se aplică așa – numitul mecanism de ajustare a carbonului la frontieră, mai cunoscut sub acronimul CBAM. În mare, acest CBAM înseamnă o taxă impusă de UE pe toate produsele și materiile prime care au încorporată o amprentă mare de carbon (după definiția dată de UE acestei componente a producției industriale). Printre altele, se susține că taxa este necesară pentru echitate, adică pentru a le da întreprinderilor europene care cheltuie mult cu energia „curată” un fel de consolare că și alții suferă pentru sănătatea planetei. Ironic, pe site-urile UE dedicate subiectului se face remarca interesantă că, treptat, distribuția „gratuită” de certificate de CO2 către întreprinderile europene urmează să fie eliminate. Așadar, și întreprinderile europene vor plăti taxe pe amprenta de carbon. Bine, oricum întreprinderile europene (inclusiv cele românești) plătesc certificate de CO2 cu titlu de sancțiune că nu fac investițiile și ajustările tehnologice necesare unei energii „verzi”. Nu prea există întreprinderi care să nu utilizeze deloc tehnologii „murdare”, cu amprentă de carbon, pentru a primi gratis aceste certificate. Ba da, cred că există – e vorba de întreprinderile care se închid temporar sau definitiv, cum a fost cazul Mittal Steel Galați (actualmente, Liberty Steel, înainte de privatizare, Sidex). Doar că în astfel de cazuri este vorba de grave și penale inginerii financiare – cine ia acele certificate de CO2 le vinde pe piață cu miliarde de euro profit, din nimic.
Apropo de piață – sistemul de tranzacționare de certificate de CO2 (denumite pompos Emission Trading System – ETS) este un oribil joc de poker financiar jucat de câteva entități secretoase de pe piața din Frankfurt, joc din care rezultă niște scoruri absolut aberante la care circulă certificatele. În ianuarie 2013, un certificat de CO2 costa 3,5 euro. Azi costă 78 de euro. Dacă întreprinderea europeană vrea să continue să existe, achiziționează aceste certificate, la aceste prețuri. Dacă nu face anual ajustările necesare „curățirii” de carbon, plătește amenzi de 2 și, respectiv, 4 ori mai mari (în trepte de gravitate). De exemplu, întreprinderile europene trebuie să captureze fumul, să îl stocheze la 3500 de metri sub pământ și să facă acest gen de vânare de vânt permanent, pe toată perioada cât există. Din acest motiv, întreprinderi românești esențiale, cum ar fi Complexul Energetic Oltenia, sunt în faliment de facto, având datorii, rezultate aproape exclusiv din acest ETS, de miliarde de euro. Acesta este motivul pentru care state membre ale UE, ca Italia și Germania, au cerut suspendarea ETS. Italia, de altfel, a programat ieșirea unilaterală din acest sistem, începând din mai 2026. Este ridicol, dar prețul certificatelor CBAM se stabilește după prețul certificatelor de CO2, din acest ETS. Este sarcastic, dar UE se bazează, ca sursă de finanțare a creditelor și deficitelor uriașe pe care le-a făcut cu pandemia, lupta contra climei, războiul din Ucraina, complexul industrial al cenzurii, susținerea „investițiilor” în state terțe, prin programul Global Gate și alte ambiții de imperiu sovietic, fix pe aceste certificate, CBAM și CO2.
Ce s-a mai întâmplat semnificativ zilele astea? În mod neașteptat, Comisia Europeană a propus un proiect de reglementare menit a permite suspendarea temporară a CBAM, mai ales în perioade ca aceasta, afectată de două războaie. Măsura este, oricum, o palidă încercare de a reduce consecințele grave pe piața energiei și a efecte indirecte majore în industrie, agricultură, comerț, transporturi și turism pe care le au politicile greșite ale UE și conjuncturile geo-politice groaznice cu care ne confruntăm. Este vorba de produse sau materii prime de genul cimentului, îngrășămintelor, energiei, petrolului și carburanților, oțelului, aluminiului și hidrogenului. Ce să vezi? Un parlamentar socialist olandez, Chahim pe numele lui, a propus un raport de ajustare a acestei propuneri, care reîntoarce proiectul la starea regulamentului CBAM de acum, ba chiar îl face să fie și mai strict pe partea „verde”. Raportul propune, în mod incredibil, extinderea domeniului CBAM și, mai ales, reducerea perioadei de trecere către certificate de CO2 plătibile de industria europeană. Raportul susține că UE nu îți poate permite să renunțe la industria curată. Mă întreb dacă UE își poate permite falimentul. Mă întreb cine va mai lupta cu clima, după falimentul UE și al statelor membre. Și mă mai întreb: pe cetățeni îi întreabă cineva, totuși, dacă sunt de acord cu creșterea generalizată a prețurilor, ca urmare a acestor invenții ale unor pseudo-elite, bazate pe teorii sferto-științifice? Căci taxele de acest gen se regăsesc în prețuri. Oare are cineva înțelepciunea să observe că, de la o societate de consum, bazată pe economia de piață, Uniunea Europeană virează energic către o societate de peșteră, unde se va căra apa cu urciorul și se va aprinde focul cu amnarul?
piper
Nota „Bene”… Și da, tre’ să iubim mult viața asta a noastră, contemporană. E o scumpă… Prețul apei curente, inclusiv cea potabilă, a crescut cu 15 la sută de la 1 ianuarie 2026. Așa-i că nu știați? Păi, întrebați ANRSC, că ei au aprobat majorarea. Cică ar fi făcut operatorii investiții… Nu că am vedea îmbunătățiri din astfel de investiții – de exemplu, în sezonul ploios, când or să vină „ruperi de nori”, canalele administrate de Apa Nova în București, ca de obicei, n-or să facă față și iar ni se inundă subsolurile, iar ne umplem de țânțari de la apele reziduale împuțite, iar miroase a sulf apa de la chiuvetă… Plus că ANRSC (la braț cu ANPC) andosează practica ilegală a perceperii unui tarif pentru colectarea apei de ploaie (apa meteorică) și a unei taxe municipale ilegale asupra apei reziduale.
Și mai interesant… Dat fiind un „jalon” din PNRR, ministra useristă a mediului a lansat în dezbatere publică un proiect de creștere a taxelor și a redevențelor pe apa utilizată comercial, agrar sau industrial. Chestia o să devină efectivă din iunie, că așa vrea UE, cică. Aparent, ideea nu e rea. Proiectul ar fi parte a Jalonului 4 (Managementul apei) din PNRR, care obligă România să dea eficiența Administrației Naționale „Apele Române” (ANAR), în scopul acoperirii integrale a costurilor reale de operare, întreținere și investiții în infrastructura națională de ape (baraje, diguri, canale colectoare, iazuri de decantare, balastiere, lacuri etc.). Ținând cont și de principiul poluatorul plătește, scopul pare nobil – prezervarea apei și prevenirea deficitului de apă. Doar că asta implică actualizarea tarifelor, contribuțiilor și penalităților pentru apa brută (apa industrială, agricolă, energetică, utilitară, comunală etc.). Operatorii din domeniu ar urma să acopere costuri ale utilizării apelor, în următorii 15 ani, cifrate la cca 30 de miliarde de lei.
La nivel declarativ, aceste noi costuri aplicate operatorilor economici nu ar trebui să afecteze consumatorii, adică nu ar trebui să se reflecte în prețuri mai mari la produse și servicii. Doar că la fel se credea și cu liberalizarea prețului la gaze și la energie, cu compensările facturie casnice de gaz și electricitate, precum și cu costurile carburanților… În realitate, trebuie să ne așteptăm la mari scumpiri ale prețului apei, cu efecte în lanț asupra energiei (Hidroelectrica, Nuclearelectrica), agriculturii și facturilor finale la apa curentă. Nu e așa că, după inflație, scumpirea gazului, a energiei electrice, a carburanților, a alimentelor de bază, era „nevoie” și de o scumpire a apei? Nu ziceam mai sus că viața asta a noastră e o scumpă? Păi ziceam…
