Arhiva zilnică: 9 septembrie 2016

Din nou, doar „pâine și circ”…

Data: 13 mai 2026 by Petru Jipa

Privesc trecătorii în orașul meu natal, Ploiești. Sunt triști. Mă plimb pe străzi, oameni îngrijorați. Aud un zgomot infernal de mașini, întreb: ce este? Aud un răspuns: primăria a organizat un concurs, Drift Ploiești 2026, tot orașul este blocat. Merg să privesc pe străzi, cei care trec pe lângă mine înjură și trimit organizatorii la origini. Atunci am înțeles ce înseamnă acel „Pâine și circ”.În umbra amfiteatrelor care se dărâmă și a ecranelor pâlpâitoare ale smartphone-urilor, strigătul roman antic „panem et circenses” încă răsună, nu ca o relicvă, ci ca un puls, diagnostic. Inventată de Juvenal în „Satirele” sale, expresia nu a fost niciodată o celebrare a abundenței, ci un rechizitoriu chirurgical: o societate care schimbă virtutea civică pentru hrană și spectacol, care renunță la suveranitate nu la amenințarea sabiei, ci la casa de marcat și la interfața de streaming. Astăzi, „pâine și circ” nu mai este o notă de subsol istorică, este zumzetul ambiental al economiei noastre politice, arhitectura liniștită a consimțământului. „Pâinea a suferit o mutație, nu a dispărut. Nu mai este doar cereala măsurată în pâine, ci salariul optimizat algoritmic, contractul precar de muncă temporară, factura de utilități subvenționată, amânarea împrumutului studențesc care amână demnitatea mai mult decât datoria. Pâinea, în forma sa contemporană, nu este lipsă, ci „suficiență gestionată”: suficientă pentru a alunga revolta, insuficientă pentru a alimenta rezistența. Este statul bunăstării redus la menținerea vieții, contractul social rescris în clauze condiționale „dacă muncești, dacă te conformezi, dacă rămâi lizibil pentru sistem”. Aceasta este pâinea ca suzetă, nu ca hrană; calibrare, nu ca grijă. Textura sa nu este crocantă și caldă, ci laminată, strat după strat de litere mici birocratice, fiecare strat întărind iluzia alegerii în timp ce îngustează coridorul acțiunii reale. Și „circul”? Nu s-a micșorat, a metastazat. Acolo unde Juvenal vedea care de luptă și gladiatori, noi navigăm printr-un coloseum infinit: cicluri de știri 24 din 7 zile care pun în scenă indignarea ca divertisment, provocări virale care monetizează absurditatea, teatru politic în care politica este eclipsată de personalitate și platforme digitale care proiectează atenția așa cum inginerii romani canalizau odinioară apa, precis, neobosit, spre profit.

Circul nu mai este un loc în care intri; este un edificiu al atenției tale, ritmul dopaminei tale, sintaxa indignării tale. Nu distrage atenția de la realitate, o înlocuiește cu un simulacru hiper-real, o buclă, în care claritatea morală se dizolvă în interpretări fierbinți, iar critica structurală este înecată de sunetul dopaminei unei notificări. Ceea ce este esențial este că pericolul nu constă în existența pâinii sau a circului, ci în înlănțuirea lor simbiotică. Statul și piața nu le mai furnizează doar; le contopesc. O reducere de impozite este etichetată drept „ușurare”, un instrument de supraveghere drept „siguranță”, o recoltare de date drept „personalizare”. Pâinea sosește învelită în logică de circ: programele de asistență socială sunt încadrate ca teste morale; investițiile publice sunt vândute ca spectacol „cea mai mare factură de infrastructură dintotdeauna!”. În timp ce substanța sa este golită în liniște.

Între timp, circul vinde pâine: influencerii vând kituri de masă și criptomonede cu aceeași fervoare; mitingurile politice și iluminații, ritmul și pirotehnia concertelor pop; disidența este transformată în hashtag-uri de protest estetizate, lipsite de strategie, igienizate pentru a fi partajate. Cele două nu mai sunt oferte separate, ele reprezintă o singură interfață perfectă. A diagnostica „pâine și circ” nu înseamnă a tânji după austeritate sau ascetism. Înseamnă a întreba, cu o urgență criminalistică: Ce a fost înlocuit de acest aranjament? Imaginația civică. Memoria istorică. Munca lentă și lipsită de farmec a construirii instituțiilor. Capacitatea de durere colectivă și prin urmare, de acțiune colectivă. Când pâinea este împărțită ca o favoare, iar circul este consumat ca un drept, cetățeanul se atrofiază în spectator, iar democrația devine o buclă de feedback în care consimțământul nu este dat, ci generat precum electricitatea, chiar de sistemele pe care ar trebui să le guverneze. Așadar, întrebarea persistă, nu ca o înfloritură retorică, ci ca un prag: Ce se întâmplă când pâinea se învechește și circul își pierde emoția? Când algoritmul se împiedică, subvenția expiră, iar spectacolul nu mai lipește fracturile? Acea tăcere după ce ultima firimitură cade și lumina reflectoarelor se estompează, nu este gol. Este prima rezonanță fragilă a ceva mai vechi, mai profund și mult mai periculos pentru putere: sunetul oamenilor care își amintesc că dețin cheile, nu ale arenei, ci ale porților.

Pâine și circ. Scrie în toate ziarele că vine iar pandemia, eu am surâs amar: înseamnă că se opresc războaiele. O să văd micile tanchete iar în fața blocului. Ce să mai spun? Să fie pace ca să moară „virusul” de necaz!…

Despre „Schmittism” sau nazismul intrinsec al democrației militante…

Data: 13 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Carl Shmitt a fost un jurist notoriu al celui de-al treilea Reich, principalul ideolog juridic al nazismului. El s-a alăturat Partidului Nazist încă din 1933, an în care Hitler a preluat puterea printr-un hold-up parlamentar (în timp ce, prin regie a partidului nazist, o mulțime de protestatari violenți dădeau foc Reichstag – ului, cu tot cu parlamentarii în el, lui Hitler i se încredința, pentru motiv de urgență, demnitatea de cancelar, în ciuda faptului că partidul sau nu câștigase alegerile; a doua zi, Hitler a interzis toate celelalte partide și mișcări politice). Ca jurist influent și autor de cărți de filosofia dreptului, Carl Schmitt a oferit justificări ideologice regimului nazist. După 1945, a fost interzis de la predare în ambele Germanii. Surprinzător (și nu prea*), ideile sale au cunoscut o renaștere masivă în a doua jumătate a secolului XX și continuă să influențeze dezbaterile contemporane, atât pe dreapta, cât și pe stânga. Deși a trăit în aproape întreaga perioadă de vânătoare de naziști (a pierit de-abia în anul 1985), Schmitt nu numai că nu a fost deranjat nici măcar cu o floare – Schimtt a fost reabilitat mai abitir decât Marx (culmea ironiei negre, există un „Schmittism de stânga), iar ideile sale se regăsesc în politicile publice din și de după plandemie, așa cum bine remarca filosoful italian Georgio Agamben.

Termenul de „Schmittism” este un ansamblu de teorii politice, juridice și filosofice asociate cu Carl Schmitt. Câteva din ideile centrale ale „schmittismului”, preluate azi în politica europeană, reies din lucrări precum Conceptul de politică (1932), Teologia politică (1922) sau Dictatura (1921): – Distincția politică prieten-dușman — esența politicului nu stă în dezbatere, compromis sau valori universale (cum crede liberalismul), ci în capacitatea de a identifica un „dușman” existențial (intern sau extern); politica este, în ultimă analiză, despre conflict ireconciliabil; – Suveranul este cel care decide asupra stării de excepție; în momente de criză, legea normală poate fi în mod suveran suspendată; puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara normelor; (notă: așa cum ne-a arătat clar Hitler, criza poate fi planificată și fabricată); – Liberalismul și democrația parlamentară sunt nocive — neutralitatea, dezbaterea rațională și pluralismul politic și de idei maschează realitatea conflictului politic și slăbește statul; democrația „autentică” presupune omogenitate („identitate între guvernanți și guvernați”), iar nu pluralism liberal; dictatura poate fi chiar mai democratică decât parlamentul slab; – Teologia are caracter politic — conceptele moderne ale statului (suveranitate, decizie, domnia prin lege etc.) sunt, de fapt, secularizări ale noțiunilor teologice.

În teoria politică și practica ideologică de azi, termenul „Schmittism” poate apărea fie cu titlu peiorativ, pentru a denunța tendințe autoritare, decizioniste, anti-liberale sau „iliberal-democratice” (ex: în analize despre populism, mișcări de extremă dreapta sau chiar anumite forme de suveranism), fie în mod descriptiv, în studii academice despre criza democrației liberale, starea de excepție (pandemie, criză climatică, război sustenabil), geopolitică multipolară, spațiu de influență (softpower la americani, Grossraum la nemți), tensiunea dintre liberalism și democrație. În context românesc, Schimttismul este enunțat în relație cu extrema stângă, dar apare ca politică latentă sau pe față ale unor partide ca usere sau personaje ca Bolojan și Arafat. Așadar, „Schmittism” – ul este o filosofie politică și un militantism socio-economic bazate pe ideile lui Carl Schmitt.

E foarte grav că se folosește azi ca reper „filosofia” juridică a unui nazist: real-politik, conflict, natural sau fabricat, viziune anti-liberală, care pune accentul pe decizie, suveranitate și identitate colectivă în detrimentul procedurilor parlamentare sau al universalismului abstract. Din momentul atacurilor de la World Trade Center (9 septembrie 2001), trecând prin criza financiară globală declanșată de falimentul băncii Lehman Brothers, și până în prezent, când ne confruntăm cu crize suprapuse ori sudate una de alta (pandemie, criză climatică, energetică, alimentară sau industrială, război „sustenabil”), Occidentul Colectiv a pășit în plin Schmittism, democrația devenind un regim militant, cu accente totalitare. Azi, digitalizarea și inteligența artificială nu mai lasă loc de dizidență, impunând „stabilitatea” în contra sau în ciuda votului popular și a opiniei publice. Lumea nu mai este un spațiu al colaborării, comerțului și diplomației, lumea este un conglomerat de război: hibrid, comercial, informațional, rece, fierbinte. Suveranitatea marilor puteri înseamnă nimic altceva decât dreptul discreționar de a decide cine și când îți devine inamic. Iar odată desemnat inamicul, omul normal trebuie să aleagă tabăra în care va lupta – fie ca soldat credincios al ursulelor sau al vulpilor viclene de la conducerea birocratică a imperiilor, fie ca amic implicit al celorlalte imperii. Refuzul de a lupta te transformă în țintă.

Dacă nu ați observat aplicațiile „schimittismului” în cazul birocrației UEropene, vă dau eu câteva exemple: scutul „democratic” european, complexul industrial al cenzurii, stabilitatea care impune „alegerea” celor desemnați dinainte de stăpânire (sub sancțiunea anulării alegerilor), „suveranitatea” UEropeană care înghite sau neagă suveranitatea națională, Europa cu două viteze, știrile și informațiile dintr-o singură sursă, guvernamentală etc.

Încă ceva… Doctrina lui Carl Schmitt pune în centrul acțiunii distincția prieten-dușman (friend-enemy). Politica nu înseamnă dezbatere, compromis, drepturi și libertăți sau valori universale ale umanității, ci identificarea unui „dușman” existențial (intern sau extern) care amenință identitatea colectivă. Pentru Schmitt și adepții săi, fără acest conflict ireconciliabil nu există politică adevărată – doar administrație tehnică. Ideea inamicului existențial este de bază în politica marilor puteri europene (Germania, Franța, mai nou Spania, mai puțin Italia) și, mai ales, este piatra de temelie a neoliberalismului și a progresismului de tip Renew. De aici a rezultat aberația cordonului sanitar. Cei care au o altă viziune trebuie ținuți la distanță, ca să nu contamineze poporul cu ideile lor dizidente, periculoase. Ei sunt implicit putiniști. Retorica a fost preluată de Iohannis, Dan, Bolojan, Ciolacu – toți cei care au ținut neapărat să pozeze în democrați. În Parlamentul European, dezbaterea este de fațadă (acel discurs de un minut pe care îl țin euro-parlamentarii, inclusiv eu, cu sala goală, este o batjocură la adresa ideii de democrație), iar votul nu contează, întrucât decizia este luată în prealabil în conclavuri restrânse. Cel mai recent exemplu este Acordul cu Statele Mercosur, dar lumea ar trebui să își reamintească modul insidios și non-democratic în care a fost desemnată, în două rânduri, Ursula von der Leyen ca președintă a Comisiei Europene (decizia din 2024 a fost luată de șase persoane, în cadrul unui Consiliu restrâns, la care nici măcar restul de 21 de șefi de state membre nu au avut acces). De asememea, e bine să vă reamintesc că, atunci când am formulat moțiune de cenzură contra Ursulei von der Leyen, după o clipă de uluire a sistemului, s-a „rezolvat” rapid – majoritatea a votat contra moțiunii, chiar dacă avea propriile critici la adresa acuzatei, iar acuzata m-a pictat drept „amic al Moscovei” (am dat-o în judecată la CJUE, pentru defăimare, dar mai durează …).

Și mai grav… Guvernarea prin starea de excepție (Ausnahmezustand) este ceea ce caracterizează administrația americană, UEropeană, britanică și canadiană la ora actuală. În momente de criză gravă (război, pandemie, criză climatică, terorism etc.), naturală sau fabricată, legea normală poate fi suspendată temporar, iar puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara regulilor. Este ceea ce eu am numit, în cărțile mele de drept și în articolele pe care le-a scris în pandemie, „excepționalism economic și juridic”, o formă de totalitarism soft sau insidios, pe care sistemul ni-l livrează cu zâmbetul pe buze și cu justificarea că „este pentru siguranța voastră”. Es ist für Ihre Sicherheit …
Conceptul a fost explicat, mult mai pe larg și mult mai profund, de Giorgio Agamben, în relație cu pandemia. În stare de urgență/excepție, drepturile și libertățile încep prin a fi înghețate, după care sunt confiscate de stat. Ulterior, statul decide discreționar dacă și când redă aceste drepturi și libertăți. O face cu pipeta și doar condiționat de tot felul de renunțări și costuri, patrimoniale și personal-nepatrimoniale, deopotrivă. Este exact ceea ce se întâmplă azi, în decursul crizelor succesive și sudate una de la alta. Exemple de Schmittisme de la puterea din România? (i) ceea ce s-a întâmplat în pandemie – două perioade de stare de urgență (cu bucăți din decrete declarate neconstituționale de CCR – mă refer la contravenții) și 23 de perioade de stare de alertă (hotărârile de guvern cu pricina, toate, absolut toate, au fost desființate în justiție); Iohannis, Arafat și Cîțu au fost ilustrativi pentru acest curent politic insidios nazist; (ii) numărul absolut enorm de ordonanțe de urgență și, mai ales, numărul uriaș de legi care intră în vigoare prin „asumarea răspunderii guvernului” în Parlament. Legi care intră în circuitul juridic, cu andosamentul CCR și care, la câteva zile, sunt modificate, tot pe motiv de urgență…

Suveranismul, europenismul și războaiele comerciale…

Data: 13 mai 2026 by Cristi Pantelimon

Nu doar statele naționale au probleme de exercitare a suveranității. La nivel european, Comisia este presată să nu insiste cu preferințele europene în materie de vânzări de armament. Presiunea vine din partea aliatului cel mai mare al ultimelor decenii, SUA. Care aliat, se știe, se bazează foarte mult pe propria industrie de armament. Dar dacă UE este amenințată cu represalii din partea SUA (UE se angajase anul trecut să cumpere mai mult armament din SUA, în contextul războiului din Ucraina – și iată că deja avea un plan ascuns să nu execute angajamentul!), la fel de volatilă este și situația economiilor naționale europene.vAici avem, însă, două categorii de economii. Cele vestice, industrializate, exportatoare, și cele estice, care, din păcate, și-au pierdut capacitatea industrială tocmai în contextul aderării la Uniunea Europeană. În mod normal, economiile estice ar trebui să beneficieze în acest moment de reașezare a contextului economic și geopolitic global de o marjă mai mare de libertate, pentru a încerca să recupereze ceea ce au pierdut în materie industrială în ultimele decenii. Suveranismul este în principal despre industrializare. Și despre controlul suveran al acestei industrializări. Dar tocmai în acest moment, UE este „obligată” să preseze pentru a închide marja de libertate a statelor periferice, în contextul în care ea însăși (adică statele vestice dominante) este presată de SUA, de China sau alți actori să devină mai permisivă în materie economică. Și SUA și China reproșează Uniunii Europene tendința autarhică.

Între cele două mari economii și piețe de care depinde, UE va trebui să găsească o cale de mijloc sau un partener mai adecvat. Cel mai probabil, va fi China, dar drumul e încă sinuos. Însă, destinul UE nu este complet suprapus peste cel al statelor „periferice” din Est. Economia Germaniei se poate salva prin proiecte de tip SAFE sau prin colaborare cu China, dar dacă UE impune un standard în relația comercială cu China care să dezavantajeze statele estice în raporturile lor cu economia chineză, UE devine o nouă „cușcă de fier” (Max Weber), de data aceasta politică și nu doar economică. Realist vorbind, nici statele estice nu pot avansa acum în raporturile extracomunitare cu economiile dezvoltate (China, SUA) de pe poziții „suveraniste”. Filtrul UE este uneori necesar. Dar nu mereu și nu ca principiu de neocolit.

În concluzie, pentru a supraviețui realmente acestei crize planetare, UE ar trebui să fie suficient de fermă și în același timp suficient de flexibilă pentru ca statele membre neindustrializate să simtă un beneficiu real din apartenența „obligatorie” la UE. Altfel, Uniunea se va transforma într-o formă fără fond, cum era URSS în anii 1990…

Națiunea nr. 776

Data: 13 mai 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Cetatea medievală Avrig – Racoviță (sec XIV) – o ruină pe o coastă de deal

Data: 12 mai 2026 by Redacția

Sunt încă ruine ale fortificațiilor antice sau medievale din România ascunse de sol, vegetație sau ape. Descoperirea acestora aduc noi dovezi pentru completarea istoriei noastre și oferă șansa reconstituirii inițiale (parțile sau totale), intrând astfel în patrimoniul istoric al țării noastre, dar și în cel touristic. Astfel la Avrig, o cetate medievală de graniță defensivă din secolul XIII – XIV aşezată pe o culme de deal din pădurea Braniștea ce coboară din vârful Suru al Munţilor Făgăraş, la o altitudine de 846 metri, între localităţile Avrig şi Racoviţă (jud. Sibiu) își ascunde ruinele printre vegetație și solul acoperit cu frunze. Valuril de pământ au o înălțime de 1,5 metri. Fortificația are o incintă de plan oval, cu dimensiunile de 30×60 metri. Structurile de zidărie sunt din pietre legate cu mortar. Pe latura de nord a cetăţii s-a păstrat pe o lungime de 35 metri un val îngust de doi metri înălţime, iar în partea de sud există un val şi un şanţ, precum şi o fâşie dreaptă de teren cu o lăţime maximă de trei metri. Valurile de apărare ce au fost traversate de o secțiune arheologică au „miez” din pietre nelegate cu mortar, nedescoperindu-se material arheologic. Starea actuală a sitului arheologic este în ultimă instanţă rezultatul acţiunii vegetaţiei şi a unor căutători de comori ce au săpat dezorganizat.

Dealul se afla în apropierea traseului urmat de patrulele regimentului românesc de graniţă Orlat, cu un detaşament la Racoviţă. Gropile de mari dimensiuni din interiorul fortificaţiei pot fi mai degrabă puse pe seama militarilor decât a unor căutători răzleţi. Nu sunt excluse nici intervenţii mai recente în urma cărora au apărut şanţurile în val. Distrugeri masive au apărut însă cu mult înainte. S. Lupșa o datează din secolele V – X d.Hr., în timp ce G.Bekó consideră a fi una dintre cele mai vechi cetăți feudale din Transilvania, contemporană cu cele de la Tilișca, Sibiel, Orlat și Rășinari, deci de prin secolele XII – XIII, construcția marcând totodată zona de frontieră a regatului feudal arpadian. Istoricul sibian, T.Nägler presupune că ea a fost zidită în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, opinie susținută la acei ani și de către arheologul sighișorean J.M.Ackner. K.Horedt se oprește asupra anului 1200, deci contemporană cu cetatea de la Breaza, sau cu cele de pe Tâmpa, Măgura Codlei, cea dintre Sadu și Cisnădie ori cele de la Orlat, Tilișca, Gârbova. Istoricul de artă V.Vătășianu, consideră datarea ei la anul 1200 prea timpurie, R.Heitel împărtășind la rândul său ipoteza lui Th.Nägler. De asemenea J.M.Ackner o consideră a fi și o veche cetate dacică, afirmație care poate să cuprindă în ea un sâmbure de adevăr, cunoscut fiind faptul că pe teritoriul Transilvaniei se mai citează cetăți medievale, ridicate pe ruinele unor întărituri mai vechi dacice. Potrivit afirmațiilor lui Ackner și Horedt, cetatea avea inițial două valuri de pământ concentrice, unul lung de 300 metri, iar altul de 700 metri, ce închideau o curte cu o suprafață de circa 1800 metri pătrați. Construcția este de pământ, după unii autori, de piatră, după alții, la data cercetării ruinelor ei au mai putut fi văzute urme de tencuială precum și de săpături făcute de-a lungul vremurilor. Kurt Horedt presupune că decăderea și părăsirea cetății, de unde se supraveghea și „poteca de cai” care trecea prin valea „Râului Mare”, peste muntele „Scara” spre Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea, s-a datorat atât construirii cetății de la Tălmaciu, cât și fortificării Sibiului, locuri de unde se putea opune o rezistență mai eficientă împotriva năvălitorilor.

Geografic, cetatea medievală este localizată la altitudina de 846m. pe o culme aparținătoare a Vârfului Suru, culme care se află la granița dintre localitățile Racovița și Avrig. Poziția sa a fost menționată în studiile de specialitate pe baza unor observații de teren și ulterior doar speculată. Accesul la situl arheologic al cetății se poate face în principal pe trei directii: 1) Pe Valea Mârșei pe unde se urcă spre Munții Făgărașului din direcția nord-sud, până la gruiul cetății. Ca variantă se poate folosi un acces mai dificil pe malul Văii Mârșa, prin locația stației de alimentare a localității Mârșa. Acest traseu a fost ales de către dr. Petre Beșliu Munteanu ca acces la cetățuie pentru a face studii arheologice; 2) Prin orașul Avrig, urmând drumul spre Poiana Neamțului după care cotind spre Pârâul Turnului. Pe porțiunea de final trebuie străbătut urcușul pe vârful de 846m care este destul de dificil, ca și accesul spre pârâul Turnului, unica sursă de apă din zonă; 3) Drumul forestierilor care urmează Valea Mârșei și ocolește înălțimea pe direcția nord-est; 4) Drumul forestier al Văii Lupului, legat de Racovița prin cartierul „La țigani”, drum care ajunge conform planșei nr. 254 a ridicării topografice iozefine la un monticol numit „Tsetate Berg”. Valea Mârșei este pârâul care preia in cursul său cele trei pâraie din culmea cetății numite: Valea Cetății, Valea Foii și Valea Sasului. Mai există în acea zonă și pârâul cu toponimul „Pârâu al Cetățelii”, pârâu al cărui debit este preluat de Râul Mare înspre Avrig.

Raporul cercetării arheologice condusă de dr.Petre Beșliu Munteanu ne revelează câteva descoperiri imortante legate de acest sit medieval. Din cauză că locul unde este amplasată cetățuia este împădurit, un prim lucru obligatoriu continuarii cercetărilor a fost defrișarea terenului de copacii căzuți și de vegetație. Analizând topografia zonei precum și unele indicii al existenței unor structuri de apărare sau semne de amenajări interioare, a fost executată o secțiune lată de 1,5m și lungă de 7m în partea inferioară terasei pe care se afla situl. Secțiunea în cauză a intersectat o denivelare și a ajuns la una din gropile din interiorul prezumtivei incinte. Vizual s-a constat existența de incinte evidente și continue doar în partea de nord-est. Din acest motiv au fost practicate, doar pe acest segment, a două astfel de secțiuni, cea de a doua având o lungime de 8m. În plus s-au mai executat două casete în scopul dezvelirii substrucțiilor. Astfel s-a dezvelit un zid în secțiunea I cu o elevație de 1m și o lățime la bază de 1,2 metri. În baza zidului, în partea exterioară s-a constatat un aspect îngrijit, el având în compoziție pietre cioplite și mortar de culoare albă cu o grosime de circa doi-trei centimetri. Partea superioară a lui era constituită din pietre mici care dau impresia de structură neîngrijită. Talpa zidăriei a fost măsurată față de creasta mantalei de pământ, distanța fiind de 1,5 metri. Așa cum structura a fost dezvelită, s-a putut constata că zidăria a fost așezată direct pe solul stâncos, acest lucru fiind evident datorită tăieturilor descoperite pe stâncă. În partea inferioară a secțiunii s-a evidențiat o adâncitură de formă neregulată, iar în exterior s-a constatat existența unui strat consistent de nisip amestecat cu var care se afla la baza zidului. În caseta 3 și secțiunea a II-a este de reținut următoarele: 1) Suprafața exterioară a zidului este ușor oblică; 2)Tehnica de amenajare cu „parament” exterior este formată din pietre de talie mare și mici; 3) Aspectul neîngrijit al zidului; 4) Lățimea la bază a zidului este de 1,4m și talpa se află la 1,1m de vârful mantalei. În total s-au făcut 10 secțiuni și ca urmare nu s-a descoperit niciun vas ceramic sau alte piese arheologice. S-a constatat că starea actuala a sitului este rodul acțiunii vegetației și a unor căutători de comori, după părerea dr. P.B.Munteanu, aceștia nu ar fi căutători ocazionali, ci militari, ținând cont de dimensiunea gropilor identificate în interiorul fortificației. Militarii fiind identificati de către arheolog ca făcând parte din Regimentul I de Graniță de la Orlat care avea în Racovița, comandamentul Companiei a VII-a.

Așadar, cetatea medievală din Avrig-Racovița este așezată în partea de vest a Defileului Oltului, în rețeaua de culmi ale masivului Suru oferă din poziția înălțimii sale o vedere panoramică a Oltului în regiunea Porceștiului, dar prin locul unde este așezată arată că utilitatea ei nu era în domeniul vămuirii negustorilor pe ruta comercială oferită de defileu. În plus de această concluzie intuitivă se poate constata ca în hărțile din secolele al XVIII-lea – XIX-lea sunt figurate pe drumurile de creastă posturi de graniță numite wachtpost-uri. Cetatea de la Avrig-Racovița poate fi inclusă în categoria cetăților de zidărie din partea montan-central-sud transilvăneană prin luarea în considerare a planului simplu de construcție. În plus se constată ultilizarea unor structuri de zidărie cu piatră, legate cu mortar de slabă calitate și stângaci executate. Stratigrafia secțiunilor arheologice de la Avrig-Racovița și dimensiunile considerabile ale zidurilor dezvelite împiedică concluzia că pe dealul din hotarele localităților Avrig și Racovița ar fi existat o cetatea cu val de pământ care masca o zidărie din piatră. Lipsa materialului arheologic în fortificația de la Avrig-Racovița îi dă o notă aparte. Coroborată cu starea de conservare actuală a structurilor de apărare la mai bine de jumătate din incintă, informația duce la ipoteza nefinalizării lucrărilor de apărare. Starea actuală a zidăriei permite, de asemenea, discuția ipoteticei distrugeri intenționate, așa cum s-a întâmplat potrivit informațiilor documentare la Landskrone. Urmele slabe de cărbune, evidente în ambele cazuri, sunt urmare a defrișării prin incendiu a vegetației și a unor focuri ocazionale în perioada de folosire a fortificației de la Tălmăcel. Există încă o notă comună, definitorie pentru cele două fortificații: dimensiunile reduse în comparație cu fortificațiile învecinate de la Sadu, Rășinari, chiar Tălmaciu (Landskrone): aproximativ 20 m segmentul lung al incintei exterioare la Tălmăcel și aproximativ 60 m în axul lung al fortificației de la Avrig-Racovița. Sistemele de apărare construite folosesc elementele naturale de apărare. În planul ambelor cetăți proiectate, doar calea de acces mai ușor de parcurs a fost echipată cu un val de barare din pământ. Privite în ansamblul cetăților de zidărie din partea central-sudică a Transilvaniei, zona pre montană, cele două cazuri analizate dau imaginea unor construcții ridicate în grabă, chiar nefinalizate. Cu toate „deficiențe de construcție” sesizate în cercetarea arheologică, apreciem cunoașterea de către constructorii medievali a regulilor de bază în apărarea unor înălțimi greu de cucerit prin poziția geografică. Rostul fortificațiilor este sesizabil, de asemenea, în analiza de ansamblu. În comparație cu fortificațiile de la Tălmaciu și Lotrioara, mai târziu de la Boița (Turnu Roșu) și Boița (Tunul Spart), cele două prezentate aveau menirea de participa la asigurarea securității defileului și mai ales a ieșirii din defileul Oltului. De jure, sarcina apărării revenea autorității voievodale (episcopale), mai târziu comunității sașilor. Cele două fortificații legate tot de zona sub montană, importantă a Defileului, au din perspectiva strategiei de apărare a zonei o sarcină secundară. Ele sunt mai degrabă legate geografic și strategic de drumurile de plai și de celelalte „cetăți din pădure” începând de la Breaza (județul Brașov), până la Cucuiș (jud. Hunedoara). Fără discuție este recunoașterea administrației autorităților voievodale sau episcopale și mai târziu a mandatarilor sași asupra ansamblului defensiv sud transilvănean. Implicarea cnezilor români împreună cu plăieșii în securizarea regiunii este o ipoteză bazată pe dimensiunile reduse, planul, tehnica de construcție (generate de starea social-politică și experiența constructorilor) și de distrugerea (evidentă la Tălmăcel, ipotetică la Avrig-Racovița) ce poate reflecta relațiile antagonice între constructori (locuitori) și autorități. În lipsa unor documente lămuritoare discuția nu poate avansa spre o concluzie fermă, chiar dacă situația politico-administrativă a regiunii permitea afirmarea unor forțe locale, nerecunoscute de sistemul juridic al regatului maghiar. În dorința lor de a-și apăra noile cuceriri, regii unguri au început construirea unor cetăți în preajma noilor granițe, folosind mâna de lucru a localnicilor. Aceste cetăți aveau menirea de a susține dominația feudală, de a apăra și controla trecătorile din munți și de a constitui loc de refugiu, cel puțin pentru o parte din locuitorii satelor din jur, în vremuri de restriște Acestea erau Cetatea Lotrioarei, Cetatea Turnu Roșu și Cetatea Tălmaciului. În anul 2009, arheologul dr.Petre Beșliu Munteanu a descoperit pe teritoriul comunei Racovița situl unei cetăți a cărei datări încă nu este cunoscută. Cercetări ulterioare ne vor aduce mai multe dovezi despre acestă așezare a unui complex de fortificații construite în perioada medievală, în dorința de apărare a acestor teritorii ce se doreau a fi ocupate. (George V. Grigore)

Bijuterie unicat în aria culturii Cucuteni : pandantivul de aur de la Traian – Dealul Fântânilor (jud. Neamț)

Data: 12 mai 2026 by Redacția

Strălucitor și misterios, pandantivul din aur ce datează din perioada eneolitică (prima jumătate a mileniului al IV-lea î.Hr.), descoperit în așezarea cucuteniană de la Traian-Dealul Fântânilor (jud. Neamț), poate fi admirat la Muzeul Național de Istorie a României, în expoziția permanentă Tezaur Istoric. Descoperită în anul 1930 de către Constantin Matasă, așezarea cucuteniană de la Traian-Dealul Fântânilor se află pe terasa de pe stânga râului Bistrița. Situl este bine cunoscut în literatura de specialitate datorită cercetărilor arheologice efectuate aici în două etape, respectiv în anii 1936, 1938 și 1940, apoi în perioada 1951-1960, când săpăturile au fost coordonate de către Hortensia și Vladimir Dumitrescu. Deși așezarea aparținând fazei A-B a culturii Cucuteni a fost cercetată sistematic, în toată suprafața săpată, de cca. 1 ha, a fost găsită doar o singură piesă de aur. Este vorba despre micul pandantiv, numit de specialiști „de tip cu inel”, ce a fost publicat de către Hortensia Dumitrescu la scurt timp după descoperire.

Pandantivul este lucrat dintr-o foaie subțire de aur prin metoda baterii. Partea inferioară are forma unui inel, motiv pentru care acest tip de piese poartă denumirea de pandantive cu inel. Partea superioară este de formă trapezoidală și este decorată pe margini cu un șir de puncte în relief realizate în tehnica au repoussé. În colțurile de sus prezintă câte două mici găurele pentru prindere. Pandantivul a fost descoperit în campania din anul 1958 într-o locuință aflată în zona centrală a așezării. Piesa de aur a fost găsită în colțul estic al locuinței, printre grămezile de chirpici ars provenind de la pereții prăbușiți, nu departe de un vârf de ac din aramă. Important este faptul că se află printre puținele obiecte din aur găsite în aria culturii Cucuteni.

Cu toate că, încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai multe așezări cucuteniene au fost cercetate integral, au fost descoperite foarte puține obiecte din aur, cum ar fi cele două pandantive din așezarea de la Brad. Un fapt deosebit de interesant este că acestea fac parte dintr-un tezaur ce conținea și alte obiecte de podoabă, precum brățări realizate din cupru și coliere din canini de cerb. Așa cum nota Hortensia Dumitrescu, pandantivul de la Traian provine cel mai probabil din aria culturii învecinate Bodrogkerestúr, unde s-au găsit mai multe piese de același tip, atât în morminte de femei (în perechi de câte două piese), cât și ca descoperiri întâmplătoare. Aurul, ca metal solar – prețios și-a căpătat locul și importanța sa de-a lungul timpului, devenind mijloc de schimb sau de paradă. (G.V.G.)

Jurnalismul lui Eugen Jebeleanu – între militantism ideologic și vocația umanistă…

Data: 12 mai 2026 by Alexandru Florin Țene

Personalitate complexă a culturii române din secolul al XX-lea, Eugen Jebeleanu s-a afirmat nu doar ca poet și traducător, ci și ca jurnalist și publicist implicat activ în marile dezbateri ideologice și culturale ale epocii sale. Activitatea sa jurnalistică, desfășurată cu precădere în perioada interbelică și în primele decenii ale regimului comunist, reprezintă un capitol esențial pentru înțelegerea evoluției sale intelectuale și estetice. Jebeleanu aparține categoriei intelectualilor care au înțeles presa ca instrument de intervenție socială și politică, iar publicistica sa reflectă atât aspirațiile antifasciste și progresiste ale epocii, cât și contradicțiile inerente relației dintre literatură și ideologie. În anii ’30, Jebeleanu s-a apropiat de presa de stânga din București, colaborând la publicații cu orientare democratică și antifascistă. După 1945, activitatea sa jurnalistică a devenit parte integrantă a mecanismului cultural oficial al regimului comunist, fără ca dimensiunea umanistă a scrisului său să dispară complet. Publicistica lui Eugen Jebeleanu trebuie analizată în contextul istoric al epocii, marcat de confruntarea dintre fascism și comunism, de război și de instaurarea totalitarismului în Europa de Est.

Debutul literar al lui Eugen Jebeleanu s-a produs în revista Viața literară, condusă de I. Valerian, în anul 1927. Ulterior, tânărul poet a colaborat la reviste și ziare importante ale epocii, intrând în contact cu mediile avangardiste și de stânga ale Bucureștiului. Din 1928 a colaborat și la revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, experiență care i-a consolidat interesul pentru gazetăria culturală și pentru expresia polemică. În perioada interbelică, jurnalismul românesc era profund politizat, iar tinerii intelectuali erau adesea obligați să aleagă între diverse orientări ideologice. Jebeleanu s-a apropiat de cercurile antifasciste și de presa democratică de stânga, într-un climat european dominat de ascensiunea extremismelor. Activitatea sa gazetărească nu poate fi separată de opțiunea sa ideologică pentru umanism social și solidaritate internațională. Publicistica interbelică a lui Jebeleanu este caracterizată prin: militantism antifascist; interes pentru problema socială; apropierea de literatura angajată; susținerea ideilor pacifiste și internaționaliste.

Ca jurnalist, el utilizează un limbaj direct, mobilizator, apropiat de retorica manifestului. Articolele și reportajele sale urmăresc sensibilizarea opiniei publice în fața nedreptăților sociale și a amenințării fasciste.

În anii ’30, Eugen Jebeleanu a fost unul dintre intelectualii care au considerat presa o armă culturală împotriva autoritarismului și a extremismului. Potrivit surselor biografice, „principala sa activitate literară în anii 1930 a fost cea de jurnalist apropiat presei de stânga”. Publicistica sa din această perioadă reflectă influența realismului social european și a jurnalismului militant practicat de intelectuali precum Louis Aragon sau Pablo Neruda. Jebeleanu concepea jurnalismul ca pe o formă de intervenție civică și morală. Articolele sale abordează frecvent: conflictul dintre democrație și fascism; condiția muncitorilor și a claselor defavorizate; necesitatea solidarității internaționale; responsabilitatea intelectualului în societate. În publicistica sa interbelică se observă o combinație între lirism și discurs polemic. Chiar și atunci când scrie texte cu caracter ideologic, Jebeleanu păstrează o anumită tensiune poetică, specifică sensibilității sale literare.

De asemenea, activitatea jurnalistică i-a format capacitatea de observație și expresia concisă, elemente care vor influența ulterior poezia sa de maturitate. După instaurarea regimului comunist, Eugen Jebeleanu a devenit una dintre figurile importante ale culturii oficiale. Publicistica sa se aliniază, în mare măsură, direcției realismului socialist, promovând discursul ideologic al noii puteri. Textele publicistice din această perioadă urmăresc: legitimarea noii ordini politice; condamnarea fascismului și a capitalismului; promovarea ideii de pace; glorificarea muncii și a reconstrucției sociale. În acest context, jurnalismul lui Jebeleanu devine parte a aparatului cultural oficial. Totuși, spre deosebire de alți autori proletcultiști, el reușește uneori să depășească simpla retorică propagandistică prin dimensiunea sa umanistă și prin autenticitatea emoției poetice.

Volumul Din veacul XX, publicat în 1956, reunește texte jurnalistice și eseistice relevante pentru această etapă a activității sale. Jebeleanu dezvoltă în articolele sale o retorică a păcii universale și a fraternității umane, influențată de trauma celui de-Al Doilea Război Mondial și de amenințarea nucleară. Această dimensiune explică succesul internațional al poemului Surîsul Hiroșimei, care continuă temele cultivate anterior în publicistica sa militantă. Una dintre trăsăturile fundamentale ale jurnalismului lui Eugen Jebeleanu este dimensiunea etică. Chiar și atunci când discursul său devine tributar ideologiei oficiale, publicistul păstrează o autentică preocupare pentru drama umană și pentru apărarea păcii. Temele dominante ale publicisticii sale sunt: antifascismul; umanismul; condamnarea războiului; solidaritatea internațională; responsabilitatea intelectualului. Jebeleanu transformă jurnalismul într-o formă de pedagogie morală. El nu urmărește doar transmiterea informației, ci și formarea unei conștiințe civice. În această privință, poate fi apropiat de tradiția jurnalismului intelectual european, reprezentată de autori precum Jean-Paul Sartre sau Albert Camus.

Totodată, activitatea sa gazetărească demonstrează tensiunea permanentă dintre angajarea ideologică și autonomia intelectualului. În ultimele decenii ale vieții, Jebeleanu s-a distanțat parțial de dogmatismul cultural oficial, fiind considerat apropiat de aripa liberală a Uniunii Scriitorilor.

Stilul publicistic al lui Eugen Jebeleanu se caracterizează prin: expresivitate poetică; ton oratoric; metaforizare intensă; construcție retorică amplă; limbaj mobilizator. Spre deosebire de jurnalismul strict informativ, Jebeleanu practică un jurnalism eseistic și militant, apropiat de literatura de idei. Articolele sale sunt construite adesea ca veritabile discursuri morale, în care argumentația logică este susținută de imagini poetice și de accente emoționale. Această particularitate explică de ce publicistica sa poate fi citită și astăzi ca document literar și istoric, nu doar ca expresie a unei conjuncturi ideologice. Jurnalismul lui Eugen Jebeleanu reprezintă o componentă esențială a operei sale și o mărturie relevantă despre rolul intelectualului în secolul XX. Activitatea sa gazetărească reflectă marile tensiuni ale epocii: confruntarea ideologiilor, drama războiului, ascensiunea totalitarismului și căutarea unei etici umaniste. Deși o parte a publicisticii sale rămâne legată de contextul propagandistic al realismului socialist, opera jurnalistică a lui Jebeleanu păstrează valoare prin dimensiunea ei morală și prin efortul constant de a transforma presa într-un instrument al conștiinței civice. În istoria jurnalismului românesc, Eugen Jebeleanu ocupă locul unui publicist angajat, pentru care literatura și gazetăria au reprezentat forme complementare ale aceleiași misiuni: apărarea demnității umane și a idealului păcii.

Nu „prin consum” (FMI, BM, UE), nici „prin investiții” („next level”, OCDE), ci doar ca o paradigmă a deznaționalizării țării…

Data: 11 mai 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Adevărul este că vom auzi din ce în ce mai des această retorică: sacrificiile salariale, fiscal-bugetare, ale nivelului de trai, de bunăstare, de existență demnă, de subzistență chiar, ale populației (din nou…) au fost necesare pentru a schimba paradigma economică… Pentru a trece de la o economie bazată pe consum (atâtea decenii ființând, totuși, cu folos) la una axată doar pe investiții… Ba, va deveni probabil și noul „laitmotiv” politic-guvernamental (explicativ pentru mase, dar nu și justificativ real) până ni se va întipări că acesta (ne) este marele program de țară… (Dar nu al țării, pentru noi…). Că am trăit, cu bune și cu rele în toate aceste decenii postdecembriste fără a fi avut habar de rostul nostru… În fine, de scopul altora în destinul nostru… Iar trecerea de la o economie susținută de consum la una dezvoltată prin investiții („Dar pentru cine?” – aceasta ar trebui să ne fie întrebarea acum, fără a aștepta să ajungem la acel „atunci” în care, nu deciziile, nici măcar, ci însăși prezența noastră să nu mai conteze) este voit brutală pentru a nu a mai avea vreme de dezbateri… Deși, evident, o schimbare de paradigmă nu se poate face doar prin decizii și hârtii… Fie și prin înlocuirea acelora „de guvernare” cu a acelea „de guvernanțe”… Pentru că, în sine, paradigma, nu poate fi ceva indus artificial, forțat, brutal, ea trebuind să aibă o „izvorâre” naturală… Să vină de la sine în mersul unei economii… Altminteri, este doar o brutalizare, nu doar a economiei unei țări, ci, prin aceasta, a populației, a demnității ei, a încrederii în ziua de mâine, a prestanței ei ca parte a acelei Cetății (ca demers filosofic) dezbătând problemele social-economice, manifestându-se, ființând, existând și raționând… Și nu zăcând supusă în letargia țarcului impus de alții…

Desigur, dacă ar fi să-i întrebăm pe toți acești miniștri, scurmând în viețile noastre pentru a impune „gândirea” economică împachetată de alții, ce înseamnă, pentru noi, pentru cetățenii acestei țări, paradigma economiei bazată (strict) pe investiții, nu ar avea ce să ne spună… În afara celor câteva rânduri învățate pe de rost… Nu ar putea contura felul de transformare a acestei noi paradigme în acel util pentru țară… Nu ar putea dezvolta proiecția evoluției în viitor a unei țări care s-ar baza strict pe investiții, strivind consumul, ori a felului în care acele investiții i-ar fi de folos cu adevărat populației… Și, mai ales, dacă ar merita prețul plătit, și acum, dar și în viitorul imediat… Pentru că, în fond, investițiile, dacă sunt nonproductive pentru țară (ca fabrici, uzine, combinate), „monetizând” doar pentru corporațiile de afară, sunt inutile pentru noi… Și ce rost ar mai avea ele dacă nu mai există consumul intern, plecând, acum, la drum într-o translatare etapizată, echilibrată, pentru a păstra ponderea și rostul consumului populației… Și nu, iată!, omorându-l… Căci, adevărata paradigmă ar trebui să vizeze dezvoltarea menținând și consumul, în final, consumatorii fiind aceia care contează… Nu fabricile, nu piețele de desfacere… Sau nu doar acestea… Ci aceia care pot beneficia de pe urma acestei schimbări de paradigmă, închizând cercul economic al producției și consumului, al întoarcerii apoi în economie a banilor din consum pentru noi dezvoltări…

Dar nu, nici un guvernant nu va răspunde la necesitatea brutalizării țării pentru impunerea schimbării de paradigmă peste noapte… Pentru că răspunsul nu este pentru noi… Și nu este nici măcar la ei, ci acolo unde s-a impus acest traiect… Din nou ca experiment social-economic de masă, continuând toate acele impuneri venite dinspre și prin FMI, Banca Mondială, UE („pnrr”)… Toate acele „injecții”, și politice, și bancar-fiscale, și economice, și medicale, și sociale – iar expozeul unei țări-cobai poate continua cu aproape fiecare zi, și aproape fiecare ceas din aceste decenii postdecembriste… În care am fost folosiți în masă pe post de șoareci de laborator… Fără o grijă a supraviețuirii „cobaiului”, căci, nu-i așa?!, pe cine mai interesează felul în care sfârșește subiectul experimentului…

Da, schimbarea paradigmei economiei bazate pe consum în cea a unei economii axate pe investiții era poate inevitabilă la un moment dat… Dar ea trebuia să vină ca o „izvorâre” naturală și, mai ales, ca una prin dezvoltare în folosul nostru și nu pe calapodul investițiilor pentru alții… Pentru că, asta se întâmplă acum… Românii sunt sacrificați pentru modernizarea, dezvoltarea economică a țării, dar nu pentru ei, ci, „exfoliați” de propriile componente de identitate (ca românism, ca demnitate, ca mândrie, ca exprimare, rost și scop), pentru alții… Căci, am fi putut vorbi despre o schimbare de paradigmă în folosul nostru național dacă toate aceste investiții se făceau strict prin antreprenoriatul românesc, în sau prin parteneriat cu statul român… Și dacă acest stat ar fi fost, ca partener al antreprenorilor, decapat de influențele, intruziunile, condiționările intereselor economice de afară… Dar asistăm doar la o dezvoltare prin împrumuturi, tot mai des transferate dinspre zona nerambursării (a dreptului de a beneficia de acestea ca membri ai UE) spre împrumuturi ce trebuiesc returnate și încă la dobânzi tot mai împovărătoare… Asta și pentru că banii Europei au devenit tot mai scumpi, tot mai greu de procurat, Bruxelles -ul decizând să oprească, brutal, finanțările de odinioară ca fonduri nerambursabile și scheme de sprijin comunitar (nu și în cazul nemembrei UE, așa să-i rămână statutul!, Ucraina) și să impună doar investiții cu bani obligatoriu asumați ca împrumuturi… Lucru de care guvernanții și clasa noastră politică profită, asigurându-și următoarea sinecură pentru ei și lanț pentru țară… Aderarea la OCDE, de unde a venit și impunerea desființării consumului ca motor economic, și de unde știu ca vor obține, având fișa de epurare a tot ceea ce este național- românesc (și nu doar în economie), următoarele tranșe de bani („de dezvoltare”, „de investiții”)…

Criza noastră, criza lumii. Un joc în trei pe care toți îl câștigă…

Data: 11 mai 2026 by Cristi Pantelimon

E inutil să consumăm foarte multă energie cu criza politică internă, pentru că ea nu reprezintă decât un joc de lumini și umbre ce reproduce în laborator tensiunile geopolitice globale. O reproducere, evident, ieftină, pentru consum intern. Pe ce se suprapune criza politică autohtonă? În ultima vreme, pe războiul din Iran, prima tentativă majoră americană (după parodia din Venezuela, relevantă ca semnal geopolitic, dar nu ca realitate, având în vedere condițiile aparte ale locului de desfășurare) de a conturna puterea Chinei în spațiul consacrat al Drumului Mătăsii, adică în Eurasia. Bilanțul atacului american din Iran e destul de modest, dar e doar un început. Însă un început care anunță deja sfârșitul… Recent, ministrul de finanțe al Indoneziei, probabil stimulat de acordul militar semnat cu SUA, a vorbit despre posibilitatea ca țara sa să perceapă o taxă pentru navele care tranzitează strâmtoarea Malacca, atac evident (simbolic, deocamdată) la capacitatea de export a Chinei. Unii analiști (e drept, chinezi) consideră că e un balon de încercare american: dacă nu cedați, voi, chinezii, în Iran, vă putem strangula mai aproape, în Malacca… Problema este că chinezii știu că SUA nu mai poate face ceea ce sugerează aceste acțiuni ale unor state „proxy”! E adevărat, rutele terestre alternative de care vorbesc chinezii, importante, ocolind marea, nu par nici ele complet asigurătoare, dar nici descurajarea de tip Navy nu mai este de actualitate. Așadar, China merge înainte! China critică recent proiectul de lege al UE numit al Acceleratorului industrial, pe care-l consideră discriminatoriu la adresa Chinei. China se pronunță cu fermitate: statele care caută să stopeze dezvoltarea țării (vezi cazul Indoneziei) nu fac decât să se agațe de un tren care merge în direcția greșită, de SUA, căci ea, China, este capabilă să dezvolte alte spații, iar pentru asta are capacitatea de a exporta tehnologie de ultim moment – un mod de a spune că cine refuză colaborarea cu China refuză progresul!

Să revenim la oile noastre. Nici USR-PNL nu este Europa, nici AUR nu este Rusia sau MAGA, nici PSD nu este China. Identificarea aceasta forțată este, încă odată, de consum intern. Ca și UE, România privește spre China ca spre o sursă de investiții directe. Acceleratorul industrial al UE nu pare un zid antichinezesc, dimpotrivă! Critica Chinei pare un mod mascat de a sugera o tensiune care nu există. O salvarea a aparențelor suveraniste. De fapt, UE și China sunt foarte compatibile. Mai mult, au nevoie stringentă una de cealaltă. Dacă, în toiul războiului dintre SUA și China, Europa poate ridica nivelul de condiționalitate al investițiilor chineze, este un amănunt în raport cu marele interes comun pe care și europenii și chinezii și rușii îl au, acela de a asigura echilibrul economic și geopolitic al Marelui Continent Eurasiatic.

România agent MAGA? E o glumă bună. România anti-europeană? O iluzie. Mai degrabă, în degringolada mare a crizei globale, România „mai puțin europeană” vrea să devină, de ce nu?, o poartă de intrare a investițiilor chineze. E un joc ciudat, în care pe teren sunt, în loc de două echipe, trei. Ca urmare, niciuna nu poate câștiga singură partida dar, în același timp, toate sunt obligate să câștige împreună jocul!

Ruptură „ideologică”, și de scop final, între serviciile de informații românești…

Data: 11 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Este inutil să explic care e rolul serviciilor secrete, ar fi trebuit să îl cunoaștem toți. Și nici nu am cum să va transfer toate cunoștințe mele în materie de intelligence, care nu sunt, totuși, puține. De nenumărate ori am explicat că există o „schismă”, o ruptură ideologică și de scop final între serviciile de informații românești. Am explicat de nenumărate ori ca exista cel puțin trei mari „biserici”. Unii au rămas patrioți, alții sunt ideologizati (ori neobolsevic brusselez, ori altor puteri) și o a treia categorie care se foloseste de funcțiile avute pentru a acumula averi ilicite, fiind „guns for hire”, jucând la oricate capete e nevoie pentru a mai face câteva sute de mii de euro prin devalizari directe sau indirecte ale bunurilor unor instituții / companii private, cetățeni sau ale statului. Între cele trei categorii, ultima e cea mai periculoasă, pentru că se pliază pe interese politice și financiare de moment. Cei care fac parte din ea nu sunt „reliable”, de încredere, ei își vând „aptitudinile” funcție de interes. Dintre toți, aceștia sunt cei care nu au mamă, nu au tată – pentru ei toți oamenii sunt niște fraieri, niște gândaci. Cei din a doua categorie sunt cei care fac jocul a ce numim noi „sistem” – se asigură ca interesele UE, SUA, NATO, Rusia, UK, Franța, Israel, Germania șamd. Sa nu va imaginați nicio secundă ca în aceasta categorie există numai agenți care lucrează doar pentru ce numim ca termen generic „Ursula et comp”. Statistic vorbind, este imposibil sa existe numai agenți și unei singure puteri străine!

Și sa nu uitați ca exista și serviciile de contrainformații atât ale SIE, cât și ale armatei șamd…

Unii spun ca as fi naivă imaginându-și ca eu cred ca serviciile nu au avut niciun rol în apariția AUR, a lui Georgescu, a lui Simion. Aceste persoane ar fi bine să citească tot ce scriu de peste zece ani în această privință, pentru a fi cât de cât în cunoștință de cauză. Cred că am fost printre primele voci care a spus, încă de la apariția AUR ca este un partid creat de un segment de patrioți din servicii, armată și BOR. da, exact asta am spus și asta cred și acum! E convingerea mea pe care nu o poate schimba nimeni. Da, AUR este un partid creat pe sub radar, așa cum Georgescu și Simion sunt lideri creați tot pe sub radar! Și sunt convinsa ca nu sunt singurele persoane pregătite din timp, în ani, poate chiar zeci de ani pentru anumite funcții,care trebuie sa apară la momentul potrivit, în situații critice, rolul lor fiind de a salva România de la disoluție.

Nu glumesc, așa procedează toate tarile, toți au „pepiniere” de lideri.

În privința afirmații ca „aur e creația securiștilor lui Iliescu”. Nu doar ca e hazardata, dar e și ilogică. Majoritatea securiștilor cu adevărat importanți ai lui Iliescu, moșteniți de la Ceaușescu, sunt de multa vreme plecați pe lumea cealaltă, iar cei rămași nu mai au atâta influență cât, iar, își imaginează unii. Din simplul motiv ca timpul nu iartă pe nimeni! Ce observ însă la cei care se declara „pro-europeni” și sunt de părere că „AUR e securist/putinist /prorus/legionar /extremist sunt următoarele lucruri: – pentru ei, UE e raiul pe pământ; – au o dorința de apartenență absolut morbidă la o societate a cărei decădere morala o ignoră cu totul; – suferă de un profund intelectualism idiot insuflat de către marxismul cultural căruia i-au căzut victime și de a cărui ideologii neobolșevice nu se pot dezbăra…

Cum am crescut în comunism, generația mea ar fi trebuit să recunoască propaganda, dar o parte a ei nu o face. Cum nu o fac nici generațiile crescute în anii 90, care au fost învățate ca sunt cetățeni ai unei națiuni inferioare și care își caută validarea în apartenența la UE. Ca și cum România nu ar fi în Europa oricum… Practic, pro-europenii suferă de o tară care le-a fost insuflată chiar de „europenii” cu care vor sa se identifice! Sunt tributari timpurilor în care romanii erau foarte prost văzuți în Europa. Nu ca acum ar fi tratați egal cu un cetățean francez sau german, de exemplu, însă percepția s-a mai îmbunătățit ușor. Totuși, mulți dintre acești români „pro-europeni” sunt cei care evită în general să își decline naționalitatea când se află în străinătate de „rușine”. Iar politicienii pro-europeni suferă de aceeași boală! La care se adaugă dosarele cu care sunt șantajați. În acest fel s-a creat acea masă critică de politicieni care executa fără să crâcnească sau discute măcar orice ordin venit de la Brussel! Mai mult, din dorința de a fi plăcuți „europenilor superiori”, tratează și recomandările UE, care nu sunt obligatorii, ca pe miște ordine pe care au obligația să le execute de îndată! Așa s-au infaptuit o mulțime de „dorințe” ale UE care au fost și sunt adevărate dezastre!

Și, pe lângă această dorință bolnava de a fi acceptați, atât politicienii pro-europeni”, cât și votanții „pro-europeni” sunt ori pe statul de plată al vreunei organizații neguvernamentale ori a unui concern european „corect politic”, ori parveniți suiți în funcții obținute pe linie de partid, nu pe meritocrație, ori intelectuali de tip IYI, ori simpli naivi, care sunt mutați și folosiți ca pionii pe o tablă de șah. Cert e că putem vedea ca societatea, divizată ideologic în acest moment, este inundată de fumigene, dezinforma re și manipulări ce devin pe zi ce trece din ce în ce mai penibile și mai greu de înghițit pentru orice persoana care mai are o umbră de gândire critică. Cum sunt cele care atașează cetățenilor care știu ce înseamnă primul articol din Constituția României tot felul de etichete, care de care mai ridicole prin afirmațiile făcute la adresa lor, afirmații puerile, sloganoide și de o factura propagandistică de cea mai joasă speță, pe care doar absolvenții Institutului de Perfecționare a Prostiei Native le cred și le propagă cu virtuți papagalicești incontestabile.